Un portret al lui Dumnezeu

Daniel Chamberlin
Un portret al lui Dumnezeu

ACEASTĂ CARTE ESTE O PREVIZUALIZARE
FORMATUL ÎNTREG ÎL PUTEȚI COMANDA
EDITURA “GRAȚIA DEI”
www.gratiadei.ro
comenzi@gratiadei.ro

Daniel Chamberlin
UN PORTRET AL
LUI DUMNEZEU
Discursurile lui Stephen
Charnock despre existența și
atributele lui Dumnezeu
rezumate pentru secolul XXI.
Editura Gratia Dei
Cluj Napoca, 2015

Editori: Raul Enyedi, Mircea Sever Roman
Grafică copertă: Aurel Miclea jr.
Tiparul executat la Fundația Mantachie, Bocșa
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României
CHAMBERLIN, DANIEL
Un portret al lui Dumnezeu : discursurile lui
Stephen Charnock despre existenţa şi atributele lui
Dumnezeu rezumate pentru secolul XXI / Daniel
Chamberlin ; trad.: Ruben Bucoiu ; pref.: Ron Crisp. -
Cluj-Napoca : Gratia Dei, 2015
ISBN 978-606-92606-1-6
I. Bucoiu, Ruben (trad.)
II. Crisp, Ron (pref.)
211.1
Daniel Chamberlin
A Portrait of God: Stephen Charnock’s Discourses
Upon The Existence and Attributes of God Summarized
for the 21st Century
© Editura Gratia Dei, 2015
Orice reproducere, totală sau parțială, a acestei
lucrări, fără acordul scris al editorului, este strict
interzisă și se pedepsește conform Legii dreptului
de autor.

CUVÂNT ÎNAINTE
Cartea aceasta este o comoară. Pentru creştinul
preocupat, ea prezintă într-o manieră accesibilă natura
Dumnezeului celui viu. Citiţi câteva pagini în fiecare zi la
timpul de părtăşie cu Dumnezeu: pe măsură ce concepţia
dumneavoastră despre Dumnezeu se va îmbogăţi şi
corecta, beneficiile pentru viaţa dumneavoastră duhovnicească
vor fi incomensurabile.
Pentru pastori, cartea aceasta reprezintă o mină de
aur. Le va hrăni sufletul, le va sugera nenumărate predici
şi le va pune la dispoziţie o sursa principală pentru orice
studiu despre atributele lui Dumnezeu.
Pastorul Daniel Chamberlin şi-a făcut foarte bine
treaba. Doar Dumnezeu cunoaşte volumul de muncă ce a
fost depus pentru a face disponibil în vremea noastră atât
de ocupată efortul plin de măiestrie al lui Charnock.
Câştigul tău va fi răsplata pastorului Chamberlin.
Atât de mare este valoarea lui Charnock încât
studiul lui complet încă se publică. Cu toate acestea, din
pricina dimensiunilor, rareori este citit. Dacă dispui de
bani şi de spaţiu, ar fi bine să îţi cumperi originalul, va
arăta foarte bine în biblioteca ta. Însă, îţi spun cu toată
sinceritatea, e bine să păstrezi acest mic volum pe biroul
tău.
Un prieten creştin,
Ron Crisp
Martie, 2011.
&3

PREFAŢĂ
Cunoaşterea lui Dumnezeu este indispensabilă
oricărui alt tip de cunoaştere. Nebunia care astăzi se
găseşte din belşug în religie – ca să nu mai amintim de
lume –, este un simptom al unei ignoranţe fundamentale
cu privire la Dumnezeu. Superficialitatea este la ordinea
zilei. Cu toate acestea, generaţiile anterioare au gândit şi
au scris mai profund despre Dumnezeu. Poate că cel mai
mare autor necanonic care a tratat acest subiect vital a
fost Stephen Charnock (1628 – 1680), care a scris
Discursuri asupra existenţei şi atributelor lui Dumnezeu.
Acest tratat onorific este valoros în mod special pentru
valoarea sa pastorală şi practică. În paginile care vă stau
în faţă veţi găsi rezumatul acestui tratat. Am încercat să
fiu cât de străveziu cu putinţă pentru a-l lăsa pe domnul
Charnock să vorbească.
De ce opera lui Charnock apare sub formă de
rezumat Pentru că mulţi dintre noi, în aceste vremuri
regretabil de agitate, nu ne vom face niciodată timp
pentru a citi originalul, care se întinde pe mai mult de
1100 de pagini. Mai mult, sper ca acest rezumat să
permită traducătorilor să ducă bogăţiile acestui tratat în
limbi şi naţiuni care altfel nu vor avea niciodată şansa de
a se bucura de el.
Mulţumirile mele se îndreaptă către familia mea
pentru răbdarea pe care a avut-o cu mine în timpul în care
am fost absorbit de această sarcină solicitantă, dar
&4

îmbucurătoare. (Soţia mea pretinde că a fost căsătorită cu
Charnock vreme de câţiva ani!) Mulţumesc, de asemenea,
bisericii mele pentru că mi-a îngăduit să mă dedic acestui
proiect. Îi mulţumesc şi fratelui Ron Crisp pentru
încurajările lui, pentru că a insistat ca manuscrisul meu să
iasă din starea de somnolenţă în care stătuse vreme de
şapte ani. În cele din urmă, îi mulţumesc fratelui Ben
Gardener pentru corecturi şi sugestii.
Nu pot estima binecuvântarea personală pe care
am primit-o prin studierea şi predicarea acestui material,
precum şi prin pregătirea sa pentru publicare. Mă
surprind frecvent apelând în mintea mea la aceste
adevăruri preţioase. Mă rog ca ele să fie o binecuvântare
şi pentru tine.
Daniel Chamberlin,
5 aprilie 2011
&5

1
EXISTENŢA LUI DUMNEZEU
În Psalmul 14:1 citim: „Nebunul zice în inima lui:
«Nu este Dumnezeu!»”. Apostolul Pavel face referire la
acelaşi psalm în Epistola către romani, capitolul 3, pentru
a demonstra că orice persoană din întreaga lume este
coruptă de păcat. În inima noastră, fiecare dintre noi este,
într-un anumit fel, un ateu.
Termenul ebraic tradus Dumnezeu în Psalmul 14:1
nu este Iehovah, cuvânt care vorbeşte despre existenţa
Lui. Termenul folosit este Elohim, cuvânt care vorbeşte
despre El ca fiind Judecător. Iată ce i se pare ofensator
omului firesc, că Dumnezeu stă deasupra lui şi îi cere
socoteală pentru păcatul lui. Mulţi oameni sunt gata să
recunoască o zeitate, atâta vreme cât nu este vorba despre
Elohim din Scriptură. Însă adevărata religie cere nu doar
ca noi să credem că Dumnezeu există, ci să credem că El
există având caracterul descris în Scriptură. După cum stă
scris în Epistola către evrei, 11:6, noi trebuie să credem
că El există şi că El răsplăteşte pe cei care-L caută.
Există trei feluri de ateism. În primul rând, ateismul
absolut neagă în întregime faptul că există un Dumnezeu.
În al doilea rând, ateismul providenţial Îl închide pe
Dumnezeu în Ceruri, departe de Pământ. Deismul cade în
categoria aceasta. În al treilea rând, ateismul natural
&6

neagă natura şi perfecţiunile atribuite lui Dumnezeu în
Scriptură. Forma aceasta de ateism este cea mai comună
şi cea mai subtilă. Câţi membri ai bisericilor mărturisesc
că există Dumnezeu, însă neagă plinătatea caracterului
Său descris în Cuvântul Lui!
Orice ateu este un mare nebun. El merge împotriva
oricărei raţiuni şi, în cele din urmă, neagă totul.
Conştiinţa lui îi spune că există un Dumnezeu, însă el
insistă să înăbuşe şi să nege această cunoştinţă (Rom.
1:18). Nu-i mai rămâne nimic. Pentru ca omul să fie
întreg, religia este la fel de necesară ca şi raţiunea.
Pentru a arăta cât de nebunesc este ateismul, să
luăm în considerare câteva argumente în favoarea
existenţei lui Dumnezeu.
I. RĂSPÂNDIREA RELIGIEI ÎN TOATĂ LUMEA
DOVEDEŞTE CĂ DUMNEZEU EXISTĂ.
Istoria ne arată orientarea religioasă a omului. Toate
societăţile sunt îmbibate de un anumit gen de religie. A
nega existenţa lui Dumnezeu înseamnă a nega ceea ce toţi
oamenii au cunoscut dintotdeauna. E curată nebunie să
negi ceea ce mărturiseşte conştiinţa fiecărui om.
Faptul că multe societăţi au crezut într-o mulţime
de zei nu face ca argumentul acesta să fie mai slab. Pur şi
simplu confirmă natura religioasă a omului. Omul a fost
creat de la început să fie închinător. Odată cu căderea în
păcat, concepţia lui despre Dumnezeu a fost
&7

distorsionată, cu toate acestea el continuă să fie un
închinător, chiar dacă se închină unor dumnezei falşi.
Existenţa lui Dumnezeu nu figurează printre toate
marile dispute în istoria omenească. Multe chestiuni
religioase au fost discutate cu aprindere, însă toată lumea
era de acord că Dumnezeu există. Puţinele excepţii de la
această regulă nu neagă principiul. Doar pentru faptul că
unii oameni sunt orbi din punct de vedere fizic, nu
conchidem că văzul nu este un lucru natural pentru rasa
umană. Nici cei câţiva atei absoluţi nu pot dovedi că
omul nu este în mod natural un închinător.
Dacă ar fi putut, omul s-ar fi eliberat de această
conştienţă de Dumnezeu, însă ea rămâne constantă.
Conştientizarea existenţei unei divinităţi este esenţială
fiinţei noastre. Nici chiar Satan nu a încercat să smulgă
principiul acesta în cazul ispitirii originare. Mai degrabă,
atunci când a ispitit-o pe Eva, el a distorsionat Cuvântul
şi caracterul lui Dumnezeu.
Religia este inerentă omului. Legea lui Dumnezeu
este scrisă în inimile noastre, iar conştiinţa noastră
depune mărturie în favoarea ei (Rom. 2:15). Natura
religioasă a omului nu este primită prin simpla tradiţie.
Toate tradiţiile se pierd odată cu trecerea timpului, dar
această conştienţă de Dumnezeu rămâne în fiecare.
Unii oameni argumentează că Dumnezeu a fost
inventat de inginerii sociali pentru a-i ţine pe oameni în
„linie” şi subjugaţi. Însă cei care propagă ideea aceasta
nu pot răspunde următoarelor întrebări: Cine au fost
aceşti ingineri ai societăţii Cum au ajuns cu toţii la un
consens Cum şi-au îndeplini scopul într-un mod
&8

universal în fiecare eră Cum au reuşit ei să păstreze
secretă o asemenea manipulare
Unii spun că frica a fost prima care a introdus
religia. „Sentimentele de vinovăţie l-au făcut pe om să
născocească ideea de Dumnezeu”, spun ei. Ei, de fapt,
gândesc pe dos. Cunoaşterea de Dumnezeu este cea care
produce frică şi vinovăţie în omul păcătos.
II. ÎNTREAGA CREAŢIE DEMONSTREAZĂ
EXISTENŢA LUI DUMNEZEU.
Epistola către romani, 1:19-20, afirmă adevărul
acesta: „Pentru că ce se poate cunoaşte despre Dumnezeu
le este descoperit în ei, căci le-a fost arătat de Dumnezeu.
În adevăr, însuşirile Lui nevăzute, puterea lui veşnică şi
dumnezeirea lui, se văd lămurit, de la facerea lumii, când
te uiţi cu băgare de seamă la ele, aşa că nu se pot
dezvinovăţi”.
Originea şi producerea tuturor lucrurilor arată
spre Dumnezeu. Orice efect trebuie să aibă o cauză. De
exemplu, orice clădire are un arhitect al său şi un
constructor. A nega acest adevăr înseamnă, într-adevăr, a
nu te putea dezvinovăţi. Toate au provenit de undeva. În
cele din urmă nu ne rămân decât două posibilităţi: ori
Dumnezeu este veşnic, ori materia este veşnică. De
vreme ce este de neconceput ca din materie lipsită de
viaţă să iasă o personalitate inteligentă, singura poziţie
logică este să spunem că materia a apărut de la o Fiinţă
&9

inteligentă, adică Dumnezeu, care a creat toate lucrurile
din nimic.
Chiar şi timpul trebuie să aibă o origine. Timpul
înseamnă mişcare, şi orice mişcare are un început. Nu
există mişcare perpetuă, nici măcar în timp. Atât timpul,
cât şi omul, trebuie să aibă o origine. Raţiunea ne obligă
să acceptăm faptul că trebuie să fi fost un început, punct
în care o cauză a pus în mişcare efectul. Cauza trebuie să
fie de natură diferită faţă de efect, superioară lui în orice
fel, altfel intrăm în nişte contradicţii de neconceput.
Trebuie să existe o cauză infinită şi independentă de toate
efectele pe care le vedem, iar cauza aceasta este
Dumnezeul Bibliei.
Nimic nu se poate face singur. Este imposibil
pentru un lucru să acţioneze înainte de a exista. Cum se
poate să nu înţelegi că nici ordinea nu se poate crea
singură Dacă omul s-a creat singur, de ce nu s-a făcut
mai măreţ decât este de fapt De ce s-a limitat singur la
condiţia lui prezentă Dacă o broască râioasă s-ar face pe
sine, s-ar crea broască râioasă sau om Om, desigur! De
ce s-a oprit omul la a fi om şi nu s-a făcut ceva mai mult
de atât De ce nu s-a făcut astfel încât să trăiască veşnic
De ce acum nu se mai creează noi oameni
Nicio creatură nu poate crea o altă creatură. Altfel,
prima ar fi creator şi nu creatură. Inventatorii pot construi
componente noi, însă ei nu creează cu adevărat, ei nu
pornesc de la nimic. Părinţii se pot reproduce, având
copii, însă ei pornesc de la un ovul şi de la un
spermatozoid. Aceste lucruri nu se pot numi în mod
corespunzător „a crea”.
&10

