anale 5.pdf

316
N. COJOCARU, Testarea rezistenţei la virozegrave.
rezistenţa lor la viroze, ca premiză pentru longevitatea capacităţii de
producţie a acestora (B era n e k, 1964).
Numărul soiurilor existente în cultură cu rezistenţă extremă la
unele virusuri este foarte redus. Deci, în prezent trebuie avută în vedere
rezistenţa la viroze în condiţii de cîmp a soiurilor actuale. Acest
de rezistenţă este menţionat în literatura de specialitate sub mai multe
denumiri şi anume: rezistenţă de cîmp (B a g n a 11 şi B rad 1 e y, 1958 .
Rog u ,s k i, 1965, P a Il şi colab. 1966), rezistenţă relativă (K am e r z,
1965 ; Cat elI y .şi F o dor 1971) .şi rezistenţă la infecţie (B a w de
K as s ani s 1945; Rogliski, 1965; W i r s em a, 1972), care
B j orI ing (1966) include rezistenţa la inoculare, la înmulţire la
răspîndireavirusului în plantele infectate.
Metodele utilizate de diferiţi cercetători pentru determinarea
tenţei la infecţie în condiţii de cîmp, au diferit mult în ultimele decenii.
Diferenţele au constat în prezenţa sau absenţa unei surse de infecţie
uniformă, modul de aşezare, număr de plante testate şi de tuberculi recoltaţi,
soiurile standard, modul de exprin1are a rezistenţei şi altele
(Bawden ,şi Ka!ssanis, 1964; Bagnall şi Bradley, 1958,
R i g o t şi MeI ard, 1958; ,C ras s o n, 1962; Rog u ski, 1965;
Sixta, 1965; PalI şi oolab. 1966; Catellyşi Fodor, 1971). Din
această cauză s-a ajuns în situaţia că rezultatele obţinute .în diferite
ţări şi zone de cultură, nu pot fi 'comparate şi deci au o utilitate limitată.
La simpozionul secţiei :soiuri din cadrul Asociaţiei Europene a Cercetărilor
la Cartof (E.A.P.R.) din anul 1968 :s-au iniţiat experienţe comune
care să conducă la standardizarea examinării rezistentei la
(K e Il e r, 1968). '
Prin experimentările noastre ne-am propus să stabilim
prindpalelor soiuri admise în cultură la două din bolile virotke
ale eartofului şi anume la virusul Y (VYC) .şi virusul r~sucirii frunzelor
(VRFC) şi de ase:menela să e1arifkăm unele aspecte din metodiea
testare pentru mărirea siguranţei şi economidtăţiiei.
MATERIALUL ŞI METODA DE CERCETARE
Determinarea rezistenţei la VYC şi VRFC s-a efectuat în perioada 1969-1972
în experienţe individuale. Pentru asigurarea unei surse de infecţie uniforme,
iurile s-au plantat între rînduri cu material infectat (infeetor), astfel încît fiecare
plantă să aibă IÎn vecinătate sursa de virus (fig. 1). Soiurile s-au plantat în
trei repetiţii, a dte 25 tuberculi, aşezate în blocuri. Plantarea s-a efectuat mai
tîrziu - în prima decadă a lunii mai - pentru Ioa plantele să fie mai receptive
la infecţie în perioada intensificării zborului vectorilor.
Ca infector pentru VYC s-a utiliz.at soiul Ora, care posedă o anumită toleranţă
la acest virus; o rezistenţă bună la mană şi este tîrziu, însuşiri 'care-i
permit să asigure sursa de infecţie pe toată durata perioadei de vegetaţie. Pentru
VRFC s-a utilizat ca infector soiul Măgura, rezistent la VYC şi cu reacţie de
tip necI'otic, aceasta făcînd posibilă eliminarea timpurie a plantelor infectate.
Ambele soiuri utiliz:ate ca sursă de infecţie întrunesc astfel condiţiile menţiona'te
de C ras s o n (1962) pentru a fi bune ca infector.