o_19dpserei19qdf0i1qe21l2fmlfa.pdf

chiamă ajutor pe comisul Manole şi pe comisul al doilea.
Cu toate acestea, dacă-i scris să se facă acest drum, Botezatu are să primească şi el în frunte lovitura
de la Dumnezeu şi are să se supuie.
Când veni jupâneasă Ilisafta în chilia lui Ionuţ, cu Chira roaba, ca să-l împresure cu descântece şi să-i
puie buruiană de somn sub pernă, băiatul părea de mult cufundat în vis şi candela îi lumina liniştea
obrazului.
Comisoaia se învârti un răstimp în jurul frunţii lui, murmurând uşor şi stupind în lături spre duhuri. Apoi îi
făcu deasupra semnul crucii.
Atunci Ionuţ deschise ochii, îi zâmbi, o cuprinse de după grumaz şi o sărută pe ochi. Comisoaia Ilisafta n-
avu vreme să strige de plăcere, nici să întrebe ce-i şi dacă-i bine. Fecioraşul închisese iar ochii şi urmă să
doarmă liniştit.
— Prea curata Maica Precistă s-a milostivit asupra noastră, şopti jupâneasa Ilisafta cătră cămărăşiţă.
Făcând plecăciune smerită cătră candelă şi cătră zâmbetul neclintit al sfintei, comisoaia mai privi o dată
cu mulţămire somnul Jderului celui mititel şi se retrase.
Nu multă vreme după ce se făcu linişte deplină în iatacul dumneaei, Ionuţ Păr-Negru ieşi din chilie cătră
saraiurile de dindos şi se duse să caute pe Tătar. Îl ştia că trebuie să fie lângă odaie, într-o despărţitură a
lui sub streşină, unde îşi făcuse patul. Putea scoate de acolo capul ca să se uite la stele. Jder dădu ocol
locului; căută o prăjină subţire şi împunse culcuşul, până ce omul dinlăuntru se frământă.
— Cine-i acolo, măi întrebă el, mormăit.
— Ieşi afară, Gheorghe, îl îndemnă Ionuţ, ca să vezi brumarelul.
— Aha! domnia ta eşti
— Eu sunt.
— Apoi, acu, oamenii cuminţi dorm.
— Ştiu; dă-te jos, ca s-asculţi ce spun cei nebuni. Tătarul nu răspunse. Înainta din culcuş capu-i zbârlit
şi se uită cu luare-aminte spre stăpânul său, desluşind în glasul lui ceva cu totul neobişnuit. Îşi stăpâni
căscatul; se frământă în fân şi adună dulama de pănură. Întârzie numai până ce-şi rândui pe el straiele de
dedesubt şi-şi dădu drumul la pământ.
Ionuţ îl duse sub foişorul din livadă. Acolo chibzuise el că-i cel mai potrivit loc de sfat, de care nu s-ar fi
putut apropia nimeni fără să fie văzut şi auzit.
— Botezatule, pune-te la pământ, porunci dintr-odată Jder. Mă aşez şi eu lângă tine. Avem de vorbit
amândoi. Întăi să juri că, orice ţi-oi spune eu, tu n-ai să mărturiseşti nimănui. Fă-ţi cruce; jură pe sufletul
tău şi pe viaţa mea.
Tătarul încercă să holbeze ochii şi rămase numai cu gura căscată. Îndeplini jurământul, gâfâind de mare
sfială, înţelegând tulbure că se pregăteşte o primejdie.
— Eu trebuie să ies numaidecât de la Timiş, urmă Ionuţ, cu stăpânire de sine. Am aflat mai nainte că
jupâniţa Nasta s-ar fi găsind cu viaţă, vândută în robie unui slujitor turc de la Dunăre, cu numele Suleiman-
Beg. Dacă nu mă duc acolo s-o scap, eu nu mai sunt vrednic de viaţă.
Tătarul îşi plecă fruntea. I se părea că, dacă şi-ar fi apropiat urechea la gura aşa de stăpânită a lui Jder,
ar fi putut auzi tumultul furtunii. Deci acel copil nebun se duce la pieirea lui!
Cine să i se împotrivească Dacă-i poprit şi rupt de la fuga pe care şi-o pregăteşte, e în stare să-şi ia
viaţa. Dacă el, slujitorul, ar îndrăzni să-l înfrunte, şi-ar putea răpune capul, şi feciorul cel nebun tot se
duce în lumea lui. Nici nu poate da de ştire, fiind legat cu jurământ. Nici nu vedea altceva, în treaba ce se
punea la cale, decât pieirea sa şi a copilului. Poate o minune şi o voinţă anume a lui Dumnezeu să
cârmuiască altfel întâmplările. Dar ca să se îndeplinească minunea şi voinţa lui Dumnezeu, feciorul
stăpânului său nu trebuie lăsat fără ajutor. Prin aceeaşi voinţă de sus şi prin întârzierea lucrurilor omeneşti,
călătorii de aici pot ajunge cu totul în altă parte; deci iar trebuie să întovărăşească pe copil. Dacă li-i dat
să ajungă în pământul paginilor, apoi numai el, Tătarul, poate fi ajutor şi sprijin lui Ionuţ, cunoscând şi limba
necredincioşilor şi legea lor. Chiar dacă acolo n-ar fi jupâniţa Nasta şi n-ar isprăvi nimic, ar fi cine să-l
ocrotească şi să-l călăuzească îndărăt.
Botezatu răspunse deci îndată, cu un glas tot aşa de stăpânit ca al lui Jder:
— Văd că aşa mi-i scris, să-ţi fiu tovarăş într-o faptă cu desăvârşire neînţeleaptă.
Ionuţ primi cu oarecare mirare răspunsul slujitorului. Se aştepta la o împotrivire. Privi cu bănuială piezişă
spre tătar.
— Stăpâne, nu mă bănui, răspunse Botezatu, căci am făcut cruce şi am jurat. Am eu socotelile mele şi
văd că nu se poate altfel. Pe lângă asta, eu am de plătit o datorie mare cătră jupân Manole, comisul. Când
aveam numai zece ani vârstă, tatăl meu şi maica mea au murit de ciumă lângă Telekigiami în oiatul
Sultanului. Se duseseră acolo la un mormânt al unui sfânt şi eu am rămas plângând lângă leşurile lor, fără
să mă cunoască nimeni. M-au luat de-acolo nişte ieniceri şi m-au vândut unui ceauş bătrân, la cetatea
Silistrei. De la cetatea Silistrei am trecut în altă robie, la Brăila. Iar în vremea războiului lui Vlad-Vodă,
stăpânii mei au fost puşi toţi sub sabie şi aşteptam şi eu să vie careva să mă taie. Aşa a fost acel război
că nu trebuia să rămâie păgân cu viaţă, nici sălaş al pagânilor nepârjolit. Aşa că atuncea când s-au întors,
la locul unde zăceam, alţi oşteni, ca să isprăvească ce mai rămăsese în fiinţă, eu, ca un nevinovat ce mă
aflam, m-am sculat dintre morţi şi am întins capul, că să mi-l taie şi mie după cuviinţă. Atuncea a strigat
unul din acei oşteni: — Staţi! Poftesc să mi se deie mie acest prunc! Acel oştean a fost jupân Manole Păr-
Negru.