o_19dpserei19qdf0i1qe21l2fmlfa.pdf

Dacă nu-i chip să te popresc şi dacă numaidecât trebuie să ieşi de la Timiş şi să te duci la Dunăre, eu nu
se poate să te las singur. Dumnezeu vrea poate să cad eu şi să te întorci domnia ta.
— Avem să ne întoarcem amândoi, Botezatule, răspunse Ionuţ şi avem s-aducem şi pradă cu noi.
Tătarul oftă:
— Să fie cum spui domnia ta şi nu cum mă tem eu. De parale n-avem nevoie. Dacă nu ne ajung din urmă
vânători de la Timiş, mă prefac eu ismailitean şi te călăuzesc eu între primejdiile de-acolo.
— Am să fiu slujit la poştele măriei sale şi avem să luăm caii cei mai buni, ca să nu ne ajungă nimeni, se
veseli Jder.
— Atuncea ai aur
— Am ceva mai bun. Cartea măriei sale pe care o ţin la cobur încă de la înălţare, când am fost la
mănăstirea Neamţu.
— Dacă de-atuncea ai cartea domnească, oftă iar Botezatu, atuncea şi mie mi-i scris să nu mă pot feri
de nebunia domniei tale. Porunceşte-mi unde să duc straiele şi merindea, ce cai să aleg ca să nu-ţi fie
cunoscut pagul, care potecă luăm ca să ajungem în drumul Romanului.
— Ascultă, Botezatule, zâmbi Ionuţ, nu trebuie să ne grăbim fără mare chibzuinţă. După cum eşti pornit
şi tu, văd că nu se poate să nu ajungem cu bine unde vreau eu. Mai întăi nu trebuie să se afle dintr-odată
c-am plecat; trebuie să ne luăm vreme, ca să fim departe. Când or porni de-aici, noi să fim lângă Dunăre.
Cum se face ziuă, eu mă înfăţişez mutei şi-i spun, cum ştiu eu, că-s tămăduit de toate; şi, fiind o sfântă zi
de duminică, să afle domnia sa că mă duc la fratele meu părintele Nicodim, care mi-a poruncit să mă abat
la cuvioşia sa când mi-a veni ceasul să mă liniştesc de tulburările mele. Noi pornim cătră Neamţu; iar de la
cotitura cea dintăi, ne răsucim în loc şi intrăm în codru la locul unde ai să ascunzi tu toate câte ne
trebuiesc de cale lungă; şi după aceea pălim la Roman şi la Fălciu.