Dumnezeu a creat toate lucrurile din nimic. El este
prima cauză a oricărui efect consecutiv. El nu S-a creat pe
Sine Însuşi, ci fiinţează etern şi independent. El fiinţează
prin Sine Însuşi necesarmente. Trebuie să existe o cauză
originară necauzată. Ba, mai mult, cauza aceasta ultimă
trebuie să fie infinit de perfectă. Cunoştinţa noastră
despre propria imperfecţiune implică faptul că există ceva
ce numim perfecţiune. Perfecţiunea există necesarmente.
Această Fiinţă perfectă este Dumnezeu! Astfel, doar
cartea Geneza, capitolele 1-3, satisface în cea mai mare
măsură căutarea noastră intelectuală cu privire la
chestiunea originilor.
În armonia lor, toate lucrurile arată spre
Dumnezeu. Cerneala şi hârtia nu s-au izbit în mod
accidental pentru a forma foaia pe care o citeşti. Multe
mâini diferite au conceput-o şi au produs-o. Atunci când
asculţi o simfonie, ştii că un mare compozitor a compus
întregul cu toate părţile sale componente. Chiar şi
elemente contrare se leagă împreună într-un mod
armonios. De exemplu, apa, un lichid, este alcătuită din
două gaze, hidrogen şi oxigen. Un orânduitor înţelept a
întocmit un asemenea aranjament. Astfel, întreaga creaţie,
în toată armonia ei, dovedeşte un design inteligent în
spatele tuturor lucrurilor.
Să ne gândim la felul în care un obiect creat
serveşte unui alt obiect creat. Soarele este poziţionat
perfect în raport cu Pământul pentru a da cantitatea
potrivită de căldură, astfel ca noi nici să nu murim de
prea multă căldură, nici să nu îngheţăm. Avem cantitatea
&11

corectă de apă şi de pământ pentru a susţine toate formele
de viaţă. Această regularitate şi uniformitate din întreaga
lume trebuie să aibă pe cineva care le ordonează. Acel
locuitor primitiv de pe insulă care găseşte un ceas nu doar
că admiră maşinăria, ci, de asemenea, deduce faptul că
undeva trebuie să existe un ceasornicar.
Mai mult de atât, ordinea şi subordonarea în creaţie
este constantă şi predictibilă. Ea nu este accidentală, ci
reflectă imuabilitatea Creatorului însuşi. Varietatea şi
diversitatea lucrurilor din lume arată înţelepciunea şi
bunătatea Proiectantului. El ar fi putut să le facă pe toate
lipsite de culoare, însă El ne-a dăruit un întreg spectru de
culori. Ne-ar fi putut face mâncarea lipsită de gust, însă
ne-a dăruit o largă varietate de arome.
Toate lucrurile arată spre Dumnezeu prin faptul că
se conformează scopurilor variate pentru care au fost
făcute. Dumnezeu i-a îndreptat atenţia lui Iov spre
diverse animale pentru a-i arăta ceva din gloria lui
Dumnezeu. Domnul Isus Cristos a spus: „Uitaţi-vă la
crinii de pe câmp” (Mat. 6:28). Plantele şi animalele nu-şi
cunosc scopul ultim, nu posedă o înţelegere proprie. Cu
toate acestea, fiecare îşi are rolul şi partea sa în întreaga
schemă. Iată de ce, există o natură şi o înţelegere superioară
care le face să funcţioneze. O putere superioară le
supraveghează şi guvernează. Dacă vezi o săgeată care
loveşte cu precizie ţinta, ştii că pe undeva cu siguranţă
există un arcaş priceput. Dar, mai mult, atunci când vezi
mii de săgeţi care îşi ating ţinta, şi niciuna nu ratează, nu
poate exista nicio îndoială cu privire la existenţa şi
îndemânarea arcaşului.
&12

Dăinuind, toate lucrurile arată spre Dumnezeu.
Nimic nu se poate susţine singur; toate depind de o
autoritate superioară care le susţine. Cine este
Susţinătorul Psalmistul ne spune: „Doamne, Tu ţii în
viaţă omul şi dobitoacele. ...Doamne cât de multe sunt
lucrările tale, Tu pe toate le-ai făcut cu înţelepciune; şi
pământul este plin de făpturile Tale... toate aceste
vieţuitoare te aşteaptă ca să le dai hrană la vreme. Le-o
dai Tu, ele o primesc, îţi deschizi Tu mâna, ele se satură
de bunătăţile Tale ...înnoieşti astfel faţa pământului” (Ps.
33:6, 104:24, 27-28, 30).
III. E X I S T E N Ţ A O M U L U I D O V E D E Ş T E
EXISTENŢA LUI DUMNEZEU.
Nu trebuie decât să te uiţi în oglindă pentru a vedea
un argument puternic în favoarea existenţei lui
Dumnezeu.
Uită-te, de exemplu, la trupul tău. Este creat într-un
fel „înfricoşător şi minunat” (Ps. 139:15). Există ordine,
potrivire şi utilitate în orice parte a sa. La orice organ teai
uita, poţi vedea cât de perfect a fost construit pentru a-
şi împlini scopul, în timp ce ajută restul trupului.
Apostolul Pavel face referire în I Corinteni, capitolul 12,
la minunata interdependenţă a tuturor părţile trupului.
Precum o maşinărie foarte fin reglată, fiecare parte din
noi depune mărturie despre iscusinţa unui meşteşugar
măiastru.
&13

Chiar dacă avem cu toţii aceleaşi componente de
bază, există diferenţe şi o varietate minunată între noi.
Gândiţi-vă la individualitatea amprentelor. Sau gândiţi-vă
la multiplele combinaţii de ochi, nas sau gură pe care le
găsim pe Pământ. Fără această varietate nu am putea face
distincţie între persoane. Nu putem decât să vedem mâna
lui Dumnezeu în toate acestea.
Ia aminte la sufletul tău. Are o capacitate vastă de
a înţelege şi de a vorbi despre lucruri mult superioare lui
– lucruri care nu aparţin acestei lumi. Are marile
aptitudini de a gândi şi de a memora. Posedă rapiditate de
mişcare şi e capabil de a alerga prin întreaga lume într-o
singură zi.
Există o unitate între trupul şi sufletul unui om, în
care el este un fel de produs compus. Dacă am fi doar
duh, am fi un fel de îngeri. Dacă am fi doar trup, am fi un
fel de bestie brută. Suntem o combinaţie extraordinară
între suflet şi ţărână. Îndrăznim să spunem că toate
acestea s-au născut din ele însele, sau dintr-o formă
inferioară de duh Nu, totul a pornit de la un Duh
transcendent, măreţ. Cine Altul dacă nu atotînţeleptul
Dumnezeu a conceput un asemenea plan Cu adevărat,
un om trebuie să fie ignorant cu privire la sine însuşi
înainte de a fi ignorant în ce priveşte existenţa lui
Dumnezeu!
Ia aminte la procesele conştiinţei tale. Noi simţim
un judecător superior nouă. Toţi oamenii au în ei acest
„principiu reflectant” prin intermediul căruia se privesc
&14

pe ei şi pe vecinii lor. În mod constant emitem judecăţi,
prin care fie ne scuzăm, fie ne acuzăm unii pe alţii (Rom.
2:15). Fiecare om are implantată în el această regulă
interioară a binelui şi a răului. Oriunde există o lege,
trebuie să existe şi un leguitor. Acest legiuitor este
Dumnezeu.
Temerile apar în interiorul omului atunci când el
înfăptuieşte răul. Cu cât se apropie mai mult de
momentul morţii, cu atât este mai tulburat. El ştie că
există un judecător mai mare decât el însuşi, şi se teme
să-l întâlnească. Pentru ce alt motiv se teme omul de
moarte Cu cât păcatul este mai ascuns, cu atât condamnă
conştiinţa mai tare. Acest lucru nu se datorează faptului
că ceilalţi ştiu, ci faptului că o fiinţă superioară cunoaşte
totul. Dacă ar putea, omul s-ar elibera de vina aceasta.
Desigur că o persoană îşi poate reduce la tăcere
conştiinţa, o poate pângări, o poate chiar cauteriza, însă
Dumnezeu o poate trezi oricând doreşte El! Avem mai
puţin control asupra conştiinţei noastre decât asupra
oricărei alte facultăţi. Procesele conştiinţei nu pot fi
anihilate în întregime de către om. „Cei răi sunt ca marea
înfuriată, care nu se poate linişti” (Is. 57:20). Omul care
nu mai are conştiinţă încetează să mai fie om.
Pe de altă parte, când omul face ceea ce este bine,
el capătă o conştiinţă bună. Conştiinţele celorlalţi aprobă
facerea lui de bine.
Ia aminte la mulţimea dorinţelor din om. Este
nesatifăcut cu toate lucrurile care sunt mai prejos decât el
însuşi. Suntem „setaţi” să privim în sus, deasupra noastră,
&15

după ceva mai mult, ceva perfect. Nu putem găsi
satisfacţie deplină în ceva ce este inferior sau imperfect.
Apetitul nostru pentru ceva mai mare demonstrează un
defect existent în ceea ce avem în prezent. Adevărul este
că suntem neliniştiţi până când nu ajungem să ne liniştim
în Dumnezeu.
IV. ÎNTÂMPLĂRILE NEOBIŞNUITE DIN LUME
DOVEDESC EXISTENŢA LUI DUMNEZEU.
Întâmplări precum judecăţi extraordinare, care
deseori vin în urma unor păcate extraordinare,
demonstrează dreptatea lui Dumnezeu. „Domnul Se
arată, face dreptate” (Ps. 9:16). Gândeşte-te la soţia lui
Lot care a devenit un stâlp de sare, sau la Irod care a fost
mâncat de viermi.
Minunile arată şi ele o putere mai mare decât natura
însăşi. Natura nu se poate ridica deasupra sa însăşi pentru
a produce minuni. Minunile nu sunt nimic altceva decât
degetul lui Dumnezeu. Nimic în afară de un Dumnezeu
viu nu poate fi cauza unor evenimente precum învierea
din morţi a lui Cristos.
Profeţiile împlinite depun mărturie în favoarea
existenţei lui Dumnezeu. Doar Dumnezeul din Ceruri,
care cunoaşte toate lucrurile şi are toată puterea, poate
spune mai dinainte ceea ce va face El, iar apoi poate
împlini acel lucru exact aşa cum a zis. Scriptura este plină
de exemple ale unor asemenea aranjamente divine.
&16

