Fenomenul artistic Ion Druţă în date necunoscute. Partea II

Critică literară
FENOMENUL ARTISTIC
ION DRUŢĂ
ÎN DATE NECUNOSCUTE.
PARTEA II*
Acad. Mihail DOLGAN
ARTISTIC PHENOMENON ION DRUTA.
II. Part.
Speech by academician Mihai Dolgan at the
ASM General Assemble, with the occasion of 80
years anniversary of academican Ion Druta.
În ceea ce priveşte în mod direct Academia noastră,
ea aproape întotdeauna s-a manifestat întru susţinerea
şi „descifrarea” talentului lui Ion Druţă. Şi
pe vremea lui Vasile Coroban, cel mai doct interpret
al operei druţiene (a se vedea şi cele două teritorii
inedite ale criticului către autor incluse în prezenta
monografie); dar şi în timpurile mai aproape de noi.
De exemplu, acad. Mihai Cimpoi a întocmit un sintetic
portret de creaţie al scriitorului în a sa „O istorie
deschisă a literaturii române din Basarabia” (1996;
p. 174-179); apoi, pe baza acestuia, a scris un profil,
nelipsit de obiecţii, pentru „Dicţionarul General al
Scriitorilor Români” în 7 volume de la Bucureşti (vol.
2, C/D, 2004); apoi îşi multiplică, mereu completându-l,
studiul reprezentativ „Spaţiul sacru” (inclus ca
prefaţă şi la ediţia de la Bucureşti din 1992 a „Poverii
bunătăţii noastre”), de altfel una din cele mai penetrante
exegeze la temă. Iar academicianul Haralambie
Corbu a înglobat în volumul apărut în 2004 „Dincolo
de mituri şi legende” o serie de studii pertinente scrise
în ultimii ani despre opera lui Ion Druţă, cum ar fi:
„Focul din vatra părintească”; „Osânda şi răsplata
cuvântului”; „Ion Druţă: supremaţia demnităţii şi
istoria”; „Paradigma vieţii în creaţia lui I. Druţă”.
Aici pot fi alăturate şi articolele de ultimă oră: „Epopeea
Furnicii lui Ion Druţă” şi „Scriitorul Ion Druţă
în mediul academic al oamenilor de ştiinţă”. Membrul
corespondent al A.Ş.M. Nicolae Bileţchi, în ultimul
său volum din 2007 „Analize şi sinteze critice”
inserează un mănunchi de articole, cu anumite reproşuri
şi atitudini critice, despre Ion Druţă. E vorba de
„Romanul basarabean între imperativele afirmării
şi restricţiile integrării”, „Timpul şi spaţiul în viziunea
artistică a lui Ion Druţă”, „Socialul în literatură:
avataruri şi adevăruri”, „De unde vine Druţă”,
„Resurecţia unui model demodat”. Acelaşi lucru se
poate spune şi despre criticii şi istoricii literari de la
* Partea I citiţi în revista Akademos nr. 4 (11), 2008
Institutul de Filologie Ion Ciocanu, Anatol Gavrilov,
subsemnatul ş.a.
Dar nu trebuie să uităm faptul că tot un reprezentant
al Academiei, dr. în filozofie Dumitru Tăbăcaru
a semnat în „Moldova socialistă” cel mai ponegritor
material la adresa lui Ion Druţă: „O ciutură de băutură
amară” (din 12 martie 1970, vizând romanul
„Povara bunătăţii noastre”). Reţinem câteva din
învinuirile grave ale recenzentului, care niciodată
nu s-a „amestecat” în problemele literaturii curente
nici până atunci, nici după: autorul săvârşeşte „lipsuri
de ordin ideologic”; are o „concepţie eronată”
despre viaţă, învederând o „îngustime de vederi”
asupra-i; „trece cu vederea lupta de clasă”; iar „poziţiile
lui de clasă sânt încurcate, căci „face concilieri
de clasă”; „contactul cu viaţa” al autorului este
cu totul „insufi cient”, din care cauză „greşeşte mult
în faţa adevărului”, „denaturează vădit realitatea”,
„îngrămădeşte culori sumbre”, „tratează în mod
negativ multe probleme majore”, „ironizează obiceiurile
şi datinile noi”, „repetă afi rmaţiile nebuloase
ale teologilor”, „turnând apă la moara religiei” şi
„zugrăvind în culorile cele mai atrăgătoare concepţiile
religioase ale eroilor săi”. Ar mai fi de adăugat
„artifi ciile artistice” pe care „recenzentul” le găseşte
la orice pas şi „comportările atât de neverosimile
ale eroilor săi”. Ne întrebăm: ce-a mai rămas din
capodopera lui Ion Druţă „Povara bunătăţii noastre”!
