o_19dpserei19qdf0i1qe21l2fmlfa.pdf

ceva; iar noi nu cerem altă plată acestor prietini decât să cerce la măria sa Ştefan-Vodă dacă putem face
noi negoţul nostru cu boierul. Cum primim veste şi facem preţ, noi îl aducem.
Înturnându-mă la Liov, m-am sfătuit cu stăpânul meu. Precum se vede, zice jupân Dămian, preţul pe
care-l cer acei hoţi nu-i mai mult decât un căuş de galbini. Eu aş îndemna pe părintele meu comisul să
strecoare o vorbă măriei sale. Aş putea face eu târgul; dar afacerea e a altora şi, ca neguţător cinstit, nu
vreau să mă amestec.
— Alţii se lipsesc de asemenea folos, mormăi comisul cel bătrân. Nici nu cred să plătească marfa sa aşa
de scump pentru o piele de pribeag, bună de umplut cu paie.
— Nu se ştie, neguţătoriile sunt schimbătoare, clătină din cap Iosip; după întâmplările ce mi s-au
povestit, pretai pieilor poate să se fi ridicat.
Comisul Simion se dezlipi întunecat de stâlpul în care se rezemase.
— Meştere Iosip, vorbi el fără prietinie, bag de samă a doua oară că, în Ţara Leşască, istorisirile sunt
prea lungi.
— Însă istorisirea dintăi, când am mai venit pe aici, a fost cu priinţă pentru cai, răspunse râzând slujitorul
de la Liov.
— Bine, poate să fie şi asta de folos cuiva. Pentru cealaltă îţi mulţămesc mult; pentru asta mai puţin.
Du-te la odaie, unde te aşteaptă bună tovărăşie.
Iosip se închină înaintea boierilor şi se duse. Simion Jder veni lângă maică-sa; îi apucă mâna şi i-o
sărută.
— Ai văzut, muţă, întrebă el, ce ochi a întors Ionuţ N-a mai aşteptat; a înţeles că nu-i mai rămâne
nimica de făcut.
— S-a supus înţelepciunii bătrânilor! îl ameninţă comisul Manole.
— Adevărat este, îşi înclină fruntea, cu întristare, Simion.
— Poate-i mai bine aşa, încheie vorbirea jupâneasa Ilisafta. Desară e a treia sâmbătă când îi descântăm
să-i desfacem pentru farmec, eu şi Chira. Mâni, poruncesc şi părintelui Dragomir rugăciune de izbăvire.
Jder cel mititel ascultase întreagă istorisirea lui Iosip. Se lăsase cuprins de înfricoşare, să nu i se întâmple
ceva, să nu făptuiască ceva. Îndată ce trecuse din încăperea cea mare în alta mică, lângă iatacul
comisoaiei, se lăsase să lunece lângă părete şi-şi aplecase urechea îndărăt; aşa încât auzise tot.
Bine nu putea desluşi ce se petrece cu el. Nu putea să fie bucurie, dar nu era întristare. Era o tulburare
din care încerca să se desfacă, peste samă de aţâţat. I se lămureau fără greutate un gând şi o hotărâre.
Toate erau scrise în destinul lui — se încredinţa el. Din amestecul lui Alexandrel-Vodă nu se putea să iasă
decât încurcătură şi suferinţă şi, poate, pieirea Nastei; deci Dumnezeu îi depărta dragostea, ca s-o
lămurească şi să rămână numai a lui; căci numai el va îndrăzni să se ducă s-o caute şi s-o smulgă
căpcăunului. Răscumpărând-o prin năcazuri şi durere. Nasta nu va mai putea fi a altuia. Nu s-ar putea
spune că ce cugetă el să îndrăznească e chiar o nebunie. Gândurile cele bune sunt de sus. Tot de la
Dumnezeu i-a venit pe neaşteptate vestea. Iosip de la Nimirceni a pus-o dinaintea lui. Nu-i mai rămâne
decât să răspundă chemării. Nu se ştie dacă jupâneasa Tudosia mai trăieşte, dar Nasta e în viaţă şi-l
chiamă, deoarece o simte într-însul.
Cu asemenea retorică a vârstei de douăzeci de ani şi a patimei se îndeletnici un timp, apoi i se desluşi
nevoia să-şi găsească ieşirea de la Timiş şi drumul către Chilia. Lesne e să izbucnească în picioare, să sară
pe cal şi să se ducă. Îl ajung din urmă slujitorii; şi, după aceea, locul nu-i poate fi decât în polobocul de
apă, până la gât, la bolniţa vraciului celui iscusit de la mănăstirea Neamţu. Să aştepte, să vadă şi pe urmă
să găsească — nu-i cu putinţă; strigătul lăuntric îi porunceşte grabă. Ce ascunziş ar putea alcătui ca să
adoarmă lumea de la Timiş şi el, în vremea asta, să-şi ia zborul
Se pare, întăi, că are nevoie de un sprijin şi acela nu poate fi decât Gheorghe Botezatu Tătarul. Acesta e
un om înţelept, vrednic şi vârtos în năcazuri. Tătarul mai are şi alte bunuri care se vor desluşi la vreme.
Îşi ia numai acele arme pe care le poate ţine ascunse. Nici n-are nevoie atâta de arme, cât de iscusinţă.
Nu poate pierde din vedere că un drum lung îţi cere cheltuială, dacă vrei să-l faci cu repeziciune. Să
zicem că ia pe sine straiul de postav albastru şi, în târgul Romanului, îl schimbă cu altul prost, însă cu
adaos de bani. Nu se ştie dacă poate găsi neguţător chiar în acel ceas când va face popasul, iar la
asemenea călătorie opririle, ziua, se cuvine să fie cât mai rare şi cât mai scurte. Noaptea o petreci în afară
de târguri; şi neguţătorii de straie nu ţin dugheană în singurătate.
Până ce-a ajunge să facă un schimb ca acela, se poate bizui pe trei zloţi.
De trei ani, la trei Boboteze, jupâneasă Ilisafta comisoaia a poftit să aibă, într-o sticlă verde a domniei
sale, aghiasmă de la Iordanul sfintei mănăstiri Neamţu. Nu era slujitor mai cu dragoste pentru domnia sa la
Timiş decât Jderul cel mititel. Îndată Ionuţ a ales sania cea mai uşoară şi caii cei mai iuţi, s-a învălit în blăni
de berbece şi s-a dus pe pârtia de omăt, ca săgeata. Pentru asemenea ispravă, în trei rânduri jupâneasa
Ilisafta i-a pus în palmă câte un ban de aur. Şi asta a fost rânduit şi scris de mai nainte. Dacă n-ar fi fost
acei zloţi în rânduială de sus, i-ar fi cheltuit până acuma. Însă nu i-a cheltuit, ci i-a ţinut ca pe un odor în
scoarţa de argint a Maicii Domnului, pe care o are deasupra căpătâiului.
Se sculă din culcuş şi căută la icoană, în lumina candelei. Comoara era acolo.
Îi rămâne să vadă acuma în ce chip va putea ademeni mai uşor cu sine pe slujitorul tătar. Botezatu e un
om nepreţuit, însă greoi la înţelegere. Şi mai ales are nărav de se îndărătniceşte câteodată, parcă ar avea
în el pe dracu.
Dacă n-o scoate la capăt cu Tătarul, plecarea i-i primejduită; căci Tătarul nu-l lasă să iasă de la Timiş;