Ce înseamnă pentru noi această doctrină Ce ar
trebui să învăţăm din ea
A. ATEISMUL ESTE O DOCTRINĂ DISTRUCTIVĂ
Ateismul tinde să distrugă întreaga lume. Întreaga
fundaţie a unei societăţi ordonate se sprijină pe
cunoaşterea şi teama de Dumnezeu. Fără Dumnezeu nu
poate exista un standard absolut pentru bine şi rău.
Conştiinţa omului devine întunecată. Fiecare om îşi caută
împlinirea dorinţelor sale egoiste şi păcătoase fără a fi
tras la răspundere. Omul devine un monstru, societatea
devine o junglă a anarhiei sau a tiraniei, Pământul devine
un iad. Cât de crud este ateismul!
Ateismul îl distruge şi pe ateu. Înlăturând orice
ameninţare de pedeapsă şi orice promisiune de răsplătire,
ateul este redus la stadiul de simplu animal. În cazul
acesta, speranţa este nimicită şi întreaga posibilitate de
fericire adevărată este pierdută. Singurul scop al vieţii
care mai rămâne este satisfacţia momentană, indiferent
cât de ilegal ar putea fi obţinută.
Pe de altă parte, cu cât un om este mai conştient de
Dumnezeu, cu atât el este mai inocent, mai inofensiv şi
mai folositor în lumea aceasta.
&17

B. PREZENŢA ATEISMULUI ÎN VREMEA
NOASTRĂ ESTE LAMENTABILĂ.
Ateismul este o nebunie care reduce omul la nimic.
El înlătură din viaţă însemnătatea şi scopul şi nu ne lasă
nimic altceva decât şansa oarbă. El nu face altceva decât
neom din om. Cât de trist este să vezi cum oameni
educaţi şi inteligenţi cad pradă acestei minciuni!, Să nu
ne înşelăm, însă: Diavolul nu este ateu. Tot astfel,
sufletele care suferă în iad judecata lui Dumnezeu nu mai
au acum nicio îndoială cu privire la existenţa lui
Dumnezeu. Ca nu cumva să fii înşelat de ficţiunea
ateismului, ia în considerare şi următoarele argumente.
Nimeni nu poate dovedi că nu există Dumnezeu.
Încercarea aceasta este absurdă. Unii ar putea obiecta:
„Dar nu-l pot vedea pe Dumnezeu.” Dacă l-am putea
vedea, El n-ar mai fi atunci infinit şi, astfel, n-ar mai fi
deloc Dumnezeu. Noi nu putem vedea vântul, însă nu ne
îndoim de acţiunile sale. Încă nu înţelegem multe despre
lumină, însă doar un nebun s-ar putea îndoi de existenţa
ei.
Orice lucru viu şi întreaga creaţie mărturiseşte
împotriva ateului. În mod literal miliarde de argumente
pot fi înşiruite pentru a combate acest nonsens.
Dumnezeu trimite din când în când providenţe
speciale ca pe nişte mesageri către conştiinţa umană
pentru a ţine vie noţiunea înnăscută despre Dumnezeu. În
ultimă instanţă, nu poate exista niciun ateu pur. Adânc
înlăuntru, toată lumea ştie că există un Dumnezeu. Astfel,
într-un anumint sens, toţi păcătoşii sunt atei, aşa cum am
&18

spus înainte, şi într-un alt sens, niciun păcătos nu este
ateu. Aşa-numiţii atei doar îşi doresc să nu existe niciun
Dumnezeu şi încearcă să trăiască potrivit acestei dorinţe.
Oamenii încearcă să fie atei pentru că au o vină
secretă, care izvorăşte din cunoştinţa păcatului lor. Ei vor
să înfăptuiască păcatul într-un mod liber, fără a auzi
glasul tunător al conştiinţei. Ei pretind că se eliberează de
jugul sclaviei faţă de Dumnezeu şi găsesc o nouă
libertate...însă nu fac altceva decât să devină robi ai
păcatului. Singura libertate pe care o câştigă ateul este
libertatea de a se pângări singur. Cât de înşelător este
păcatul!
Dacă ateul se înşeală atunci el a pierdut totul. Dacă
el are dreptate, nu a câştigat nimic. Astfel, chiar dintr-o
perspectivă pur umană, ateismul este iraţional.
Ateismul este necinstit şi îl transformă pe om întrun
duşman al fericirii propriului suflet. Creştinii trebuie
să dea dovadă de multă milă pentru a nu dispreţui un om
care îşi dispreţuieşte propriul suflet. Deşi ateii nu sunt
vrednici de grija noastră, să ne îngrijim totuşi de ei şi să
ne fie milă de ei!
C. DACĂ ESTE O NEBUNIE SĂ NEGI EXISTENŢA
LUI DUMNEZEU, ATUNCI E O DOVADĂ DE
Î N Ţ E L E P C I U N E S Ă Î I R E C U N O Ş T I
EXISTENŢA.
După cum, la început, în grădina din Eden, Satan a
atacat caracterul lui Dumnezeu, acum el atacă cu mai
&19

multă îndrăzneală însăşi existenţa lui Dumnezeu. Însă teai
putea la fel de bine îndoi de propria existenţă decât să
te îndoieşti de existenţa lui Dumnezeu. El este tot ceea ce
Scriptura spune că este: Domn, Stăpânitor, Suveran peste
întregul univers.
Cunoştinţa aceasta este necesară pentru a te putea
închina înaintea Lui în mod corect. Închinarea noastră se
va ridica numai la înălţimea conceptului nostru despre
Dumnezeu. Nu te poţi închina cuiva de a cărui existenţă
te îndoieşti.
Fără cunoştinţa aceasta noi nu ne putem ordona
vieţile în mod corect, ci vom degenera în orice păcat
imaginabil.
Fără cunoştinţa aceasta nu putem avea niciun fel de
mângâiere în vieţile noastre. Cu Dumnezeu, însă, avem
parte de adăpost şi sprijin (Ps. 46:1). Cum ne-am putea
păstra mintea sănătoasă în lumea aceasta rea, fără El! Cu
toate acestea, tihna ne lipseşte în măsura în care ne
îndoim.
Fără cunoştinţa aceasta nu putem avea o credinţă
fermă în Scriptură. Dacă nu este Dumnezeu, atunci nu
este nici Biblie. Fără Biblie, nu avem niciun fundament
pentru nimic!
De aceea, haidem să-L studiem pe Dumnezeu în
creaţie tot aşa cum o facem şi în Scripturi. Deşi Îl vedem
mult mai clar în Cuvântul scris, nu trebuie să neglijăm
evidenţa Lui în natură: El este autorul lor deopotrivă.
Scriptura în mod frecvent ne îndreaptă atenţia către
natură, şi niciuna nu o contrazice pe cealaltă.
&20

De asemenea, să-L vedem pe Dumnezeu în
propriile noastre experienţe cu El. Experienţa este un
învăţător puternic. Deşi nu poţi vedea esenţa lui
Dumnezeu, Îi poţi vedea bunătatea în propria-ţi viaţă.
Mai mult ca sigur că nu te vei îndoi de existenţa cuiva pe
care îl cunoşti în mod personal. Comuniunea personală cu
Dumnezeu aduce mai multe argumente în favoarea
existenţei lui Dumnezeu decât toate dovezile exterioare
ale creaţiei. Există cu adevărat ceva supranatural în
adevăratul creştinism, pe care doar o inimă înnoită îl
cunoaşte.
D. DACĂ MĂRTURISIM CĂ CREDEM ÎN
EXISTENŢA LUI DUMNEZEU, DAR ÎI
REFUZĂM ÎNCHINAREA NOASTRĂ, ATUNCI
TRĂIM ACEEAŞI ABSURDITATE CA ŞI ATEUL.
Cel care mărturiseşte că crede în Dumnezeu, dar nu
I se închină, este ateu faţă de gloria Sa, chiar dacă nu şi
faţă de existenţa Lui. De vreme ce trăim şi ne mişcăm în
El, ar trebui să trăim şi să ne mişcăm către El şi pentru
El. Este valid să concludem că înzestrarea noastră cea
mai nobilă trebuie să fie pusă în slujba celui mai
desăvârşit obiect. Dumnezeu ar trebui să fie în toate
gândurile noastre (Ps. 10:4). De aceea, aminteşte-ţi mereu
de El şi gândeşte-te mult la El. Un Dumnezeu uitat este
precum un Dumnezeu inexistent.
&21

2
ATEISMUL PRACTIC
Omul poate avea o inimă atee fără a avea şi o minte
atee. El s-ar putea să nu pună la îndoială existenţa lui
Dumnezeu şi s-ar putea chiar s-o apere, în timp ce inima
sa este lipsită de afecţiune pentru Dumnezeu. Acesta este
ateismul practic. Cu alte cuvinte, este ateismul pus în
practică. Diavolul însuşi este un ateu practic: el ştie că
există Dumnezeu, dar se comportă ca şi cum El nu ar
exista. Printre oameni, relativi puţini vor nega într-un
mod absolut existenţa lui Dumnezeu, dar niciun om nu se
închină lui Dumnezeu în inima sa în mod natural. Toţi
oamenii sunt atei practici. Ei sunt descrişi în Epistola
către Tit, 1:16a: „Ei mărturisesc că-L cunosc pe
Dumnezeu, dar cu faptele Îl tăgăduiesc”. Deoarece
faptele vorbesc mai tare decât cuvintele, cei care
recunosc un Dumnezeu, dar trăiesc ca şi cum nu ar exista,
sunt mai vrednici de titlul de ateu decât cei care neagă un
Dumnezeu, dar trăiesc ca şi cum El ar exista.
Acest ateism secret este esenţa tuturor păcatelor.
Orice mişcare păcătoasă, practic, dă la o parte legea şi
suveranitatea lui Dumnezeu, declarându-L nevrednic de
existenţa Lui. Dacă s-ar permite să fie dus până la capătul
său logic, fiecare păcat al omenirii L-ar contesta, detrona
&22

şi anihila pe Dumnezeu, în timp ce l-ar înscăuna pe
păcătos ca fiind o autoritate mai înţeleaptă.
Când noi păcătuim, ne dorim de fapt să nu existe
Dumnezeu, sau ca El să nu posede toate calităţile şi
perfecţiunile Lui, ceea ce ar echivala cu inexistenţa Lui.
Mai mult de atât, cei care se închină doar în exterior din
cauza unei frici slugarnice, cârtind tot timpul, manifestă
aceeaşi dorinţă. Orice dorinţă de schimbare a lui
Dumnezeu sau a comportamentului Său faţă de noi este
esenţa ateismului practic.
Problema omului poate fi rezumată în două
afirmaţii.
I. OMUL VREA SĂ FIE PROPRIUL SĂU
DUMNEZEU.
El se pune pe sine însuşi ca propria lui normă în
locul lui Dumnezeu. Aceasta echivalează cu distrugerea
în totalitate a lui Dumnezeu, căci Dumnezeu nu poate
exista separat de preogativa lui de autoritate.
Omul mai întâi reneagă domnia lui Dumnezeu.
Omul în mod natural nu doreşte să înveţe adevărul lui
Dumnezeu. El refuză să folosească mijloacele pe care le
are la îndemână ca să înveţe despre Dumnezeu. El alungă
gândurile despre Dumnezeu care în mod ocazional îi
pătrund în minte, dorind ca Biblia să nu fi spus ceea ce
spune. Orice gânduri pe care le are despre Dumnezeu se
nasc doar din curiozitate carnală şi nu dintr-o dorinţă
autentică de a se supune.
&23

În interior, omul, când păcătuiește, se opune activ
adevărului lui Dumnezeu. Cu cât cunoaşte mai mult voia
lui Dumnezeu, cu atât el se luptă mai mult împotriva ei.
Apostolul descrie aceasta în Epistola către romani, 7:8:
„Dar păcatul, luând prilejul prin poruncă, a stârnit în
mine tot felul de pofte. Pentru că, fără Lege, păcatul era
mort”. Păcatul din noi profită de cunoaşterea noastră
despre Legea lui Dumnezeu şi i se opune şi mai feroce.
În exterior, omul persecută pe aceia care proclamă
adevărul. Orice colţ al Pământului a fost pătat de sângele
celor care s-au ridicat pentru Dumnezeu şi autoritatea
Lui. În vremuri mai paşnice oamenii tolerează sunetul
adevărului, pur şi simplu pentru că vine de pe buzele unui
vecin sau prieten.
Unii atei practici sunt dispuşi să îmbrăţişeze o parte
din adevăr atâta timp cât ei stabilesc care este acea parte.
De fapt, ei spun: „Adevărul care pare să fie în favoarea
mea este bun, dar îmi rezerv dreptul să resping orice
adevăr care mă condamnă!”
Mulţi oameni pervertesc Cuvântul lui Dumnezeu
pentru a-şi scuza păcatele. De exemplu, îndelunga
răbdare a lui Dumnezeu este greşit interpretată ca fiind o
lipsă de preocupare din partea Sa. Îndreptăţirea prin
credinţă este contorsionată într-un drept de a păcătui.
Conversaţiile lui Cristos cu păcătoşii devine un pretext
pentru păstrarea companiilor rele. O asemenea folosire
eronată a adevărului revelează că ne-am făcut normă din
propriile afecţiuni rele şi nu din voia lui Dumnezeu.
Aceasta ne aminteşte de metoda Diavolului de
răstălmăcire a Scripturii, atunci când l-a ispitit pe Cristos.
&24

