anale 5.pdf

LUCR. ST., LC.C.S. CARTOFUL, 1975, VOL. V. 329
ri~te~ţă e,AxtrelTIă.. ~XiS, tă totuşi \d~te ca~"e atestă ,~on1P,ortarea ,diferit~ a
$olunlor In condIţn naturale de InfecţIe (2 adI na: 1970 ; C o J 0­
ţar u, 1973). Cu privire la existenţa unei forme de rezistenţă în: ger­
~noplasma speciilor sălbatice
ale genului SolanUl1t L., rezultatele publi­
~ate pînă în prezent iSînt; diferite. Astfel Z adi il a (1964) şi Ro t­
hac k eI' (1968) testînd 72 ,şi respectiv 44 specii din colecţia de la
Oross-Lusewitz nu au identificat prezenţa unor factori de rezistenţă
ţn genotipurile analizate. K a ITI era zşi 1 van o va, (1965), ! K 0­
t o v a şi Ve s el o v ski, (1966) au constatat diferenţe în com~orta­
{'ea a 16 specii sălbatice testate,şi consideră posibilă existenţa unor getlOtipuri
rezistente în seria Longipedicellata. Mai recent Bag na 11
(1972) comunică identificarea a 5 genotipuri care în urma inocul~filor
repetate cu ,virusul ,M au rălTIaS neinfectate. I '
I Aceste premize au determinat necesitatea de a întreprinde cer­
~etări asupra cOlTIportării la infecţia cu virusul M a unui număr lnare
de genotipuri şi provenienţe ale unor specii tuberifere din, genul ,80­
lanU1n L. aflate în colecţia LC.C.S. Braşov, în scopul identificării' isur­
~elor de rezistenţă.
MATERIALUL ŞI
METODA DE CERCETARE
În anul 1970 au fost luate în studiu 253 provenienţe aparţinînd la 65 specii
ituberifere ale genului Solanum L., încadrate în 10 serii taxonomice, iar în anul
1971, 100 de provenienţe (42 netestate în 1970) din 32 specii, selectate pe baka re­
~ultatelor preliminare a testărilor din 1970. Din fiecare provenienţă s-au inoculat
şi testat 40-100 genotipuri şi numai în puţine cazuri, numărul acestora a fost
sub 40, dar nu mai mic de 15.
Pentru infecţie a fost utilizat un izolat al virusului JYI de pe soiul Qslava.
Jar inoculul s-a obţinut din plante de tomate infectate în prealabil. Întreg :matehalul
a fost inoculat de două ori şi anume prima dată :cu pistolul, în lădiţe, cînd
plăntuţele aveau 2-4 frunze, iar a doua oară cu spatula, după repicarea plantelor
în ghivece. La inocularea cu pistolul, sucul extras de la tomate s-a diluat
cu apă distilată în proporţie de 1 : 1, adăugîndu-se şi 120/0 carborundum. LuCrarea
oS-a efectuat la presiunea de 2,5 atmosfere şi la înălţimea de 5-10 cm de plante.
Cu spatula s-au inoculat cîte 2 frunze la fiecare plantă, utilizînd suc nediluat şi
carborundum.
I La ~i-4 săptămîni după ultima inoculare s-a efectuat testarea serologică a
fiecărei plante prin metoda precipitării pe lamă şi citirea la microscop cu cîmp
întunecat. Plantele cu reacţie negativă la prima testare au fost analizate în general
îneC; odată.
REZULTATELE OBŢINUTE ŞI
DISCUTII
Din cele 16.787 genotipuri inoculate aparţinînd la 295 provenienţe
nu s-a identificat nici o provenienţă în care toate genotipurile să rălTIînă
neinfectate cu vkusul M (tabelul 1). Deci nu a fost pusă în evidenţă
prezenţa unor .gene de rezistenţă extremă cu acţiune genera!lizată
la nivel de provenienţ.ăsau specie.
In oadruF' lTIăjorităţtL,speeiilor, provenienţele au avut în general
un prQicent,;~~~,dicat de genotipuri infectate şi anUlTIe de peste 500/0' Au