Se vede, aşa se întâmplă întotdeauna când nespecialistul
îşi bagă nasul unde nu-i fierbe oala!
E drept, tot Academia de Ştiinţe a Moldovei a
fost aceea care s-a opus categoric ca materialul lui
Tăbăcaru să fie tipărit – lucrul acesta îl aflăm abia
acum de sub pana prozatorului şi publicistului Mihail
Gheorghe Cibotaru (pe atunci şef de secţie la
„Moldova socialistă”) dintr-un material inclus în
„Fenomenul artistic Ion Druţă”; tot aşa cum inclusă
a fost – la stăruinţa lui Druţă – şi recenzia umilitoare
şi defăimătoare a lui D. Tăbăcaru.
În două-trei cuvinte iată care e „istoria” recenziei
cu pricina. Scrisă la comandă, ea urma să apară
cu un an înainte de cum a apărut. S-au opus însă cu
dârzenie doi critici şi istorici literari cu autoritate
de la Academie: Vasile Coroban şi Simion Cibotaru,
care au fost consultaţi în secret asupra calităţii
materialului. Vasile Coroban ar fi spus chiar direct,
luând în derâdere pe lucrătorii de la ziar: „Tovarăşi,
vă faceţi de râs în toată republica, dacă publicaţi
inepţiile acestea. Un elev din clasa a opta ar fi scris
mai inteligent, mai califi cat”. Materialul a fost stopat.
Temporar. Căci a trecut un an de zile, între timp
varianta romanului de la „Nistru” a apărut la editură
în carte aparte, şi comanda „de sus”, a fost repetată.
În ciuda faptului că din cei peste şaizeci de co-
nr. 1(12), februarie 2009 - 93

Akademos
laboratori ai gazetei în frunte cu M. Gh. Cibotaru,
care era convins că se comite „o mare greşeală”,
numai patru sau cinci erau de partea redactorului
Macar Şleahtici, hotărât s-o încredinţeze tiparului,
recenzia totuşi a fost publicată. Reacţiile negative
ale intelectualităţii şi ale cititorilor de rând sunt bine
cunoscute (şi la moment şi mai târziu). Specialiştii
în materie trebuie să fie la curent cu aceste date deloc
secundare.
Acelaşi roman „Povara bunătăţii noastre”, fiind
susţinut la Premiul de Stat al URSS de către criticul
Ion Ciocanu într-o recenzie laudativă, publicată în
gazeta Universităţii de Stat din Moldova (din 1970),
i-a traumat acestuia destinul de profesor universitar
de mai departe: a fost îndepărtat din învăţământ
pentru totdeauna.
Nu e pentru prima dată când Ion Druţă a găsit
sprijin, un fel de scut în persoana Academiei. Şi mai
târziu, când nourii au început să se cam îngroaşe
deasupra capului maestrului, mai ales în legătură cu
acele emisiuni televizate din preajma Crăciunului,
academicienii noştri i-au sărit solidari întru ajutor,
publicând în presă acel categoric apel: „Opriţi
defăimarea scriitorului Ion Druţă!” (1994). Scrisoarea
colectivă a fost semnată de academicienii
V. Andrunachievici, A. Andrieş, H. Corbu ş.a. Nu
vom spune adevărul până la capăt dacă nu vom arăta
că, între timp, s-a găsit şi un alt grup de academicieni
„selecţi”, care, tot pe calea unei scrisori colective,
şi-a permis să-l mustre pe autorul „Frunzelor de
dor” pentru nu ştiu care păcate închipuite sau reale.
Şi în acest început de mileniu Ion Druţă nu este
lăsat în pace, este mereu subminat şi atacat cu sau
fără motiv – principalul e să fie huiduit! De parcă
înjosindu-l şi făcându-l mai „mic” pe El, am lucra,
chipurile, la propria „înălţare”. Ne înşelăm amarnic
în micimea noastră de suflet!