Omul natural nu doreşte nici un Dumnezeu sfânt şi
nici o Lege sfântă. Pentru el este acceptabilă orice
cunoaştere despre orice lucru, cu excepţia cunoaşterii lui
Dumnezeu. De ce se întâmplă aşa Deoarece cunoaşterea
adevărului lui Dumnezeu îl smereşte pe om, iar mândria
lui nu suportă lucrul acesta.
Omul dispreţuieşte şi sfidează adevărul pe care nu-l
poate evita. Dacă el încalcă vreo parte a Legii lui
Dumnezeu, el arată dispreţ faţă de toată legea (Iac. 2:10).
Chiar dacă se întâmplă să respecte unele din preceptele
lui Dumnezeu, aceasta are loc doar întâmplător şi are
motivaţii egoiste, nu izvorăşte dintr-o inimă ascultătoare.
Adam a insistat asupra libertăţii lui, chiar dacă aceasta a
dus la rănirea lui. Astfel, toţi oamenii în Adam sunt
complet nebuni, duşmani ai propriei lor fericiri. Ei insistă
să se îndepărteze de Dumnezeu indiferent de preţ. „Mai
bine să slujesc păcatului decât să slujesc lui Dumnezeu”
este mottoul păcătosului. El ajunge să experimenteze
dureri mai mari încălcând Legea lui Dumnezeu decât ar fi
suferit ţinând-o!
Omul urăşte cel mai mult acele porunci care sunt
cele mai spirituale, cele mai lăuntrice şi care-L glorifică
cel mai mult pe Dumnezeu. El abia tolerează părţile de
închinare exterioare şi ceremoniale. Abia dacă are
gânduri despre Dumnezeu şi găseşte prea puţină
satisfacţie în El. Trebuie constrâns să facă binele şi
găseşte o mulţime de scuze pentru a nu-l face. Urăşte să
vină în prezenţa lui Dumnezeu şi pleacă de îndată ce
poate. Îi oferă lui Dumnezeu resturile. Îl slujeşte pe
&25

Dumnezeu ca şi cum i-ar fi frică ca nu cumva să pună
stăpânire pe inima lui.
Dacă omul natural se întâmplă să slujească lui
Dumnezeu în vreun fel, aceasta este doar dintr-un interes
egoist. Dacă Dumnezeu nu-i dă ceea ce doreşte, omul Îl
va părăsi pe Dumnezeu de îndată şi nu-l va mai sluji. Îl
acceptă pe Dumnezeu ca slugă, dar nu ca Stăpân.
Omul îşi arată dispreţul faţă de Dumnezeu prin
multele promisiuni pe care le încalcă. În vreme de necaz
sau pericol, el repede promite lui Dumnezeu, dar după
aceea renunţă. Astfel, el se dovedeşte a fi urmaşul tatălui
minciunilor (Io. 8:44). Ar putea să existe vreo dovadă mai
clară decât aceasta cu privire la renegarea domniei lui
Dumnezeu
Omul în mod natural recunoaşte orice altă
domnie decât cea a lui Dumnezeu. El preferă în locul
domniei lui Dumnezeu chiar domnia lui Satan. Omul
preferă chiar să se alăture vrăjmaşului de moarte a sufletului
său decât să se plece înaintea sceptrului lui Iehova.
Îngăduind unui asemenea obiect rău şi de speţă joasă să îi
stăpânească inima, omul dă dovadă de cel mai mare
dispreţ faţă de Cel care singur este vrednic de inima lui.
Cea mai evidentă domnie de care are omul parte
este a omului însuşi. Opinia lumii contează pentru el mai
mult decât orice altceva. El este de acord cu domnia lui
Dumnezeu doar atunci când este constrâns de ea, când
consecinţele neascultării sunt prea dureroase pentru a
putea fi îndurate.
&26

Omul caută să se instaureze pe sine ca
Dumnezeu al lui. El îşi face un idol din propria voie.
Dragostea de sine şi independenţa reprezintă pietrele de
căpătâi ale ateismului şi rădăcina tuturor păcatelor din
lume. Adam şi-a dorit să fie egal cu Dumnezeu. A
considerat că poate invada tronul lui Dumnezeu. De la
căderea în păcat, marea controversă dintre Dumnezeu şi
om a fost dacă omul sau Dumnezeu este Dumnezeu.
Mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu pentru al doilea Adam
care nu S-a cramponat de privilegiile Lui divine, ci S-a
smerit şi a venit pe Pământ şi a murit (Fil. 2:5-8) pentru a
desface ceea ce făcuse primul Adam.
Atunci când un om păcătuieşte conştiinţa lui îl
acuză, aşa că el caută să o elimine. Nu-i place să păstreze
nicio cunoaştere a adevăratului Dumnezeu (Rom. 1:28).
Acesta este un mare rău, pentru că a distruge conştiinţa
este egal cu a-L distruge pe Dumnezeu: ea este mesagerul
Lui.
Binele aparent pe care omul natural îl înfăptuieşte
este doar un bine relativ, pentru că îl face pentru a se
mulţumi pe sine şi nu pentru a-L onora pe Dumnezeu. El
face ceea ce e bine doar pentru că voia lui coincide din
întâmplare cu voia lui Dumnezeu în privinţa respectivă.
Oricum, principiul care conduce în sufletul lui în mod
cert nu este Dumnezeu, ci sinele. Pe om îl motivează
reputaţia în faţa oamenilor sau orice alt avantaj egoist.
Astfel, ceea ce înaintea noastră pare a fi ascultare de
Dumnezeu, în ochii lui Dumnezeu, de fapt, este
neascultare.
&27

Atunci când un om îşi stabileşte şirul acţiunilor lui
fără a lua în calcul Cuvântul şi voia lui Dumnezeu cu
privire la ceea ce vrea să facă, el acţionează ca fiindu-şi
propriul dumnezeu. Mai degrabă Îl nemulţumeşte pe
Dumnezeu decât să se nemulţumească pe sine. Ateul
practic efectiv devine propriul său suveran.
În ultimă instanţă, omul vrea să fie Dumnezeu
pentru Dumnezeu. El vrea să fie atotputernic peste Cel
Atotputernic. Atâta vreme cât Dumnezeu face ceea ce
vrea El, noi Îl vom recunoaşte. Dorim ca Dumnezeu să
fie binefăcătorul nostru, însă nu şi stăpânul nostru. Vrem
să inventăm un Dumnezeu nou, îmbunătăţit, însă un
asemenea Dumnezeu este o fantezie care există doar în
imaginaţia noastră. Dumnezeu ne spune: „Ţi-ai închipuit
că Eu sunt ca tine”, iar asta înseamnă, de fapt, a-L uita pe
Dumnezeu (Ps. 50:21-22). Haidem să luăm în considerare
câteva moduri în care omul Îl reconstruieşte pe
Dumnezeu în imaginaţia lui.
Când luptăm împotriva sfintei legi a lui Dumnezeu,
ne punem pe noi înşine în locul lui Dumnezeu. Noi
efectiv spunem „Ştiu mai bine decât Dumnezeu ce este
bine pentru mine”. Dumnezeu are dreptul să stabilească
legea pentru creaturile Sale. Însă noi pretindem să
stabilim legea pentru Dumnezeu ori de câte ori nu suntem
de acord cu poruncile Lui.
Când nu suntem de acord cu felul în care
Dumnezeu guvernează lumea, ne punem pe noi înşine ca
Dumnezeu. Este ca şi cum Dumnezeu ar trebui să ne dea
nouă socoteală, de parcă noi, şi nu El, am fi cei cu
&28

adevărat preocupaţi de problemele ei. Ne instaurăm pe
noi ca fiind învăţătorii şi consilierii lui Dumnezeu. Ne
imaginăm că El este Cel care greşeşte, niciodată noi.
Când ne pierdem răbdarea atunci când trecem prin
dificultăţi, ne imaginăm că înţelepciunea, neprihănirea şi
timpul nostru sunt mai bune decât ale lui Dumnezeu. Ne
credem superiori Lui în ordonarea providenţei.
Atunci când îi invidiem pe alţii trădăm o inimă
îndreptată împotriva lui Dumnezeu. Spunem: „Dumnezeu
nu S-a consultat cu mine când şi-a împărţit darurile. Îmi
datorează un lucru sau altul”.
Când ne rugăm în mod egoist, cerând de la
Dumnezeu ceea ce El nu a promis şi nici nu a hotărât să
ne dea, dăm dovadă de multă mândrie păcătoasă. Ne
rugăm ca şi cum am fi hotărâţi să-L facem pe Dumnezeu
să facă ceea ce vrem noi.
Atunci când, pripit sau nepăsător, interpretăm
providenţa lui Dumnezeu într-o judecată neobişnuită,
aplicăm asupra lui Dumnezeu propria noastră voie ca
lege sau motiv. De exemplu, în Evanghelia după Luca, în
capitolul 13, Cristos ne-a avertizat cu privire la
presupunerea pripită că galileenii pe care i-a măcelărit
Pilat au fost mai păcătoşi decât alţii. Să fim precauţi în
felul în care interpretăm nenorocirile care vin peste
vrăjmaşii noştri.
Atunci când neglijăm principiul normativ al lui
Dumnezeu cu privire la închinare, introducând propriile
noastre inovaţii care plac şi atrag omul, în mod practic îl
detronăm pe Dumnezeu.
&29

Atunci când răstălmăcim Scriptura după placul
nostru mai degrabă decât să urmăm intenţia gândului lui
Dumnezeu, ne considerăm pe noi a avea mai multă
autoritate decât Dumnezeu.
Orice om care încetează să-L mai urmeze pe
Cristos atunci când apar necazuri, în mod practic se
zeifică pe sine. Alinarea şi pofta personală devine
dumnezeul lui. Ei consideră că sunt nişte judecători mai
buni decât Dumnezeu cu privire la ceea ce este cu
adevărat profitabil.
Am putea adăuga la listă: nerecunoştinţa,
încăpăţânarea, şi altele de genul acesta. Dar suma tuturor
acestora este aceasta: ateul practic devine dumnezeu
pentru sine.
II. OMUL SE PUNE PE SINE ÎNSUŞI CA SCOP ŞI
F E R I C I R E P R O P R I E Î N L O C U L L U I
DUMNEZEU.
Dumnezeu merită aprecierea noastră cea mai de
seamă. Se cuvine ca noi să depindem de El şi să ne
bucurăm de El, însă, în starea noastră naturală, noi
încercăm să inversăm lucrurile.
În timp ce omul Îl dă jos pe Dumnezeu se pune pe
sine în locul Lui. Dragostea păcătoasă pe care o avem
faţă de noi joacă un rol fatal aici. Sunt trei feluri de
dragoste de sine care pot fi desemnate ca natură, păcat şi
har. În primul rând, Dumnezeu a implantat în fiecare
persoană o dragoste de sine naturală. Instinctul nostru de
&30

autoconservare evidenţiază felul acesta de dragoste. Fără
el, nu mai suntem oameni. În al doilea rând, omul păcătos
posedă o dragoste de sine carnală prin care se înalţă pe
sine mai presus de Dumnezeu. Această dragoste de sine
este exagerată, excesul păcătos al dragostei de sine naturală.
În al treilea rând, într-o stare de har, omul ajunge să
iubească interesul cel mai mare al sufletului său. A-L
onora pe Dumnezeu devine plăcerea lui supremă.
Preocupările temporare şi pământeşti devin subordonate
celor sufleteşti. Cel de-al doilea fel de dragoste de sine
este cea implicată în ateismul practic. Păcatul ne stârneşte
pe baza satisfacerii de sine, vedem păcatul ca fiind ceva
bun pentru noi. A trăi pentru păcat înseamnă acelaşi lucru
cu a trăi pentru sine. Chiar în religie putem fi motivaţi de
dragostea de sine carnală. Spre exemplu, ne putem da
trupul să fie ars ca martir, însă dacă facem acest lucru cu
o dragoste nesfântă, nu există niciun câştig (I Cor. 13:3).
În ce modalităţi se pune omul pe sine ca finalitate
proprie
- Aplaudându-se şi îmbrăţişându-se pe sine şi complăcându-se
în ceea ce percepe a fi perfecţiunile
sale, mai degrabă decât în perfecţiunile lui
Dumnezeu;
- Atribuindu-şi sieşi glorie şi onoare; atribuindu-şi
meritele pentru orice bine pe care îl face şi învinovăţindu-L
pe Dumnezeu pentru orice problemă;
- Insistând pe doctrine care îi fac plăcere, angajând
un profet fals care să le înveţe;
&31

