o_19dpserei19qdf0i1qe21l2fmlfa.pdf

PE NEAŞTEPTATE IONUŢ PUNE LA CALE CEA MAI MARE NEBUNIE
Mai bune decât descântecele jupânesei Ilisafta şi desfacerile Chirei cămărăşiţei, au fost poruncile
comisului Manole şi doftoriile lui Simion, ca să scoată din Jderul cel mititel amorţirea ce-l cuprinsese.
Înainte de ceasul întăi al zilei, când scânteia brumărelul pe colnice, amândoi fraţii erau călări pe sub
streşina pădurii, dând ocol închisorilor. Uneori se opreau sub cireşi cu frunzele pălite, roşii ca o aramă nouă,
şi ascultau în poienile dinlăuntrul mugetul cerbilor. Coborau la adăpători, unde se băteau şi nechezau
subţire mânzocii călăuziţi de îngrijitorii lor; după aceea poposeau la caii de patru ani, sub şoproane, unde
erau pregătite meşteşugurile de scopire. Erau şi alte lucrări de îndeplinit într-o herghelie mare ca aceea.
Erau nebuni ce trebuiau potoliţi şi nărăvaşi de întors la cuminţenie. Ionuţ Jder era foarte lăudat pentru
îmblânzirea sălbaticilor. până la amiază era atâta frământare şi atâta lucru, încât amândoi fraţii cădeau de
trudă în umbrar; îmbucau repede bucatele trimese de la curte şi se întorceau pe spate, închizând ochii şi
lăsându-se mângâiaţi de sârmele de aur pe care le strecura soarele prin crengi în adăpostul lor. Abia aţipea
mezinul, şi comisul al doilea strănuta cu zgomot, făcându-l să tresară.
Până într-amurg de asemeni nu era pentru Ionuţ hodină.
Gândurile — dovedise comisul cel bătrân — sunt cei mai harnici duşmani ai omului. Nu-i altă doftorie
pentru Jder cel mititel decât să cadă butuc în culcuş şi să doarmă somn fără vise. Cu toate acestea
demonii care se chiamă gânduri găseau chip să-l cerceteze şi-l cercetau mai ales atuncea când el părea
mai alinat. Orice rană de asemeni are vindecare, adăogise bătrânul comis Manole. Omul, chiar tânăr, are
mai multă înţelegere decât un cal; s-ar putea spune că are şi înţelepciune; deci acolo unde calul sare în
două picioare şi bate cu copitele, omul stă puţintel şi cugetă. De aceea vracii au pentru cai alte
meşteşuguri şi pentru oameni altele.
Într-o sâmbătă, cătră sfârşitul lunii septemvrie, amândoi fraţii coborau la curte înainte de asfinţitul
soarelui, ca să dea samă bătrânului comis de slujba lor şi să primească alte îndreptări pentru alte treburi.
Găsiră la odaie an cal străin; argaţii îi luau şaua şi-l grijeau. Comisul Simion cunoscu calul.
— Avem veste de la fratele nostru Dămian, dădu el lămurire lui Ionuţ.
Mezinul căscă de trudă. Ajungând la pridvor, văzu pe Iosip slujitorul de la Liov şi se bucură întrucâtva, ca
de o cunoştinţă veche. Îi rămăsese plăcută amintire de sfatul de la focul gospodarilor, în noaptea înălţării,
când se întorcea singur la Timiş.
Slujitorul neguţătorului Dămian se închină cu voie-bună înaintea fraţilor. După asta se întoarse iar la
comisul Manole.
Sosise în prag, ca s-asculte numai c-o ureche, şi jupâneasa Ilisafta: dar, cum aflase vestea cea bună,
se aşezase pe divan în cuibarul domniei sale.
Vestea cea bună era că jupân Dămian, neguţătorul, se afla pe cale, cu trei zile în urmă, venind să se
închine lui Vodă, la Cetatea Sucevii, şi să-i aducă nişte prea frumoase pielcele de soboli. Acele pielcele le
primise de puţină vreme prin Ţara Rusească tocmai de la Marea de ghiaţă şi-i făceau numaidecât trebuinţă
măriei sale pentru un strai femeiesc; de unde se înţelege că nu târzie vreme Vodă are să aducă la curtea
sa Doamnă nouă.
— Am primit şi noi asemenea veste, dădu încredinţare jupâneasa Ilisafta, are să vie Doamnă la noi o
mireasă tocmai de dincolo de Marea, fiică de împăraţi pribegi, fugari de la Ţarigrad.
— Eu despre asta nu ştiu nimica, ridică din umeri comisul cel bătrân. Să fie blagoslovită acea Doamnă,
care va fi, ca să poată purta sobolii aduşi de feciorul nostru Dămian. Noi am vrea să ştim mai ales dacă
feciorul nostru e sănătos.
— Sănătos, cinstite comise, şi tare ca criţă. Nu l-am văzut schimbat din firea lui niciodată.
— Atuncea bine; să ia pildă şi alţii. N-are decât să-i vie măriei sale acea împărătiţă greacă. Iar dacă
aduce Dămian şi jupânesei Ilisafta cealaltă bucată de matasă pentru care i-a trimes răspuns, e şi mai bine.
— Aduce şi matasa, se grăbi să răspundă Iosip. Cum se închină lui Vodă, stăpânul meu purcede fără
întârziere într-acoace la părinţii săi. N-a uitat nici de bucata de postav de Flandra. Domnia sa se închină la
cinstita faţă a domniei voastre şi pofteşte să vă găsească bucuroşi. până atuncea puteţi afla de la mine
felurite veşti. De unele Ţara Leşească e plină; pe altele le ştim numai noi.
Comisoaia Ilisafta se foi în cuibarul său.
— Unii dintre comişi, zise ea, n-ar fi doritori să afle asemenea veşti. Deşi de la ei s-a ştiut despre
Împărătiţă greacă, acuma se fac a uita, ca şi cum n-ar mai şti nimica, şi, deşi poftesc să afle toate câte
sunt pe lume, se prefac că nu le trebuie nimic şi întorc capul. Pe când noi dorim să ştim, deoarece altă
bucurie nu avem în singurătatea noastră. Alţii au vânturat lumea, noi am stat aici; alţii ştiu toate, noi nu
ştim nimica; deci vreau să cunosc acele veşti cu trei zile înainte. Este poate veste că feciorul nostru
Dămian are de gând să facă nuntă, cum mi se arată în vis în unele nopţi
— Are să fie şi asta pe la primăvara viitoare, mărturisi Iosip de la Nimirceni. Până acuma-s numai vorbe.
S-ar fi găsit o fată de neguţător litvan de la noi de la Liov. Încă nu ne înţelegem din zestre.
— Dacă nu-i pornit nimica, e ca şi cum nici n-ar fi, mormăi comisul.
— Ai răbdare, ai răbdare, îl îmblânzi jupâneasă Ilisafta. Numai noi femeile ştim cât de greu se fac nunţile.
— Se fac cu prea multă vorbă.
— Atunci să ştie cinstiţii comişi că, fără vorbă, nu se săvârşeşte nimica pe lumea asta.
— Dovada-i de faţă, jupâneasă Ilisafta, iar Iosip stă şi aşteaptă, uitându-se când încolo, când încoace.
— D-apoi că omul ar vrea să grăiască, numaicât nu-l lasă cinstiţii comişi.