De astă dată iniţiativa au luat-o unii negatori
postmodernişti, care, după cum se ştie, au o atitudine
dispreţuitoare şi faţă de Eminescu, şi faţă de
tot ce e valoare de până la ei. De exemplu, Iulian
Ciocan îşi intitulează nişte reflecţii despre proza lui
Ion Druţă după o relectură „Colosul cu picioare de
lut”. Un oximoron nici că se poate mai depreciativ
şi peiorativ. Dacă miturile naţionale „Mioriţa” şi
„Meşterul Manole” au „picioare de lut”, dacă istoria,
tradiţiile şi obiceiurile moldovenilor de secole
au „picioare de lut”, dacă pământul, Nistrul şi codrii,
oamenii şi limba lor, care stau la baza creaţiei
lui Druţă, au „picioare de lut”, atunci mai degrabă
sunt de lut cugetul şi gura criticului care drămăluieşte
strâmb lucrurile, îndemnându-i şi pe alţii să-i
urmeze dezechilibrata „cumpănă a gândirii”. Să nu
ne batem în zadar capul, Ion Druţă cunoaşte prea
bine mitul grec al lui Anteu, ştie cum şi unde să
calce cu siguranţă pentru a căpăta vigoarea vitală
maximă şi de nebiruit.
Ceva mai târziu, în 2006, s-a găsit o poetă, de
altfel o poetă bună, care, odată ajunsă la Paris (iar
e vorba de Paris, căci mai înainte a fost acolo şi autorul
piesei „Frumos şi sfânt”!), a început să-l atace
publicistic pe Ion Druţă din marea capitală a capitalelor,
crezând că „săgeţile” trimise de acolo vor fi
mai „curajoase” şi mai zdrobitoare. Chipurile, Druţă
ar fi „emblema moldovenismului”, chipurile, Druţă
ar fi un „Mare Bucătar”, care nu ştie să prepare decât
„un singur fel de mâncare” ce se cheamă „melanj
mioritic”, de care, zice publicista, s-a săturat
până peste cap (bine, dragă, Druţă propune doar, nu
impune!); chipurile, în fine, Druţă nu se pricepe să
scrie pe înţelesul tuturora barem o povestioară despre
o furnică (s-a chinuit, biata de ea, vreo patru ani
la universitate, predând această poveste, şi n-a înţeles
nicio iotă nici ea, intelectuala, nici studenţii pe
care-i dăscălea: „mă străduiam să conving auditoriul
că la finele nuvelei prozatorul ne întinde o cursă(!),
că urma să fi fost undeva un semn de întrebare, care
s-o fi pierdut din editare în editare, că...”). Bravo
profesoară! Căci elevii din clasa a cincia, unde, de
fapt, se predă această lucrare, o înţeleg de minune.
Dacă ar fi numai atât! În continuare publicista îşi
permite să interpreteze pidosnic mesajul sugestiv
al bucăţii, considerând minunata poveste din lumea
necuvântătoarelor (să nu ştim oare în adevăr ce înseamnă
apologul, alegoria şi personifi carea!), cum
că ar fi contaminată de morbul politicii comuniste,
autorul fiind „un subtil agent de influenţă al KGBului
rusesc” (!). Cum putea să fie, dragă interpretă,
dacă el a scris „Povestea furnicii” încă în ... 1957!
Mai mult chiar, în această furnică neînduplecată,
care ducea spre furnicar o coajă de răsărită sub torentul
unei ploi, „subtila” publicistă vede – nici mai
mult, nici mai puţin – „îndobitocirea prin muncă
a basarabeanului”, a „Basarabiei aflată sub cizma
comunismului rusesc”!!! De parcă furnica ar fi de
naţionalitate rusă! Şi toate acestea se scriu în anul
2006!!! Doamne, până unde pot fi împinse „politizările”
samovolnice şi voit răutăcioase! Până unde
pot ajunge comentariile sociologist – vulgare ale
unui text artistic de netăgăduită valoare! Articolul
acad. Haralambie Corbu „Epopeea Furnicii lui
Druţă”, publicat recent în hebdomadarul „Săptămâna”
şi inclus în lucrarea noastră, vine ca o polemică
în surdină cu astfel de „tălmăciri” deşănţate.
