Un portret al lui Dumnezeu

teribil de nepotrivit. „Cine nu se va teme de Tine, Împărate
al popoarelor” (Ier.10:7). Stăpânirea lui Dumnezeu,
luată împreună cu bunătatea stăpânirii Lui, este una dintre
primele scântei care aprind focul religiei adevărate.
Să ne rugăm şi să ne încredem în Dumnezeu.
Rugăciunea model încheie: „A Ta este Împărăţia” (Mat.
6:3). Dacă Dumnezeu nu este suveran, nu trebuie să pierdem
vremea rugându-ne Lui sau încrezându-ne în El şi,
de fapt, s-ar cuveni să ne bazăm pe stăpânirea şi ingeniozitatea
noastră. Un asemenea gând este blasfemiator.
Să ascultăm de Dumnezeu. Aceasta este probabil
cea mai evidentă deducţie din acest atribut. Aşa cum
dreptatea cere teamă, bunătatea cere mulţumire,
credincioşia cere încredere, sinceritatea cere credinţă, tot
aşa suveranitatea cere ascultare. Dacă suveranitatea este
prima noţiune pe care o creatură o are despre Dumnezeu,
cu siguranţă ascultarea se cade să fie prima reacţie în noi.
Orice altceva mai puţin de atât este o contradicţie cu ceea
ce ştim şi profesăm. „De ce-mi ziceţi «Doamne,
Doamne», şi nu faceţi ce spun eu” (Lc. 4:46).
De ce ar trebui să ascultăm de Dumnezeu
- Pentru că ascultarea este singurul răspuns potrivit
pentru El. Întregul aranjament al lucrurilor face
aceasta să fie singurul lucru rezonabil;
- Pentru că este onorabil şi este avantajos pentru noi.
A-L sluji pe El reprezintă o mare onoare. Mai bine să
ne plecăm înaintea unui tron ceresc decât să şedem pe
&281