- Fiind într-o mai mare măsură preocupat de lezarea
adusă lui decât de lezarea comisă împotriva lui
Dumnezeu;
- Încrezându-se în el însuşi, în inteligenţa şi
înţelepciunea lui mai degrabă decât să caute felul
lui Dumnezeu de a gândi;
- Încălcându-şi conştiinţa, care este reprezentantul lui
Dumnezeu, pentru a-şi face pe plac. În aceste moduri
şi în multe altele, ne dovedim a fi atei practici.
Făcându-ne pe noi înşine finalitate proprie,
uzurpăm prerogativele lui Dumnezeu. Îl defăimăm pe
Dumnezeu, insinuând că El nu este aşa de vrednic de
dragostea noastră precum suntem noi înşine. Practic, Îl
distrugem pe Dumnezeu atât de mult cât putem, negândui
în viaţa noastră onoarea şi voia revelate de El.
Omul va pune orice în locul lui Dumnezeu, mai
puţin pe El Însuşi. Doar o fiinţă iraţională ar face aşa
ceva în mod formal sau explicit, însă toţi oamenii fac din
fire realmente aşa, în mod implicit. Omul îşi imaginează
în mod prostesc că poate fi mulţumit fără Dumnezeu. În
loc să Îl aibă pe Dumnezeu în fiecare gând, abia dacă se
gândeşte la El (Ps. 10:4). Dintre toate lucrurile, omul se
gândeşte cel mai puţin la Dumnezeu. Nu găseşte plăcere
în Dumnezeu ca Dumnezeu. Caută cu lăcomie şi cu
înfocare interesele lumeşti. Este dependent de plăcerile
trupeşti şi, de dragul satisfacţiei pământeşti, renunţă la
plăcerile lui Dumnezeu, în care îşi găsesc îngerii
plăcerea. El preamăreşte mai degrabă mijloacele sau
&32

instrumentele decât sursa tuturor binecuvântărilor lui. Îl
tratează pe Dumnezeu ca pe un simplu spectator al vieţii
lui. Îl devalorizează pe Dumnezeu, stabilind ca dumnezeu
în viaţa sa o altă creatură sau un anumit păcat. În toate
lucrurile îl neagă pe Dumnezeu la fiecare pas.
Omul se pune pe sine ca scop al tuturor
creaturilor. Atât de egoişti suntem noi prin natura
noastră, încât credem nu doar că suntem vrednici de afecţiunea
noastră supremă, ci şi de afecţiunea celorlalţi. Ne
închipuim că pentru noi există toate celelalte lucruri. Deşi
unii dintre noi se străduiesc să ascundă gândul acesta,
toţii oamenii au această părere înaltă despre ei înşişi.
Omul se face pe sine ca scop pentru care
Dumnezeu există. El şi L-ar supune chiar şi pe
Dumnezeu! Cum fac oamenii lucrul acesta În multe
feluri subtile, după cum vor arăta exemplele care
urmează.
Omul se consideră pe sine scopul pentru care există
Dumnezeu, iubindu-L pe Dumnezeu doar din motive
egoiste, doar atunci când El îi acordă nişte beneficii. Asta
înseamnă a iubi darul, însă nu şi Dătătorul.
Omul se consideră pe sine scopul pentru care există
Dumnezeu abţinându-se de la anumite păcate doar pentru
că, făcând aşa, e ajutat să promoveze un alt scop păcătos.
De exemplu, se poate abţine de la beţie doar pentru a-şi
păstra trupul sănătos pentru sine. Nu frica de Domnul, ci
un interes faţă de sine îl motivează pe ateul practic.
&33

Omul se consideră pe sine scopul pentru care
Dumnezeu există îndeplinind îndatoriri religioase doar
pentru câştigul personal. Cât de mulţi atei poartă o mască
subţire a religiei! Dacă nu există niciun profit evident
pentru el, omul este delăsător în îndeplinirea îndatoririlor
lui. Dacă s-ar descurca fără Dumnezeu, ar face-o cu
bucurie. Se roagă doar în vremuri de nevoie şi necazuri
personale. Rugăciunea este de cele mai multe ori cea mai
fierbinte atunci când omul este cel mai puţin evlavios.
Ateul practic îl roagă pe Dumnezeu să-i aprobe planurile
personale şi egoiste, devenind nerăbdător atunci când
Dumnezeu nu-i răspunde la rugăciuni sau nu lucrează
după orarul lui.
Omul se consideră pe sine scopul pentru care există
Dumnezeu, ţintind spre nişte scopuri egoiste chiar şi
atunci când îndeplineşte nişte îndatoriri religioase. Simon
vrăjitorul ar fi folosit cu bucurie nişte daruri miraculoase,
dacă prin ele ar fi primit aprecire şi slavă din partea
oamenilor (Fapte, 8). Cei care vin la Cristos doar pentru
a scăpa de iad, care nu au nicio dorinţă pozitivă pentru
sfinţenie şi pentru gloria lui Dumnezeu, se fac la fel de
jalnic de vinovaţi. Urâm păcatul în primul rând pentru că
ne face rău nouă, sau pentru că îl ofensează pe
Dumnezeu Motivaţia din spatele întregii noastre
ascultări se pune sub semnul întrebării. De exemplu,
menţinem închinarea în familie doar din dorinţa de a ne
lăuda În toate lucrurile trebuie să nu pierdem din vedere
evaluarea pe care ne-o face Dumnezeu şi să căutăm gloria
şi slava lui.
&34

Omul se consideră pe sine scopul pentru care există
Dumnezeu folosindu-L pe Dumnezeu ca pe o scuză
pentru păcat. Omul se sprijină pe o interpretare sucită a
Scripturii ca pe o cârjă care-i susţine poftele. De
exemplu, „să bei şi câte puţin vin din pricina stomacului
tău” (I Tim. 5:23), e deseori citat de către beţivi. Ei fac
acest lucru pentru a-L pune pe Dumnezeu în acord cu
păcatul şi dau dovadă de un grad ridicat de ateism.
Vedem şi mai multe dovezi de ateism practic
prin faptul că omul are păreri nedemne despre
Dumnezeu. El vrea să-l reducă pe Dumnezeu la o
mărime uşor de mânuit. Acest Dumnezeu mic poate fi
satisfăcut cu puţină dreptate, puţină sfinţenie şi puţină
supunere. Curând apare superstiţia: oamenii încep să-L
trateze pe Dumnezeu ca pe un bebeluş, flatându-L,
mituindu-L. Apoi, ei îşi imaginează ameninţările lui
Dumnezeu ca fiind goale, doar cu scopul de a speria
oamenii. Toate acestea sunt o simplă idolatrie mentală şi
este boala spirituală comună a întregii lumi. Dacă s-ar
putea creiona o imagine fidelă a acestui dumnezeu, ce
monstru ar apărea pe pânză!
Asemenea gânduri despre Dumnezeu sunt vicioase
şi defăimătoare. Ele sunt mai rele decât idolatria. Nu doar
că Îl transformă pe Dumnezeu într-o creatură, ci chiar
într-una păcătoasă. Ele sunt chiar mai rele decât ateismul
absolut. Mai bine să-i negi existenţa lui Dumnezeu decât
perfecţiunea Sa.
Evitarea naturală a lui Dumnezeu de către om
demonstrează ateismul său practic. El Îl detestă pe
&35

Dumnezeu pur şi simplu pentru că El este sfânt, pur şi
perfect. Omul nu are niciun interes să imite sfinţenia lui
Dumnezeu. Omul acordă atenţie oricărui fleac, cu
excepţia marelui Dumnezeu. El nu doreşte absolut deloc
să comunice cu Dumnezeu; cu cât Dumnezeu îl cheamă
mai tare, cu atât omul fuge mai departe.
Ce folos are această învăţătură pentru noi
I. INFORMAŢIE.
Dumnezeu este peste măsură de răbdător şi
milos. El continuă să dea viaţă şi suflare inamicilor săi
declaraţi care Îl provoacă în continuu. Ei L-ar fi ucis cu
mult timp în urmă, totuşi El îi ţine în viaţă, ba este chiar
hotărât să mântuiască pe mulţi dintre ei. Ce Dumnezeu!
Dumnezeu este îndreptăţit să-Şi exercite
dreptatea împotriva duşmanilor Săi. Noi suntem
vinovaţi de trădare spirituală şi ar trebui să fim nimiciţi.
Deoarece am păcătuit împotriva Dumnezeului infinit,
vina noastră este infinită şi merităm pedeapsă infinită.
Noi avem nevoie de o natură nouă în noi pentru
a evita ateismul nostru natural. În natura noastră se află
o înclinaţie spre rău. Nu este o rană minoră, ci este o
boală care ne-a corupt în întregime. Avem nevoie ca un
principiu de viaţă cu totul nou să fie sădit adânc în noi.
Doar atunci Îl putem iubi pe Dumnezeu în mod suprem.
&36

Astfel, vedem ce dificilă este convertirea de la
păcat şi mortificarea ulterioară a păcatului. Întradevăr
acest lucru este imposibil la oameni. Este un lucru
uşor pentru un om să-şi întoarcă braţul împotriva lui şi
să-şi răstoarne propriul său imperiu Convertirea
adevărată este radicală şi de asemenea dureroasă. A trăi o
viaţă sfântă nu este o joacă de copii. Se ridică împotriva a
tot ce ştim şi suntem noi prin natura noastră.
Aici descoperim motivul pentru care oamenii
persistă în necredinţă. Evanghelia ne smereşte pe
deplin. În Evanghelie Dumnezeu este totul în toţi.
Oamenii ar prefera în mod natural legea care le spune să
facă ceva, decât Evanghelia care ne spune că Dumnezeu
în Cristos a făcut totul. Însăşi esenţa credinţei ne cere să
renunţăm la noi înşine şi să privim la Cristos pentru
neprihănire.
Dumnezeu singur este autorul harului şi a
oricărei lucrări bune. Noi suntem robi ai propriei
noastre naturi păcătoase. Orice persoană care s-a întors
vreodată la Dumnezeu a fost mai întâi întoarsă de către
Dumnezeu. În răscumpărare, noi suntem îndatoraţi doar
harului, îndatoraţi harului pur şi suveran.
Cele mai bune lucrări ale omului nu-l pot
îndreptăţi. Noi nu ne putem ridica deasupra noastră.
Fiind oameni naturali, cele mai bune lucrări ale noastre
sunt doar nişte expresii de gândire, dorinţă sau motivaţie
&37

ateistă. Poate că vecinii ne laudă ca fiind oameni buni,
dar ei nu pot vedea inima noastră.
Ateismul practic este cauza oricărei apostazii de
la practica creştină. În secret, apostatul nu s-a supus
niciodată pe deplin stăpânirii lui Dumnezeu în viaţa lui.
Mai presus de orice, el era determinat să aibă parte de
laude, plăceri sau vreun profit personal.
Aici vedem excelenţa creştinismului adevărat.
Acesta îl pune pe om într-o stare joasă, acolo unde îi este
locul, în timp ce Îl înalţă pe Dumnezeu pe cel mai înalt
tron, acolo unde este locul Său. Evanghelia îl pune pe om
în ţărâna din care a venit şi Îl glorifică pe Dumnezeul
etern ca Dumnezeu. Lumina naturii poate să cucerească
ateismul absolut, dar numai lumina Evangheliei cucereşte
ateismul practic.
II. ÎNDEMNURI.
Să ne smerim de ateismul nostru practic. Trebuie
să fim conştienţi de prezenţa lui în noi şi în alţii. Niciunul
dintre noi nu suntem în mod natural iubitori de
Dumnezeu. Cât de frecvent L-am neglijat! Cât de hotărâţi
căutăm orice altceva decât pe El! Cât de neglijenţi
suntem să slujim unui Dumnezeu aşa de bun! Oare a fost
vreodată o societate cu mai mult ateism practic decât cea
de acum Oare ce vede Dumnezeu când se uită din Ceruri
pe Pământ şi în adâncul inimilor noastre
&38