Adversarii lui Druţă continuă să se înmulţească
şi pe seama unor reprezentanţi zeloşi din alte gene-
94 - nr. 1(12), februarie 2009

Critică literară
raţii – din simplul motiv că nu ştiu nici să cinstească
pe înaintemergători, nici să le ierte creştineşte anumite
rătăciri, căci şi marile talente sunt oameni şi
au dreptul la eroare („Errare humanum est”, ziceau
latinii). De astă dată i se pun în vină unele slăbiciuni
pur omeneşti, obiective sau născocite. Încă Dimitrie
Cantemir vorbea de faptul că moldovenii nu prea
stau bine la capitolul „obraz”. Astăzi însă lucrurile
au evoluat aici în mod catastrofal. Să ajungi să terfeleşti
obrazul unui simplu scriitor (nu neapărat al lui
Ion Druţă!) în chiar anul în care acesta împlineşte
80 de ani (cu două, trei luni înainte de eveniment),
ba să-i mai implici, asmuţându-i contra scriitorului
îndrăgit, pe nevinovaţii elevi care au crescut şi cresc
spiritualiceşte şi artisticeşte prin opera preferată a
acestuia, înseamnă nu numai a fi gros de obraz, ci
a nu avea niciun obraz. Nu mai vorbim de faptul
că gestul e absolut antipedagogic. A avea sentimentul
propriei valori şi a propriei demnităţi, oare
„orgoliu”, „vanitate” să se numească aceasta! A
fi nestrămutat în credinţă şi a-ţi urma neclintit propria-ţi
cale în ale scrisului – oare trufie să se cheme
calităţile numite! E singura „armă” a lui Druţă de
a pedepsi pe alţii şi de a se apăra pe sine! De ce
ne „jucăm” cu substituirea termenilor! Vrem să-l
„schimbăm”, să-l „corectăm” pe Druţă ca Om, ca
Artist Vrem să-i înaintăm „pretenţiile” şi „condiţiile”
meschine ale noastre Vrem să-l înfricoşăm prin
ameninţări nesăbuite şi să-l pângărim prin cuvinte
ocărâtoare Când omul scriitor şi scriitorul om devine
octogenar Zadarnice „opinteli”! – „Timp de
peste o jumătate de veac şi mai bine, nu am scris
un rând, o pagină, nu am publicat o carte, nu am
montat o piesă care să nu fi corespuns concepţiilor,
viziunilor mele despre lume, despre viaţă. Faptul
că, ajuns la optzeci de ani, un angajat al Academiei
(e vorba de directorul editurii „Ştiinţa” – n.n.), îmi
propune să scot o carte cu masiva mea participare,
să pun pe copertă numele meu, dar nu e treaba mea
ce va include ea acolo, consider o insultă grosolană
şi refuz de-a participa la volumul planifi cat”,
notează academicianul Ion Druţă într-un mesaj către
subsemnat. Nu „orgoliu” degajă aceste rânduri
vibratile, ci ocrotirea propriei valori, a conştiinţei
propriei demnităţi. Pe de altă parte, însuşi scriitorul
recunoaşte, într-un interviu încă din 1973, transmis
la telefon pentru Cluj – Napoca, că „un anumit orgoliu
nu-i este străin” când vine vorba de propria-i
creaţie de calitate în cazul concret, de nuvela „Ultima
lună de toamnă”. Atunci care ar fi problema!
Să-l acceptăm, aşadar, pe Ion Druţă aşa cum este
şi aşa cum vrea să fi e el în realitate – la venerabila
vârstă de 80 de ani! Aceasta ar fi înţelepciunea cea
de pe urmă, de care ar trebui să ne conducem noi,
contemporanii, în problema „delicată” Druţă... În
caz contrar, am lăsa să aibă perfectă dreptate marele
creator francez de aforisme La Rochefoucauld, care
remarca: „Dacă n-am fi orgolioşi nu ne-am plânge
de orgoliul altora” …
S-ar putea spune că Ion Druţă se află în posesiunea
unei „lămpi” filozofice, pe care o deţinea în antichitatea
greacă excentricul Diogen (acela care ar fi
trăit în poloboc). Cu această miraculoasă „lampă” el
luminează şi străluminează teme şi probleme, idei
şi lucruri înceţoşate. Le luminează, nu le întunecă!
Dar principiul diriguitor al scriitorului nostru este
de a lumina în aşa fel cutare sau cutare problemă,
încât să reuşească a-i împăca pe toţi, a-i satisface
pe toţi. Lucrul acesta este extrem de dificil, dacă nu
chiar imposibil (uneori). De unde şi unde afirmaţii
în doi pieri, unele soluţii unilaterale sau chiar discutabile.
