Un portret al lui Dumnezeu

autoconservare evidenţiază felul acesta de dragoste. Fără
el, nu mai suntem oameni. În al doilea rând, omul păcătos
posedă o dragoste de sine carnală prin care se înalţă pe
sine mai presus de Dumnezeu. Această dragoste de sine
este exagerată, excesul păcătos al dragostei de sine naturală.
În al treilea rând, într-o stare de har, omul ajunge să
iubească interesul cel mai mare al sufletului său. A-L
onora pe Dumnezeu devine plăcerea lui supremă.
Preocupările temporare şi pământeşti devin subordonate
celor sufleteşti. Cel de-al doilea fel de dragoste de sine
este cea implicată în ateismul practic. Păcatul ne stârneşte
pe baza satisfacerii de sine, vedem păcatul ca fiind ceva
bun pentru noi. A trăi pentru păcat înseamnă acelaşi lucru
cu a trăi pentru sine. Chiar în religie putem fi motivaţi de
dragostea de sine carnală. Spre exemplu, ne putem da
trupul să fie ars ca martir, însă dacă facem acest lucru cu
o dragoste nesfântă, nu există niciun câştig (I Cor. 13:3).
În ce modalităţi se pune omul pe sine ca finalitate
proprie
- Aplaudându-se şi îmbrăţişându-se pe sine şi complăcându-se
în ceea ce percepe a fi perfecţiunile
sale, mai degrabă decât în perfecţiunile lui
Dumnezeu;
- Atribuindu-şi sieşi glorie şi onoare; atribuindu-şi
meritele pentru orice bine pe care îl face şi învinovăţindu-L
pe Dumnezeu pentru orice problemă;
- Insistând pe doctrine care îi fac plăcere, angajând
un profet fals care să le înveţe;
&31