o_19dpserei19qdf0i1qe21l2fmlfa.pdf

Cinstiţii comişi se îmblânziră şi tăcură, râzând. Alţi cinstiţi comişi, veniţi de la deal, se rezemară de stâlpii
pridvorului. Cel mic urma să-şi strămute fălcile, cu ochi umezi, vlăguit de umbletele zilei.
Iosip putu să vorbească iar:
— Când au pălit nohaii în Ţara Leşească, stăpânul meu se afla într-un loc care se chiamă Brodi, alegând
marfă de la pădurari crăieşti. Erau mai cu samă nişte piei de râşi care nu se mai află şi stăpânul meu le
preţeluia una câte una. Când a ajuns la a unsprezecea, iaca trec pe drum călăreţi domneşti, strigând cât
ce puteau primejdie. Jupân Dămian prinde a râde: care nohai He-he! aicea suntem departe de hotar. Şi
numără pieile înainte; domnia sa plăteşte pădurarilor, eu strâng marfa şi ne ducem la gazdă. Acolo altă
zvoană; fugari cu părul vâlvoi. Aflăm noi, nu târziu, că hoarda a răzbit întăi în Podolia şi după aceea nu s-a
sfiit să treacă până în Volinia. Grăbindu-ne cătră Liov, eu mă înturnam când şi când şi vedeam ca un nour
în fundul răsăritului. Acolo erau pojarurile. După ce ajungem noi cu bine la locul nostru la Liov, cad una
după alta vestirile tuturor răutăţilor, de se încrâncena carnea pe mine şi mi se zbârlea părul sub cuşmă. Dar
iaca ne vine şi o mângâiere de la Moldova şi auzim că au prins a se bejeni fugari din Podolia ca să se ducă
sub stăpânirea lui Ştefan-Vodă. Ieşind eu din târg spre a împlini o poruncă a stăpânului meu, la un sat din
preajma Liovului, numai ce mă întâlnesc cu un cunoscut al nostru, pe care l-aţi văzut şi domniile voastre
nu de mult aicea, la Timiş. Dacă am să vă spun că are un ochi stâns astupat cu solz, domniile voastre
aveţi să vă aduceţi aminte numaidecât. Şi dacă am să mai adaog că-l chiamă moş Ilia Alapin, apoi aveţi să
vă miraţi: ce am eu de împărţit cu asemenea neguţător Eu n-am de împărţit nimic cu moş Ilia, dar el, fiind
un meşter cu multe ascunzişuri, aduce vorba despre înţelegerea lui Gogolea cu boierul nostru pribeag jupân
Mihu şi mă întreabă, pe departe, dacă n-aş cunoaşte eu cumva pe cineva, carele a dat de ştire la Moldova
despre un furtişag de cai ce s-ar fi pus la cale. I-am răspuns că nu ştiu nimica şi habar n-am despre ce cai
e vorba.
— Poate tu nu ştii, cumetre Iosipe, îmi zice blăstămatul acela de uncheş chior, dar ştiu eu. Am stat ş-am
socotit, am stat ş-am socotit, spune el, cine ar putea din Liov să răsară în Ţara Moldovei; şi ce neguţători
umblă de la noi la Moldova; şi cu ce oameni buni de voroavă şi de petreceri au stat oamenii noştri — adică
ai mei şi ai lui Gogolea — la cinstitele crâşme din marginea târgului Liov; şi asemenea cu ce moldoveni de
aici trăiesc în prietinie slugile lui jupân Mihu.
— Tot nu înţeleg despre ce-i vorba, mă păzesc eu.
— Rău îmi pare că eşti greu de cap, râde moş Ilia. Află că noi am fost să cumpărăm un cal alb, la Timiş,
în Ţara Moldovei, şi n-am isprăvit nimica. De asemenea află că am oblicit drumul coconului domnesc la o
năzuinţă de dragoste, şi am pus feciori să prindă vulpanul, şi nici cu asta n-am isprăvit bine. Atâta am
folosit că am cunoscut un hoţ mare şi bărbat de ispravă cu numele comisul Simion, cu care foarte bine neam
împrietinit. Am mai cunoscut şi pe un comis mai mititel care are în el sânge clocotit; şi acela ne-a
plăcut, mie şi lui Grigorie Gogolea.
Aicea comisul cel bătrân opri pe slujitor:
— Ce fel de poveşti ne spui tu, Iosipe
— Nu-s poveşti, cinstite comise, şi ai să afli îndată de ce spun toate cu de-amănuntul. Ascultă iarăşi ce
veste am să-ţi mai dau, a urmat a-mi vorbi moş Ilia. Eu şi Gogolea ne-am sfătuit să punem în sac pe jupân
Mihu, să-l încărcăm pe un samar şi să-l ducem la măria sa Ştefan-Vodă. Acest nevrednic boier şi-a călcat
cuvântul şi nu ne-a dat căuşul de zloţi. Deci să duci această veste prietinilor noştri de la Timiş. Ca să se
vadă că noi nu grăim într-aiurea şi suntem prietini cu dreptate, să le mai spui una.
Aici povestitorul se opri singur, zgrepţănându-se la tâmplă.
— Care-i acea una pe care ţi-a mai spus-o rânji comisul Manole. Spune-o degrabă, căci sunt nişte
jupânese care numaidecât poftesc să afle.
— Mi-a spus altele, îngăimă slujitorul liovean, înşirându-mi fel de fel de lucruri adevărate şi mincinoase, pe
care eu n-am de unde le cunoaşte şi pe care nu le arăt întocmai, ca să nu se supere unii dintre aceşti
boieri tineri.
— Spune, omule, se tângui jupâneasă Ilisafta.
— Mi-a spus că el şi cu tovarăşul Gogolea au cunoştinţă despre păţania unei cneaghine şi a unei jupâniţi.
La aceste cuvinte, Jder cel mititel ridică ager fruntea, apoi se domoli numaidecât şi căscă din nou cu
trudă. Se hotărî să intre în casă. Jupâneasa Ilisafta îl urmări miloasă cu privirile, apoi şopti cu grabă lui
Iosip:
— Acuma poţi vorbi în voie.
Iosip îşi cobori viersul:
— Încredinţare pentru domniile lor va fi de prietinia noastră, a zis acel moşneag Ilia, când or afla că noi
ne-am ţinut de păgâni, şi ne-am alcătuit cu cazaci ai noştri de pe Nipru, lovind cetele risipite ale paginilor.
În ce chip am aflat noi de prinderea jupânesei Tudosia, nu-i nevoie să se ştie numaidecât. Poate au dat-o
în mâna tătarilor nişte pribegi de-ai noştri fără lege. Înştiinţat fiind Gogolea, şi-a adus aminte de prietinii
săi, şi s-a ţinut în preajma celor din urmă nohai până ce s-a ajuns cu neguţătorii de robi de la Oceacov.
Dincolo de Bug, înainte de a trece în pustie, mârzacii se desfac de o parte din marfa lor vie. Patru
cneaghine din Podolia şi una din Moldova, cu copila ei, au fost vândute pe loc, cum au trecut acele căruţe
din urmă, prin vad, apa Bugului. Cumpărătorii le-au dus la Oceacov. Acolo, la limanul Bugului, aşteptau
ceamuri turceşti. Roabele moldovence au fost încărcate, cu alte buclucuri cumpărate, în ceamul unui
anume Suleiman-Beg, care are cetăţuie cu putere împărătească în smârcul Dunării, în drept cu Cetatea
Chilia. Asta ştim noi, zice moş Ilia; poate-i bine să afle vestea Alexandru-Vodă şi prietinii noştri vor folosi