În acelaşi interviu inedit publicat în 1973 în România
(„Pentru mine a face literatură sau a face
teatru este un fel de a trăi”; cititorul îl poate găsi
doar în monografia noastră colectivă „Opera lui Ion
Druţă: univers artistic, spiritual, fi lozofi c”, vol.2,
p.261-267), Ion Druţă se confesează cu nonşalanţă
că primii săi paşi în ale scrisului ţin de copilărie şi
că i-a făcut cu ajutorul poeziei: a compus un caiet
de versuri, a scris apoi două poezii umoristice – „la
comandă”, prin care a înveselit noul sat în care între
timp s-a transferat. De atunci şi până în prezent
ideea ademenitoare de a scrie şi versuri propriu-zise
nu l-a părăsit niciodată. Scriitorul şi-a modelat
o formulă şi un stil poetic foarte adecvate structurii
sale psihologico-artistice, vizionară în esenţă şi
născătoare de atmosferă încordată, o turnură fără
rimă şi sacadată a frazei, de respiraţie modernă, dar
fără a renunţa la mijloacele de seducţie ale poeziei
clasice. Când îşi pune semnătura sub un amplu şi
zbuciumat poem, înseamnă că autorul lui e dominat
de stări totale şi de clipe de vârf, se lasă cutreierat
de idei existenţiale acute şi obsedante, îndurerânduse
de „rănile” prezentului descumpănit. Aşa au luat
naştere răscolitoarele poeme „Rugă slavo-latină”,
„Polunoşniţa” (Rugă de Miez de Noapte), „Păstori
ai cuvintelor frumoase” (Din povaţa lui Onache Cărăbuş
către nepotul său Tudorică), „Rugă la sfârşit
de veac, la sfârşit de mileniu”, „Rugă albă”, „Ruga
fi ilor rătăcitori” ş.a. În toate aceste poeme de o cucernicie
aparte şi cu dese invocări ale Divinităţii,
sunt zugrăvite – pe calea unui limbaj religios şi plin
de „rugi” înţelepte – crâmpeie sângerânde din destinul
neamului nostru la răscruce de milenii, ca în
acest început al „Polunoşniţei”: „Stoluri de corbi,
nr. 1(12), februarie 2009 - 95

Akademos
/ Doamne, / Au împânzit / Cerul / Patriei mele.../
Şi tot rotesc, / Rotesc ... / Nici soare, / Nici lună, /
Nici stele.../ Beznă, / Miez de noapte, / Tăcere de
mormânt / Şi numai aripile / Corbilor / Vâslesc, /
Tăcute, / Prin întuneric. / Mi se face / Greu pe sufl et,
/ Doamne...”. Sau acest cumul de metafore plasticizante
din „Păstori ai cuvintelor frumoase”: „Patria
noastră, / Fiule, / A fost / Şi rămâne / Bunătatea. /
Hotarele / Patriei noastre, / Dinspre nord / Şi dinspre
sud, / Dinspre est, Şi dinspre vest, / Se numesc /
Credinţă, / Răbdare, / Tăcere, / Iubire”.
Când monografia de faţă era aproape încheiată,
Ion Druţă mi-a mai făcut o surpriză plăcută: mi-a
expediat un nou poem, intitulat „Răscoala unui
petic de pământ”, pe care, desigur, l-am inclus în
cuprinsul viitoarei cărţi. Maestru al personificărilor
desfăşurate, cu rază globală, aici autorul a excelat
în crearea de imagini de tip dantesc, cum ar
fi aceasta ce încununează poemul despre apusul ţărănimii
printr-o poantă paradoxal de tragică: rămas
fără plugarii dintotdeauna, risipiţi care şi unde prin
străinătăţi, Pământul tânjeşte împărăginit, ca o fiinţă
fabuloasă a neamului, după negrul brazdei netrase
de nimeni, pentru ca, într-un târziu, să se răzbune pe
ţăranii înstrăinaţi, care l-au trădat –
„Totul s-a întunecat,
A înţepenit,
A amuţit,
Şi numai pe cupola cerului,
Pe sus,
Pe sus de tot,
Aleargă o pereche de cai,
Târând printre nori
Un plug răsturnat”.
Neîndoios, e un adevărat apocalips pentru trudnicul
Plug, rămas în afara oricărei întrebuinţări,
care, nemaiavând pe nimeni să-l ţină de coarne aici,
pe pământ, se avântă, supărat înspre câmpia cerului,
pentru a-şi înfige măcar acolo lama de oţel flămândă
de brazde (fie şi albastre!) …
Mulţi au fost criticii literari (şi nu numai criticii
propriu-zişi!) care l-au învinuit pe Druţă de atâtea
ori, cum că, aflându-se cu traiul la Moscova, nu prea
cunoaşte în detalii realităţile din Moldova. La care
autorul „Poverii bunătăţii noastre”, într-un interviu
din 1 ianuarie 1977, le-a răspuns acestor netoţi în
mod categoric şi pentru totdeauna:
„Deşi trăiesc de-aproape o viaţă de om la Moscova,
dor de Moldova nu mi se face mai niciodată.