Ateismul practic este pur şi simplu nerezonabil. El
inversează ordinea realităţii. Îl sfidează pe Dumnezeu şi
preferă vreun lucru creat în locul lui. Atunci când
păcătuim, ne comportăm ca şi cum păcatul ar fi de fapt
dumnezeul nostru. A-I nega Celui Preaînalt ceea ce
merită este cea mai joasă adâncime a păcatului. În
virtutea a ceea ce este, El este demn de toată afecţiunea,
închinarea şi slujirea noastră.
Gândeşte-te cât de multă nerecunoştină se regăseşte
în ateismul practic. Presupune că un mare binefăcător a
locuit în aceeaşi casă cu un om, şi totuşi omul acela nu a
schimbat un cuvânt cu cel care l-a susţinut, nu a oferit
niciodată vreo dovadă de mulţumire. Poate spui: „Ce
rău!” Dar nu este aceasta exact ceea ce facem noi cu
Dumnezeu E mai rău decât ceea ce face Diavolul.
Sfidarea lui este mai scuzabilă pentru că el este în mod
expres sub condamnare, în timp ce pe noi Dumnezeu ne
acoperă în fiecare zi cu binefaceri. Ne purtăm cu
Dumnezeu de parcă ar vrea să ne facă rău, când, în
realitate, El face întotdeauna ceea ce este perfect bun.
Ingratitudinea noastră este o insultă ruşinoasă la adresa
lui Dumnezeu.
Finalul unui asemenea traseu împotriva lui
Dumnezeu va fi cu siguranţă nefericire veşnică. Oricine
este ambiţios ca să fie propriul său rai, va descoperi în
cele din urmă că sufletul său va deveni propriul iad. În
iad, ateul obţine într-un anumit sens lucrul după care a
tânjit: să fie lăsat cu sine însuşi. Dar va descoperi că
aceasta este un chin şi nu o bucurie.
&39

Fie ca orice credincios în Cristos să-şi omoare
ateismul practic care rămâne în el. Păcatul este o
întoarcere de la Dumnezeu către sine. În orice alegere noi
trebuie să punem doar două întrebări: „Este voia lui
Dumnezeu autoritate peste mine” „Este gloria lui
Dumnezeu scopul meu” Orice păcat reprezintă
neglijarea acestor consideraţii. Orice har reprezintă
practicarea lor. Pentru a ne ajuta să omorâm ateismul
practic, luaţi în considerare următoarele reguli simple.
Roagă-te mult lui Dumnezeu şi meditează mult la
El. Noi trebuie să stăm aproape de Dumnezeu. Distanţa
este primul pas către nemulţumire. Comuniunea zilnică
cu Dumnezeu ne face să ne găsim plăcerea în El şi să
detestăm orice gând de a-L supăra. Orice păcat începe cu
eşecul nostru în cămăruţa de rugăciune.
Preţuieşte şi studiază Scriptura. Cum putem să ne
găsim plăcerea în Dumnezeu dacă nu-l cunoaştem pe El
Cum putem să-l cunoaştem decât prin Cuvântul Său
Dacă nu-L respingi ca autoritate, nu respinge Scriptura ca
ghid al tău.
Ai grijă la plăcerile senzuale. Noi trebuie să
practicăm lepădarea de sine şi o folosinţă moderată a
plăcerilor pământeşti. Nimic nu este mai capabil de a
stinge apetitul nostru pentru Dumnezeu decât dependenţa
de păceri lumeşti. Fii atenţi la această mare capcană!
Păzeşte-te de păcatele care îngâmfă. Cu alte
cuvinte, nu păcătui împotriva cunoştinţei, ci umblă
potrivit întregii lumini pe care o ai. Când păcătuieşti în
mod deliberat, sufletul tău devine un sol fertil pentru
creşterea unei recolte fatale de ateism practic.
&40

[pag. 41 ... pag. 115]

8
CUNOŞTINŢA LUI DUMNEZEU
Nimic nu încântă un suflet binevoitor în asemenea
măsură ca oportunitatea de a lăuda perfecţiunile şi
bunătatea lui Dumnezeu. El deopotrivă merită şi cere
închinarea noastră. Este privilegiul şi datoria noastră.
Psalmul 147:5 spune: „Mare este Domnul nostru şi
puternic prin tăria Lui, priceperea Lui este fără margini.”
Observă că versetul acesta face o legătură între puterea
lui Dumnezeu şi cunoştinţa Sa. În capitolul precedent neam
ocupat de prezenţa Lui, care, şi ea, este strâns legată
de cunoştinţa Lui, despre care vom vorbi acum.
Atributul acesta nu are nevoie de dovezi. Toţi
oamenii ştiu într-un mod instinctiv ceva despre el. Chiar
şi păgânii dovedesc conştienţa lor despre cunoştinţa lui
Dumnezeu prin jertfele pe care le aduc şi prin repetiţiile
zadarnice pe care le fac înaintea dumnezeilor despre care
ei presupun că se uită de sus.
I. FELUL DE CUNOŞTINŢĂ CARE EXISTĂ ÎN
DUMNEZEU
Calitatea aceasta este cunoscută sub diverse nume,
precum aducerea aminte a lui Dumnezeu, vederea,
cunoaşterea mai dinainte (sau preştiinţa, în sensul
&116

aceasta), omniscienţa, cunoaşterea, înţelepciunea şi prudenţa.
Indiferent de felul în care o numim, trebuie să nu
uităm să nu măsurăm priceperea Lui cu a noastră. Precum
cerurile sunt mai sus decât Pământul, tot aşa gândurile
Lui sunt mai înalte decât gândurile noastre (Is. 55:9).
Sunt mai multe modalităţi în care putem împărţi
cunoaşterea aceasta. De exemplu, putem face diferenţa
între cunoaşterea vizionară şi cunoaşterea inteligentă.
Prin intermediul primeia, Dumnezeu cunoaşte tot ceea ce
a fost, este şi va fi pentru că aşa a decretat El. Prin
intermediul celei din urmă, Dumnezeu cunoaşte toate
posibilităţile, chiar dacă El nu a decretat să le
înfăptuiască. La urma urmei, El ar fi putut face mai multe
lumi şi mai mulţi oameni, după cum ar fi dorit.
Sau putem împărţi cunoaşterea în cea speculativă,
care este cunoscută fără niciun fel de lucrare sau operaţie,
şi cea practică, cea care implică lucrarea care scoate la
iveală cunoştinţa.
Sau există cunoştinţa aprobării şi cea a înţelegerii.
Distincţia aceasta este clară în Scriptură. Ni se vorbeşte
despre dragostea şi aprobarea lui Dumnezeu în termenii
cunoaşterii. El a spus lui Israel: „Numai pe voi v-am
cunoscut dintre toate familiile Pământului
2” (Amos, 3:2).
În ziua judecăţii El le va declara celor pierduţi „Niciodată
nu v-am cunoscut; depărtaţi-vă de la Mine, voi toţi care
lucraţi fărădelege” (Mat. 7:23). Deşi Dumnezeu îi
2
În conformitate cu versiunea în limba engleză folosită de autor. N.
ed.
&117

cunoaşte pe cei pierduţi în sensul că îi înţelege, El nu îi
cunoaşte în sensul de a-i iubi, mântuindu-i.
II. CEEA CE CUNOAŞTE DUMNEZEU
El Se cunoaşte pe Sine. Doar El are cunoştinţa
aceasta. Nicio fiinţă creată nu se înţelege pe deplin pe
sine. Creatorul însă, care este infinit în perfecţiune,
posedă cunoaştere infinită prin care are o cunoaştere de
Sine perfectă şi comprehensivă. „Nimeni nu cunoaşte
lucrurile lui Dumnezeu, afară de Duhul lui Dumnezeu” (I
Cor. 2:11). Chiar şi îngerii care Îl înconjoară şi Îl slujesc
au o cunoaştere imperfectă a Sa. Dacă cunoaşterea de
Sine a lui Dumnezeu ar fi imperfectă, El ar fi ignorant
faţă de cel mai excelent obiect. El nu ar fi în stare să
domnească, de vreme ce El nu şi-ar cunoaşte propria
putere. Nici nu ar putea să pedepsească pentru că nu ar şti
ce a însemnat un atac împotriva Lui Însuşi. Nu ar putea
cunoaşte celelalte lucruri dacă nu s-ar cunoaşte pe Sine.
El cunoaşte toate lucrurile care se pot cunoaşte.
Cunoştinţa Lui nu are limite. Dacă ar exista vreun lucru
pe care nu l-ar cunoaşte, El nu ar fi Dumnezeu.
În primul rând, El cunoaşte tot ceea ce nu va exista
niciodată. Adică, El cunoaşte ceea ce există doar pe
tărâmul posibilităţii. De exemplu, El ştia că locuitorii din
Cheila îl vor da pe David în mâinile lui Saul dacă el va
rămâne acolo (1 Sam. 23:11). Cristos ştia ce mijloace i-ar
fi făcut pe oamenii din Tir şi Sidon să se pocăiască dacă
ar fi fost aduse peste locuitorii acestor oraşe (Mat. 11:21).
&118

Într-o anumită măsură chiar şi omul posedă o anumită cunoaştere
a posibilului. Cântărim diverse scheme şi rezultate
atunci când luăm decizii. Cu cât mai mult cunoaşte
omniscientul Dumnezeu tot ceea ce ar putea fi! Toate
lucrurile sunt cu putinţă la El. Din acest tărâm infinit al
posibilităţii, El a hotărât printr-un act al voinţei Lui ceea
ce urma să se întâmple în final. Cât de absurd este să
considerăm că El a adunat informaţii de la creaturile Sale
în timp ce îşi creiona planul. Cunoaşterea perfectă era la
dispoziţia Lui. Astfel, în puterea Lui există posibilităţi
nelimitate, deşi ele nu sunt cunoscute în voia Sa. Acesta
este un aspect adânc care ne face să ne smerim, motivându-ne
admiraţia faţă de omniscienţa lui Dumnezeu.
În al doilea rând, Dumnezeu cunoaşte tot ceea ce
pentru noi reprezintă trecutul. El îşi găseşte plăcerea în
cunoaşterea desăvârşită pe care are o are cu privire la
lucrurile ce au trecut, spre deosebire de ignoranţa
dumnezeilor falşi: „Să ne spună ce are să se întâmple, ca
să luăm seama la ele şi să le vedem împlinirea” (Is.
41:22). Capacitatea noastră de a ne aminti nu este decât o
reflecţie a cunoştinţei perfecte a lui Dumnezeu. La El e ca
şi cum trecutul ar fi încă prezent. Atunci când citim în
Scriptură că Dumnezeu nu-şi mai aduce aminte păcatele,
înţelegem acest lucru ca fiind o uitare judecătorească; El
nu le va mai aminti. Pe de altă parte, atunci când citim că
îşi aduce aminte de cuvântul sau legământul Său, acest
lucru ne indică împlinirea promisiunii Lui.
În al treilea rând, Dumnezeu cunoaşte toate
lucrurile prezente. Dacă nu ar fi aşa, omul sau chiar
animalele, s-ar putea făli cu o cunoaştere mai mare decât
&119

cunoaşterea lui Dumnezeu. „Totul este gol şi descoperit
înaintea ochilor Aceluia cu care avem a face” (Ev. 4:13).
El cunoaşte toate stelele şi toate vrăbiile, fiecare nor şi
fiecare fulg de zapadă. Dacă Dumnezeu nu ar fi în stare
să cunoască măcar o muscă, atunci El nu ar fi Dumnezeu.
El cunoaşte toate acţiunile tuturor creaturilor.
Cuvintele pe care împăratul Siriei le-a rostit în patul
său au fost descoperite de către profetul Elisei (I Reg.
6:12). Dumnezeu cunoaşte toate gândurilor făpturilor
care gândesc, fie ele bune sau rele. „De departe îmi
pătrunzi gândul” (Ps. 139:2). Dacă nu ar fi aşa, a zecea
poruncă, „Să nu pofteşti”, ar fi imposibil de îndeplinit, la
fel ca şi prima şi cea mai mare poruncă; în acest mod
Dumnezeu ar putea fi înşelat. Însă în Ziua Judecăţii El
„va descoperi gândurile inimilor” (I Cor. 4:5). De fapt,
doar Dumnezeu este capabil să cunoască pe deplin orice
inimă. „Inima este nespus de înşelătoare şi deznădăjduit
de rea; cine poate să o cunoască Eu, Domnul cercetez
inima şi cerc rărunchii, ca să răsplătesc fiecăruia după
purtarea lui, după rodul faptelor lui” (Ier. 17:9-10).
Dumnezeu nu capătă informaţii noi despre inimă
urmărind-o în acţiune, pentru că acest lucru L-ar face
dependent de creatura Sa.
Dumnezeu nu a învăţat nimic nou atunci când i-a
spus lui Avraam pe muntele Moria „Acum ştiu că te temi
de Dumnezeu”. Mai degrabă, frica lui Avraam faţă de
Dumnezeu a fost manifestată în mod public. Mai înainte
Dumnezeu spusese „Căci eu îl cunosc, şi ştiu că va
porunci copiilor lui şi casei lui după el să ţină calea
Domnului”... (Gen. 22:12; 18:19). În final, Dumnezeu
&120

