Un portret al lui Dumnezeu

putut oferi mântuirea tuturor oamenilor, dar nu a fost
buna plăcere a voii Sale să facă aşa. Acest lucru nu se
datorează niciunei lipse de putere în El. Este necredinţa
mai mare decât El Nu suflă Duhul acolo unde doreşte
El (Io. 3:8).
Nici faptul că Şi-a oprit harul nu se datorează unei
lipse de bunătate în dreptul unora. La urma urmei, El
deschide mintea celor mai ignoranţi, îi converteşte pe cei
mai păcătoşi şi Se apleacă până la drojdia societăţii.
Dumnezeu nu are niciun fel de datorie mai mare faţă de
omul căzut decât faţă de îngerii căzuţi. Oferirea harului
este pur şi simplu un act al suveranităţii absolute. După
cum faraonul a fost liber să-l elibereze pe paharnic şi să-l
execute pe brutar, Dumnezeu este liber să-l mântuiască
pe Abel, dar nu şi pe Cain, pe Isaac, dar nu şi pe Ismael,
pe Iacov dar nu şi pe Esau. Să presupunem că un împărat
iartă un grup de rebeli, cu condiţia ca ei să plătească o
sumă de bani; dar ei au pierdut banii şi nu mai au nici
măcar un bănuţ. Apoi să presupunem că împăratul, din
pură generozitate, le trimite unora dintre ei banii pe care i
i-a cerut, făcându-i în stare să împlinească cerinţa pe care
le-a pus-o în faţă. Declaraţia lui de iertare a fost un act de
autoritate suverană; crearea condiţilor pentru împlinirea
condiţiei este un act al bunătăţii suverane. La fel este şi
cu Dumnezeu şi păcătoşii.
Ca Proprietar al tuturor lucrurilor, Dumnezeu
distribuie mijloacele harului unora, însă nu tuturor. El
trimite o descoperire specială în unele locuri, dar nu peste
tot. El o îndepărtează în grabă din unele locuri, în timp ce
altora li se permite să se bucure de beneficiile ei un timp
&263