Moldova este zilnic cu mine – împreună ne sculăm,
împreună colindăm oraşul, despre ea şi pentru ea
curg litere pe masa mea de scris, despre ea vorbim
în familie, despre ea răspund la telefon (noaptea
trecută mi s-a telefonat de la un teatru din Siberia,
ca să fi u întrebat – de la cine a născut cei doi copii
Maria, eroina piesei „Sfânta sfi ntelor”, care tocmai
acum e în repetiţii în mai multe teatre din ţară). Totul
este, ce înţelegem noi prin acest cuvânt sfânt pe
care-l poartă ca nume pământul nostru. Dacă, zicând
Moldova, se are în vedere cunoscuta formulă
– la mai mult şi la mai mare, eu niciodată nu am fost
un adept înfl ăcărat al ei. Dacă se au în vedere bancurile
din Chişinău, ce se făceau cândva de alţii, le
făceam, pe semne, şi eu, de bancuri de-acelea nu mi
se mai face dor. Dacă, zicând Moldova, se au în vedere
şcolarii şi lumea ce munceşte acum, în această
iarnă răutăcioasă, la strânsul sfeclei, sufl etul meu
răspunde din plin – da, aceasta e ţara mea, şi toată
toamna m-am simţit trist, şi am suferit, ştiind bine
unde mi-s cititorii …”.
Ion Druţă a elucidat mai multe aspecte ale baladei
„Mioriţa” (consideră că a fost creată de un autor
concret şi nu este rezultatul al mai mulţi „anonimi”)
şi ale istoriei noastre naţionale, diverse momente ce
ţin de gândirea artistică şi ştiinţifică a înaintaşilor,
probleme referitoare la limba literară şi graiul popular,
la ecologia naturii şi a spiritului ş.a.m.d. Principalul
e ca noi să-l citim cu atenţie şi nu pe sărite,
superficial, răsfoindu-l doar, căci el este foarte consecvent
în gândirea lui şi în ideile propulsate.
Veţi putea zice, probabil, că Ion Druţă, totuşi, nu
ne-a oferit până în prezent un răspuns desluşit la problema
denumirii limbii literare. Aşa este şi nu este
aşa. Druţă este un om al tactului, al înţelepciunii, al
unei diplomaţii chiar. Lui nu-i place zarva deschisă,
nu-i plac nici trâmbiţările, nu-i plac nici zâzaniile.
Lucruri absolut fireşti în cazul unui artist dublat de
un înţelept. Acei care s-au grăbit să-l eticheteze cu
peiorativul „moldovenism” fie că au exagerat cu
voia sau fără voia lor, fie că pun în acest cuvânt alte
conotaţii. Să poposim ceva mai mult asupra denumirii
limbii noastre (desigur, cu argumente în mână!).
Încă în octombrie 1963, la cel de-al treilea Congres
al Scriitorilor din Moldova, Ion Druţă a avut curajul
cetăţenesc să ridice problema alfabetului latin,
să susţină oportunitatea răspândirii cărţii româneşti
în republică („România e doar o ţară rudă cu noi
ca limbă, ca istorie, e ţară socialistă ca şi republica
noastră, şi să nu ne grăbim a ridica zid chinezesc
de-a lungul Prutului” – Aplauze îndelungate), să deplângă
starea jalnică a funcţionării limbii materne
(„Limba vorbită, acel rezervor de mii de ani a rămas
azi împărăgenit, înăbuşit de elemente parazitare …
La fiecare cuvânt moldovenesc se adaugă cel puţin
şapte cuvinte ruseşti … E o epidemie în satele noastre”),
să pună semnul egalităţii între limba literară
din republică şi limba română (vezi articolul din
manuscris „Ion Druţă despre destinul limbii literare”
semnat de publicistul Alexandru Donos).
Mult mai târziu, la 6 septembrie 1994, Ion Dru-
96 - nr. 1(12), februarie 2009

Critică literară
ţă publică eseul de răsunet (nu numai pozitiv!) „La
răscrucea celor proşti”, unde se referă în mod direct
şi clar la glotonimul „limba moldovenească”.
Dacă „nuanţările” răspunsului pot nedumeri pe unii
oponenţi, concluzia scriitorului este una răspicată şi
corectă: „Şi, totuşi, simt cum insistă năuciţi sărmanii
mei cititori. Cum o numim până la urmă
– Fireşte, limba română”.
După care are grijă să adauge aceste comentarii
lămuritoare: „Adevărul e că noi suntem o parte din
Moldova voievodală, rămasă, datorită cunoscutelor
destine, din Moldova veche, dar noi nu putem supravieţui
cu limba de pe vremea lui Papură Vodă.