cunoaşte toate păcatele făpurilor Lui. Dacă El nu ar
cunoaşte răul, cum l-ar putea permite, porunci, pedepsi
sau ierta Cunoscându-se pe Sine, El ştie tot ceea ce este
contrar Lui şi, cu toate acestea, El nu este pângărit astfel.
În al patrulea rând, Dumnezeu cunoaşte toate
lucrurile viitoare. Dacă nu ar avea această cunoaştere, nu
ar exista niciun fel de providenţă. Dacă înclinaţiile şi
faptele viitoare ale lui Potifar şi ale faraonului nu-i erau
cunoscute lui Dumnezeu, atunci trimiterea lui Iosif în
Egipt s-ar fi dovedit a fi o gafă majoră din partea lui
Dumnezeu. Ba mai mult, din perspectiva noastră, a
existat un moment în care totul în timp a fost în viitor
pentru Dumnezeu. Îndrăznim să spunem că atunci nu
cunoştea toate lucrurile viitoare El a oferit dovezi
abundente cu privire la cunoaşterea viitorului în profeţiile
Scripturilor, împlinind-o pe fiecare din ele. În Isaia,
41:23, Dumnezeu pune înaintea omului această
provocare: „Spuneţi-ne ce se va întâmpla mai târziu, ca
să ştim că sunteţi dumnezei”.
Desigur că omul are un pic de cunoştinţă despre
lucrurile viitoare. De exemplu, prin nişte calcule atente,
el poate prezice o eclipsă solară. Aceasta nu este altceva
decât o reflecţie a cunoaşterii perfecte pe care o are
Dumnezeu. Singurele lucruri care există în viitor sunt
acele lucruri pe care El le-a decretat să fie în viitor, iar El
Îşi cunoaşte propriile hotărâri: „Domnul care face aceste
lucruri şi căruia îi sunt cunoscute din veşnicie” (Fap.
15:18). Cunoştinţa lui Dumnezeu nu ia naştere din lucruri
pentru că ele ar exista, ci pentru că El voieşte ca ele să
existe. Altfel, creaturile ar avea o cauză în afara Lui, iar
&121

El le-ar fi dator lor pentru cunoaşterea pe care o are. El
ştie ce va fi, pentru că acel lucru nu poate fi fără voia Lui.
Cunoştinţa lui Dumnezeu este imuabilă; nu este
subiectul schimbărilor pe care le aduce informaţia nouă,
oamenii sau circumstanţele apărute odată cu trecerea
timpului. Cunoştinţa lui Dumnezeu cu privire la lucrurile
posibile merge în paralel cu puterea Lui, şi cunoştinţa lui
cu privire la lucrurile viitoare merge în paralel cu voia
Lui. Deseori evenimentele viitoare au fost înregistrate în
Scriptură în termenii trecutului sau prezentului: „Căci un
Copil ni s-a născut, un Fiu ni s-a dat” (Isa. 9:6). „Totuşi,
El suferinţele noastre le-a purtat şi durerile noastre le-a
luat asupra Lui” (Is. 53:4).
Doar Dumnezeu poate vorbi cu certitudine despre
viitor, ca şi când ar fi deja prezent sau trecut. Satan a
pretins că ştie viitorul atunci când a zis în dreptul lui Iov:
„Întinde-ţi mâna şi atinge-Te de tot ce are, şi sunt
încredinţat că Te va blestema în faţă” (1:11). Tot ceea ce
ştim cu siguranţă despre viitor este ceea ce Dumnezeu nea
descoperit cu privire la el. Deşi nu putem înţelege cum
cunoaşte Dumnezeu toate lucrurile viitoare, cu toate
acestea noi trebuie să credem că aşa este. Cunoştinţa
noastră nu este măsura cunoştinţei Lui. Cât de nesăbuit
din partea noastră să admitem doar ceea ce înţelegem pe
de-a-ntregul cu privire la El!
În al cincilea rând, El cunoaşte toate întâmplările
viitoare neprevăzute, uneori numite accidente sau
întâmplare. Săgeata care l-a străpuns pe Ahab a părut o
faptă întâmplătoare din partea voinţei libere imprevizibile
a unui soldat. Dar ea nu a fost nici o surpriză pentru
&122

Dumnezeu. Omul arogant ar vrea să-L facă pe Dumnezeu
la fel de ignorant faţă de neprevăzut ca şi el însuşi; el
preferă un Dumnezeu care poate fi înşelat de ceva
neaşteptat, schimbările neprevăzute din voinţa omului, un
Dumnezeu care depinde de om pentru a obţine informaţii.
Un asemenea Dumnezeu nu poate cu adevărat să
guverneze lumea. El ar fi un Dumnezeu perplex, care
aşteaptă să vadă ce va face omul înainte ca El să poată
acţiona. Dar adevărul este că Dumnezeu cunoaşte de
dinainte toate faptele libere şi voluntare ale omului.
„Omul face multe planuri în inima lui, dar hotărârea
Domnului, aceea se împlineşte” (Prov. 19:21). Nimic nu
este mai voluntar decât numele pe care părinţii îl dau
copilului lor, cu toate acestea Dumnezeu a profeţit
venirea lui Cirus cu sute de ani înainte de naşterea sa (Is.
44:28). Iată de ce numele lui nu putea fi altul decât Cirus.
Am putea cita multe exemple similare din
Scriptură. Poate că cel mai însemnat dintre ele este
crucificarea lui Cristos. Liderii evrei au fost vehemenţi în
cerinţa lor. Aceasta a fost voia lor. Cu toate acestea,
acţiunile lor au fost hotărâte mai înainte. „Pe Omul acesta
dat în mâinile voastre după sfatul hotărât, şi după ştiinţa
mai dinainte a lui Dumnezeu, voi L-aţi răstignit şi L-aţi
omorât”, a predicat Petru în Fapte, 2:23. Acesta a fost
planul veşnic al lui Dumnezeu (Ef. 3:11). El necesita
căderea lui Adam şi ocazia răscumpărării. Dumnezeu a
ştiut exact felul în care va ispiti Satan, la fel ca şi punctul
în care Adam va fi cel mai slab. Dumnezeu a ascuns
limitarea care l-ar fi împuternicit pe Adam să reziste
ispitei. În toate acţiunile omenirii, Dumnezeu ştie cât de
&123

mult har va da şi cât de mult va reţine, şi ce fapte bune
sau rele vor avea loc. Mai mult de atât, El nu depinde de
voinţa omului ca să ştie care vor fi faptele voluntare ale
omului. Acesta este un subiect adânc, dar cel puţin atât
trebuie spus despre el.
Acum haidem să luăm în considerare şase principii
ca un rezumat la cunoaşterea lui Dumnezeu şi voinţa
omului.
1. Faptul că ceva trebuie să se întâmple nu anulează
libertatea celui care înfăptuieşte. Noi putem acţiona
liber, chiar dacă Dumnezeu a hotărât mai dinainte
acţiunile noastre;
2. Voinţa nu poate fi constrânsă, pentru că astfel ar înceta
să mai fie voinţă. Atunci când am făcut ceea ce ne-am
dorit, nu putem spune cu sinceritate că ceva ne-a
forţat. Adam nu a îndrăznit să-L acuze pe Dumnezeu
că L-a forţat să păcătuiască. Iuda, care L-a auzit pe
Cristos prezicând trădarea, nu a îndrăznit să-L acuze
pe Cristos că l-a făcut să păcătuiască; el a acţionat
liber, şi a fost umplut de sentimentul unei vinovăţii
personale de nesuportat;
3. Considerată în ea însăşi, preştiinţa lui Dumnezeu nu
este cauza niciunui lucru. Chiar şi omul, cu prevederea
sa limitată privitoare la lucrurile care urmează, nu face
prin aceasta ca lucrurile să se întâmple. Eu pot şti că
dacă un beţiv intră într-un bar, el se va îmbăta; dar
înţelegerea pe care o am eu despre acest lucru nu este
cauza lui. Cunoaşterea mai dinainte a lui Dumnezeu
nu răpeşte libertatea voinţei omului;
&124

4. Dumnezeu cunoaşte mai dinainte lucrurile pentru că
ele vor trece, dar ele nu trec pentru că El le cunoaşte.
Unele lucruri Dumnezeu a intenţionat să le facă El
Însuşi. Alte lucruri El a intenţionat să le permită
creaturilor Lui să le facă, reţinându-şi restrângerile în
dreptul lui (acest fapt îl absolvă pe Dumnezeu de orice
complicitate la păcat sau cauzalitate a lui);
5. Dumnezeu nu doar că a ştiut mai dinainte acţiunile
omului ci, de asemenea, şi voinţa omului. Cunoştinţa
lui Dumnezeu cu privire la om nu-l face pe om să
devină mai puţin decât om. Deşi Dumnezeu cunoaşte
agenţii liberi, totuşi, ei rămân într-o poziţie de libertate,
nu de obligativitate. Cu alte cuvinte, cunoştinţa
lui Dumnezeu stabileşte libertatea omului mai degrabă
decât să o distrugă;
6. Pentru a apăra libertatea voinţei umane, nu ar trebui
să-I negăm lui Dumnezeu cunoaşterea Lui perfectă.
S-ar putea să avem de aşteptat până în ziua din urmă
ca să împăcăm cât mai bine aceste două adevăruri. Cu
adevărat, „cât de neînţelese sunt căile Lui!” (Rom.
11:33.) Pe de o parte, trebuie să evităm fatalismul, iar
pe de cealaltă parte ateismul.
III. CUM CUNOAŞTE DUMNEZEU TOATE
LUCRURILE.
Încă o dată ne descoperim limitările: doar
Dumnezeu ştie tot ceea ce El ştie şi doar Dumnezeu
cunoaşte felul în care El ştie tot ceea ce ştie. Vom face şi
noi însă o încercare:
&125

1. Dumnezeu cunoaşte toate lucrurile prin esenţa Lui. El
nu are nevoie să se uite la lucruri în sine, ci mai
degrabă la El Însuşi, de vreme ce El este prima cauză a
tuturor lucrurilor. El nu este dependent de lucruri în
cunoaşterea Lui. El cunoaşte toate lucrurile în El
Însuşi;
2. Dumnezeu cunoaşte toate lucrurile printr-un act de
intuiţie. El nu deduce un lucru din altul, aşa cum
facem noi, trăgând apoi concluzii. El cunoaşte toate
lucrurile dintr-o dată. În El nu există succesiune de
gânduri, nu există acumulare de cunoaştere. Timpul
este un tot pentru El. El are punctul de avantaj perfect
din care le observă pe toate;
3. Dumnezeu cunoaşte toate lucrurile în mod independent.
El nu are nevoie de nici un instructor care să-L
înveţe. „Cine a fost sfetnicul Lui” (Rom.11:34). După
cum nimic din ceea ce El voieşte nu este cauza voinţei
Lui, tot aşa, nimic din ceea ce El cunoaşte nu este
cauza cunoaşterii Lui. Ceea ce cauzează cunoaşterea
trebuie să existe înaintea cunoaşterii. De vreme ce cunoştinţa
lui Dumnezeu este veşnică, nimic nu a existat
înaintea Lui, care să-I dea cunoştinţă despre aceasta;
4. Dumnezeu cunoaşte toate lucrurile în mod distinct. „În
El nu este întuneric” (Io. 1:5). El vede până în
străfundurile fiecărei situaţii; cunoaşte numărul firelor
de păr de pe capul nostru; nu este niciodată confuz; nu
este niciodată distras;
5. Dumnezeu cunoaşte toate lucrurile în mod infailibil.
Nu există greşeli în cunoştinţa Lui. El nu poate fi
&126

