Un portret al lui Dumnezeu

Omul caută să se instaureze pe sine ca
Dumnezeu al lui. El îşi face un idol din propria voie.
Dragostea de sine şi independenţa reprezintă pietrele de
căpătâi ale ateismului şi rădăcina tuturor păcatelor din
lume. Adam şi-a dorit să fie egal cu Dumnezeu. A
considerat că poate invada tronul lui Dumnezeu. De la
căderea în păcat, marea controversă dintre Dumnezeu şi
om a fost dacă omul sau Dumnezeu este Dumnezeu.
Mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu pentru al doilea Adam
care nu S-a cramponat de privilegiile Lui divine, ci S-a
smerit şi a venit pe Pământ şi a murit (Fil. 2:5-8) pentru a
desface ceea ce făcuse primul Adam.
Atunci când un om păcătuieşte conştiinţa lui îl
acuză, aşa că el caută să o elimine. Nu-i place să păstreze
nicio cunoaştere a adevăratului Dumnezeu (Rom. 1:28).
Acesta este un mare rău, pentru că a distruge conştiinţa
este egal cu a-L distruge pe Dumnezeu: ea este mesagerul
Lui.
Binele aparent pe care omul natural îl înfăptuieşte
este doar un bine relativ, pentru că îl face pentru a se
mulţumi pe sine şi nu pentru a-L onora pe Dumnezeu. El
face ceea ce e bine doar pentru că voia lui coincide din
întâmplare cu voia lui Dumnezeu în privinţa respectivă.
Oricum, principiul care conduce în sufletul lui în mod
cert nu este Dumnezeu, ci sinele. Pe om îl motivează
reputaţia în faţa oamenilor sau orice alt avantaj egoist.
Astfel, ceea ce înaintea noastră pare a fi ascultare de
Dumnezeu, în ochii lui Dumnezeu, de fapt, este
neascultare.
&27