Limba este un organism viu ce fierbe mereu în cazanele
spirituale ale neamului, asimilând noţiuni noi,
alimentând şi îmbrăcând în veşmintele respective
anumite curente sociale, politice, culturale. Aşa se
face că noi azi, după ce-am călătorit prin alte imperii,
ne folosim de limba fiartă şi cizelată de fraţii
de peste Prut în cazanele naţiunii. E legitimă
această stare de lucruri, le datorăm ceva pentru asta
fraţilor de peste Prut Nu, pentru că temelia limbii
române o constituie limba lui Eminescu, Creangă,
Alecsandri, iar fierberea acelor cazane lingvistice de
pe malul Dâmboviţei a fost în mare parte asigurată
de suferinţele prin care a trecut şi bucata de pământ
pe care astăzi trăim şi care se numeşte Statul Moldovenesc
… Dar, pentru Dumnezeu … Dacă ţineţi la
casele voastre, la copiii voştri, la neamul vostru, nu
vă mai opriţi la blestemate răscruci de proşti şi nu
mai intraţi în discuţie – e una sau sunt două, e moldovenească
sau română. Nu vreţi să-i ziceţi limbă
română, ziceţi-i limbă moldovenească, nu vă vine
să-i ziceţi moldovenească, ziceţi-i limba maternă, şi
mai mult nu discutaţi cu nimeni niciodată această
chestiune (subl. noastră – M. D.). Limba maternă
este maica spiritului nostru, iar maicile nu se discută
pe la răscruci cu toţi proştii. Ceea ce e sfânt, sau se
ţine în sfinţenie, sau nu mai e sfânt” (n.n.).
E un răspuns cam stufos şi voit complicat, pe
potriva problemei complicate, dacă ne gândim la
faptul că în spatele lui Druţă stau mii şi sute de mii
de simpli cititori care, până una alta, încă mai continuă
să aibă alergie faţă de denumirea corectă a
limbii literare; iar pentru autorul „Bisericii albe” cititorul
este totul, de dragul lui el trăieşte şi creează;
când însă se întâmplă ca „gândurile şi zbuciumările
mele” „să nu ajungă în toată plinătatea la inima fiecărui
cititor”, atunci „nici presa, nici tirajele, nici
nimic altceva nu mă aranjează” (dintr-un interviu).
În ceea ce priveşte aforismul final din consideraţiile
de mai sus ale lui I. Druţă – „Ceea ce e sfânt, sau se
ţine în sfi nţenie, sau nu mai e sfânt”, acesta consună
foarte mult cu convingerea lui Eminescu în legătură
cu pronunţarea repetată a cuvântului „patrie” ca
indiciu al „patriotismului”: „Nu devine cineva scriitor
naţional prin aceea că repetă cuvintele patrie,
libertate, glorie, naţiune în fiecare şir al scrierilor
sale, precum, pe de altă parte, poate cineva să nu pomenească
deloc vorbele de mai sus şi să fie cu toate
acestea un scriitor naţional. (…) Ceea ce se simte şi
se respectă adânc se pronunţă arareori …”.
Spre sfârşitul discursului nostru academic ar fi
cu cale să ne întrebăm şi să răspundem în acelaşi
timp: care sunt pilonii de rezistenţă şi sursele de
atractivitate ale operei lui Ion Druţă, ce o face să fie
mereu îndrăgită nu numai la noi, acasă, ci şi dincolo
de hotarele Moldovei!
În primul rând, e talentul nativ al autorului, talent
de mare raritate, după cum o recunosc cu toţii
şi oriunde;
în rândul al doilea, este principiul definitoriu al
poeticităţii, cu lirismul lui molipsitor, pe care Druţă
îl aplică cu o consecvenţă demnă de invidiat în tot
ce a scris: nuvelă, roman, dramă, eseu (ce reprezintă
acest principiu, vezi studiul nostru din monografie:
Poeticul – principiu artistic fundamental al esteticii
druţiene);
în rândul al treilea, este arta miraculoasă a lui
Druţă de a împleti actualul cu general-umanul (în
favoarea acestuia), proiectându-le în imagini arhetipale,
în metafore, simboluri şi mituri abisale;
în rândul al patrulea, este bunătatea creştină a
personajelor, religiozitatea sufletului lor, într-un cuvânt,
„spaţiul sacru” al universului druţian de teme,
eroi şi idei;
în rândul al cincilea, este învăluirea realităţilor
evocate în mister şi poezie, în nostalgie şi înţelepciune,
în meditaţii filozofico-existenţiale;
în rândul al şaselea, este dragostea nemăsurată
a scriitorului faţă de tot şi de toate cele autohtone şi
cele omeneşti, dragoste echivalentă cu cea a Creatorului
acestei lumi, care ştie a mângâia şi un fir
de iarbă, dar şi un fir de stea, şi de care se bucură
deopotrivă ca un copil;
în fine, în rândul al şaptelea, este acea plămadă
fericită de stil polifonic, cu puternice ecouri din
Biblie, din mitologia naţională, din baladele şi cântecele
populare, din letopiseţele străvechi, din marii
povestitori Creangă, Sadoveanu, Cehov.
