Un portret al lui Dumnezeu

înmuiat sub judecată, dar îngheţat iarăşi sub îngăduinţa
lui Dumnezeu. Omul abuzează de atributul acesta când îşi
extrage din el încurajarea de a se adânci şi mai mult în
păcat. „Pentru că nu se aduce repede la îndeplinire
hotărârea luată împotriva faptelor rele, de aceea este plină
inima oamenilor de dorinţa să facă rău” (Ecl. 8:11).
Abuzarea acestui atribut este un mare rău. Fiecare
păcat nou este comis împotriva unei măsuri mai mari a
răbdării lui Dumnezeu, făcând ca orice păcat succesiv să
fie mai amarnic şi vrednic de mai multă pedeapsă.
Este periculos să abuzăm de răbdarea lui
Dumnezeu, pentru că răbdarea Lui va avea un sfârşit.
„Duhul Lui nu va rămâne pururea în om” (Gen. 6:3).
Răbdarea Lui se sfârşeşte la sfârşitul vieţii pământeşti a
unui om. Dumnezeu are mânie să pedepsească la fel cum
are răbdare să îndure. Niciunul dintre noi să nu creadă că
Dumnezeu nu are mânie doar pentru că El este încet la
mânie. Deşi răbdarea trece peste dreptate suspendând-o,
dreptatea în cele din urmă va trece deasupra răbdării
reducând-o la tăcere în întregime. Dumnezeu îşi scoate
încet o săgeată din tolbă, totuşi El nimereşte ţinta. Cât de
mult a răbdat El naţiunea lui Israel, dar în cele din urmă
i-a făcut scrum prin puterea romanilor. Cu cât este mai
abuzată răbdarea Lui, cu atât mai grozavă va fi mânia pe
care şi-o va vărsa. În timp ce omul abuzează de atributul
acesta, Dumnezeu Îşi ascute sabia. Cu cât ei păcătuiesc
mai mult, cu atât tăişul este mai ascuţit. Cu cât El se trage
mai în spate ca să-şi pregătească lovitura, cu atât ea va fi
mai puternică. Când, în cele din urmă, vine vremea
judecăţii, ea va fi rapidă şi severă. Ar fi fost mai bine să
&298