Pe când lucram la anterioara monografie colectivă
în 2 volume „Opera lui Ion Druţă: univers artistic,
spiritual, fi lozofi c”, în cadrul unei întrevederi,
scriitorul m-a rugat mult să-i găsesc un interviu
transmis prin telefon pentru o publicaţie din Cluj-
Napoca („Tribuna” din 1973, după cum am aflat mai
nr. 1(12), februarie 2009 - 97

târziu). După mai multe căutări am descoperit acel
amplu şi important interviu, special publicat fără nicio
intervenţie redacţională (ca să se vadă, chipurile,
cum vorbesc şi scriu moldovenii!). L-am adus la
condiţie (doar era o convorbire telefonică!) şi l-am
publicat în sus-numita lucrare (în vol. 2). Interviul
poartă un titlu foarte frumos şi plin de semnificaţie:
„Pentru mine a face literatură sau a face teatru este
un fel de a trăi”. Mi-am zis atunci, îmi zic şi acum:
iată cheia secretului / succesului de ce Druţă este
Druţă – şi la noi, şi în alte părţi. Pentru că îşi trăieşte
propriile opere artistice ca pe o viaţă, iar viaţa – ca
pe o operă artistică.
Toate aceste însuşiri capitale ale dăinuirii în
timp, spaţiu şi istorie a operei lui Ion Druţă
le-am desprins din majoritatea studiilor
semnate de specialişti consacraţi din Moldova
şi România, din Federaţia Rusă, din
Franţa şi Germania, din Marea Britanie şi
Statele Unite ale Americii, care constituie
miezul de foc al monografiei „Fenomenul
artistic Ion Druţă”.
Încă o concluzie principală „izvorâtă”
din viitoarea carte despre Druţă: metodele
tradiţionale se dovedesc, până la un punct,
incapabile să investigheze opera druţiană
în adâncime, cu multiplele ei conotaţii
conştiente şi inconştiente. În scopul acesta
rezultate de mare eficienţă hermeneutică
ne făgăduiesc noile, modernele metode de
cercetare a literaturii, cum ar fi teoria psihocritică
a „mitului personal” după francezul
Charles Mauron (cartea „Des métaphores
obsedant au mythe personnel”), în această
privinţă imaginea „Păstorului” se pretează
cum nu se poate mai bine, teoria „poeticităţii”
după criticul structuralist francez
Mikel Dufrene (cartea lui „Poeticul”),
teoria „operei deschise” după cunoscutul
semiotician italian Umberto Eco, în lumina
căreia scrierile lui Druţă se pretează la
infinite şi inepuizabile interpretări, precum
şi intertextualitatea, semiotica ş.a.
Monografia „Fenomenul artistic Ion
Druţă” încearcă să aplice cu subtilitate
aceste metode de perspectivă.
De o mare bogăţie hermeneutică şi stilistică,
de o mare varietate de genuri şi specii,
de formule şi modalităţi – de la studii
şi articole până la portrete şi eseuri, de la
atitudini critice şi scrisori particulare până
la dedicaţii poetice, de la poeme personale
şi discursuri aproape necunoscute, – iată
98 - nr. 1(12), februarie 2009
Akademos
care ar fi, în linii mari, diapazonul conţinutistic al
neordinarei monografii colective.
În prefaţa la capodopera lui George Călinescu
„Istoria literaturii române de la origini până în prezent”,
Alexandru Piru scria: o atare sinteză monumentală
ca cea a lui George Călinescu „apare odată
pe secol şi poate o singură dată într-o cultură”. M-aş
încumeta să rostesc şi eu aceeaşi formulă în legătură
cu talentul lui Ion Druţă: un talent nativ ca cel al lui
Ion Druţă „apare odată pe secol şi poate o singură
dată într-o cultură”. Să-l preţuim! Să-l iubim! Să-l
admirăm. Cât mai este în viaţă. Şi nu numai!
Discurs academic ţinut la 12 iunie 2008
în faţa Adunării Generale a A. Ş. M.
Gheorghe Vrabie. Ilustraţie la cartea Taina care mă apără de
Grigore Vieru. Chişinău, ed. Literatura artistică, 1983