înşelat. Cunoştinţa Lui nu este o simplă opinie, care
este nesigură, ci este adevărul suprem;
6. Dumnezeu cunoaşte în mod imuabil. El nu se poate
schimba în esenţa Sa şi cunoştinţa este o faţetă a
esenţei Lui. Iata de ce cunoştinţa Lui nu se poate
schimba. El nu poate învăţa nimic nou, nici nu poate
uita nimic. Cunoştinţa Lui este veşnic constantă; nu
admite nici o variaţiune;
7. Dumnezeu cunoaşte toate lucrurile în mod perpetuu,
adică, într-un singur act. El nu ştie mai mult în
anumite perioade decât în altele. Nu există niciodată
goluri în cunoştinţa Lui.
IV. DOVEZI ALE FAPTULUI CĂ DUMNEZEU
CUNOAŞTE TOATE LUCRURILE.
1. El trebuie să cunoască tot ceea ce cunoaştem noi şi
chiar mai mult. El nu poate fi depăşit de nici o creatură
sau de toate laolaltă. Perfecţiunea Lui necesită toată
cunoştinţa. În termenii aceştia ai cunoaşterii perfecte
este El numit „singurul Dumnezeu înţelept” (Rom.
16:27). Nimeni nu se poate bucura de ceva ce nu
înţelege; fericirea este incompatibilă cu ignoranţa. De
vreme ce Dumnezeu are cea mai mare bucurie, El
trebuie să cunoască toate lucrurile. Orice nivel de
ignoranţă L-ar face să fie finit;
2. Toată cunoştinţa noastră este de la El. Nimic din
cunoştinţa omului nu este înnăscută. Ea este derivată
de la Creator. Psalmul 94:10 întreabă: „Cel ce a dat
&127

omului pricepere ar putea să nu înţeleagă
3” Toată
cunoştinţa noastră pusă laolaltă nu o poate egala pe a
Lui, care este fără limite;
3. Acuzările conştiinţei dovedesc că Dumnezeu cunoaşte
toate acţiunile noastre. Chiar şi atunci când nimeni de
pe pământ nu ne cunoaşte păcatele, conştiinţa noastră
ne condamnă. Dar de ce ar trebui să ne temem, decât
dacă ştim că există un Dumnezeu care ţine evidenţa
„...Ori în ce ne osândeşte inima noastră; căci
Dumnezeu este mai mare decît inima noastră, şi
cunoaşte toate lucrurile” (I Io. 3:20);
4. Dumnezeu este prima cauză a tuturor lucrurilor. Fiind
un Agent voluntar, El trebuie să fie un Agent inteligent.
Facultatea voinţei nu poate exista fără facultatea
înţelegerii. Cunoştinţa Lui trebuie să se extindă la fel
de mult ca şi lucrarea Lui. Este de neconceput ca El să
nu cunoască în detaliu ceea ce a creat;
5. Dacă Dumnezeu nu ar fi atotcunoscător, El n-ar mai
putea nici să domnească şi nici să creeze lumea. Cunoştinţa
este temelia providenţei. Providenţa depinde
de cunoştinţa lui Dumnezeu; exercitarea providenţei
depinde de bunătatea lui Dumnezeu. Fără o cunoştinţă
perfectă, dreptatea Lui ar putea fi greşită. Cel care
cunoaşte şi aprobă calea celui neprihănit, de asemenea
cunoaşte şi dezaprobă calea celui nelegiuit (Ps. 1:6).
3
În conformitate cu versiunea în limba engleză folosită de autor. N.
ed.
&128

Acum haidem să punctăm cum ar trebui să aplicăm
acest adevăr.
I. INFORMAŢII
Domnul Isus Cristos nu este o simplă creatură.
Două dintre numele Lui, „Minunat Sfetnic, Dumnezeu
puternic” (Is. 9:6), indică divinitatea Lui perfectă. El are
o cunoaştere supremă a Tatălui, exclusivă şi esenţială
naturii Lui, deasupra celei de care este capabilă orice
făptură. „Nimeni nu cunoaşte pe Tatăl afară de
Fiul” (Mat. 11:27). Mai mult de atât, Duhul Sfânt
cunoaşte toate lucrurile: „El cercetează totul, chiar şi
lucrurile adânci ale lui Dumnezeu” (I Cor. 2:10). Duhul
Sfânt Îşi ia această cunoaştere de la Cristos: „Isus a zis:
«Tot ce are Tatăl este al meu: de aceea am zis că [Duhul
Sfânt] va lua din ce este al Meu şi vă va descoperi»” (Io.
16:15).
Iată de ce cunoştinţa lui Cristos este una completă.
El, de asemenea, cunoaşte în întregime toate făpturile.
Epistola către coloseni, 2:3, declară: „În [Cristos] sunt
ascunse toate comorile înţelepciunii şi ale ştiinţei”. El
cunoaşte chiar inimile oamenilor: „Dar Isus nu se
încredea în ei, pentru că îi cunoştea pe toţi, şi nu avea
trebuinţă să îi facă cineva marturisiri despre nici un om:
fiindcă El Însuşi ştia ce este în om” (Io. 2: 24-25). El
cunoaşte mai dinainte toate înclinaţiile şi faptele
oamenilor. „Căci Isus ştia de la început cine erau cei ce
&129

nu cred, şi cine era cel ce avea să-L vândă” (Io. 6:64). El
ştia că Iuda Îl va trăda şi că Petru se va lepăda.
Providenţa lui Dumnezeu este peste toate
lucrurile pentru că El cunoaşte toate lucrurile. Nu
există inimă pe care El să nu o cerceteze; de aceea, nu
există nici o inimă peste care El să nu domnească. Nu
există nimic în univers atât de mic încât să scape
providenţei Lui, şi nimic atât de sublim încât să fie
deasupra înţelegerii Lui.
Judecata lui Dumnezeu este sigură şi dreaptă
datorită cunoştinţei Lui. Pentru a răsplăti fiecărui om
după faptele lui, El trebuie să cunoască toate faptele. El
spune: „Eu sunt cel ce cercetez rărunchii şi inima” (Apoc.
2:23). El a scos păcatele noastre ascunse la lumina feţei
Lui (Ps. 90:8). Omniscienţa este o calitate din care noi
vedem doar puţin acum, dar în marea zi a judecăţii ea va
fi manifestată pe deplin.
Atributul acesta oferă un suport pentru o
înviere finală. Chiar dacă trupul nostru va fi mâncat de
viermi sau de canibali, Dumnezeu ştie unde să-i găsească
fiecare parte şi îl va învia în ziua de pe urmă. El cunoaşte
fiecare particulă de materie din orice loc.
Atributul acesta nimiceşte orice idee deşartă a
justificării prin fapte. Dacă noi înşine ne examinăm
faptele suficient de aproape, vom găsi ceva greşit în
fiecare. Cu cât mai mult găseşte Dumnezeu defecte în
&130

ele! Am putea prea bine să ne rugăm ca David: „Nu intra
la judecată cu robul Tău, căci nici un om viu nu este fără
prihană înaintea Ta” (Ps. 143:2). Doar un nebun ar
îndrăzni să stea în picioare înaintea lui Dumnezeu şi să-şi
pledeze propriile virtuţi.
Atributul acesta ne oferă un motiv întemeiat
pentru a ne închina lui Dumnezeu. Nu putem decât să
admirăm pe cineva care ştie mai multe decât noi, sau care
posedă o cunoaştere cu privire la viitor. Cât de măreţ este
Dumnezeu în privinţa aceasta! Noi ar trebui să-L onorăm
la un nivel înalt. Dacă nu ne-ar fi cunoscut pe deplin
nevoia, bunătatea Lui nu ne-ar fi putut elibera niciodată.
Ar trebui să ne smerim înaintea lui Dumnezeu.
Omul este mai capabil de a se mândri cu cunoştinţa lui
decât cu orice alt lucru. Totuşi, cunoaşterea noastră nu
reprezintă nimic în comparaţie cu cea a lui Dumnezeu.
Cunoştinţa Lui ar trebui să-L facă vrednic de slavă în
ochii noştri iar pe noi să ne vedem răi. Recunoscând că
deţinem mai multă ignoranţă decât cunoaştere, ar trebui
să avem păreri smerite despre noi înşine.
Atributul acesta este foarte negat în lume. Adam
a crezut că, ascunzându-se, poate scăpa de cunoştinţa lui
Dumnezeu. Cain a pretins că nu ştie unde este Abel. Toţi
oamenii şi-ar dori ca Dumnezeu să nu fie omniscient. Noi
ştim că Dumnezeu vede toate lucrurile, însă trăim şi ne
purtăm ca şi când ar fi orb. Dumnezeu spune: „Şi nu se
gândesc în inima lor că Eu îmi aduc aminte de toată
&131

ăutatea lor; faptele lor îi şi înconjoară, şi stau înaintea
mea” (Os. 7:2). Să luăm în considerare cateva moduri
prin care acest atribut este atacat:
- atunci când oamenii se roagă la altcineva decât lui
Dumnezeu, aşa cum catolicii se roagă la sfinţi, ei atacă
omniscienţa unică a lui Dumnezeu. Rugăciunea
presupune cunoaştere deplină de partea celui înaintea
căruia e înălţată;
- Atunci când oamenii îşi bagă nasul în ceea ce
Dumnezeu nu le-a descoperit, ei îşi dau pe faţă ambiţia
păcătoasă de a fi egali cu Dumnezeu în cunoaştere. În
acelaşi timp, ei vor trece cu vederea ceea ce a fost
revelat sau ceea ce ar putea fi cunoscut cu puţin efort.
A jura fals sau a jura pe orice făptură arată dispreţ faţă
de Dumnezeu;
- Atunci când judecăm inimile oamenilor, ne însuşim
prerogative care îi aparţin doar lui Dumnezeu, ca şi
cum am şti totul. „De aceea, nu judecaţi nimic înainte
de vreme, până va veni Domnul şi va scoate la lumină
lucrurile ascunse în întuneric, şi va descoperi gândurile
inimilor” (I Cor. 4:5). Trebuie să judecăm faptele,
însă trebuie să lăsăm evaluarea finală în seama lui
Dumnezeu;
- Unii atacă acest atribut făcând abuz de el. Ei spun:
„De ce să ne mai rugăm lui Dumnezeu când El deja
cunoaşte totul” Ei cred că rugăciunea are scopul de
a-I aduce cunoştinţă lui Dumnezeu. Cu toate acestea,
rugăciunea este expresia dorinţelor noastre, ca să-L
putem onora pe Dumnezeu într-un mod corect atunci
&132

când El răspunde cerinţelor noastre şi ne dă ceea ce
avem nevoie;
- De fiecare dată când este comis un păcat, are loc o
desconsiderare a omniscienţei lui Dumnezeu. Noi ne
putem abţine de la un păcat datorită prezenţei unei alte
persoane, poate a unui copil. Astfel, dăm mai multă
cinste cunoştinţei copilului decât cunoştinţei lui
Dumnezeu. Păcatele comise în secret sunt de două ori
rele, pentru că ele sunt împotriva legii lui Dumnezeu,
precum şi împotriva omniscienţei Lui;
- Mărturisirea parţială a unui păcat dovedeşte dispreţ
faţă de cunoştinţa lui Dumnezeu, de parcă El nu ar şti
nimic mai mult decât informaţia pe care i-o furnizăm.
Dacă vrei să cinsteşti acest atribut, care într-o zi va da
pe faţă conştiinţa ta, oferă-i lui Dumnezeu o
mărturisire sinceră şi deplină;
- Închinarea doar de faţadă insultă Omniscienţa. Atunci
când există o contradicţie între rostirile buzelor noastre
şi inimile noastre, îl măgulim pe Dumnezeu de
parcă El ar fi un bebeluş pe care să-l împăcăm cu
zurgălăi şi larmă. Însă noi suntem aceia înşelaţi, nu El;
- Atunci când preţuim gânduri rele, dăm pe faţă o lipsă
de preocupare sau respect faţă de cunoştinţa lui
Dumnezeu;
- Atunci când neglijăm rugăciunea, ne purtăm de parcă
Dumnezeu n-a observat păcatul omisiunii noastre;
- Când găsim scuze ipocrite înaintea lui Dumnezeu
pentru a fi scutiţi de ascultare, aşa cum a făcut Moise
la rugul aprins, dovedim că avem o părere proastă
despre omniscienţa divină.
&133

II. MÂNGÂIERE.
Dumnezeu este pe deplin conştient de duşmanii pe
care poporul Său îi întâmpină. Noi putem spune:
„Duşmanii mei sunt înaintea Ta” (Ps. 69:19). Dumnezeu
a văzut asupritorii din Egipt (Ex. 3:7). Dumnezeu a zis
către împăratul asirian Sanherib: „Dar Eu ştiu când stai
jos, când ieşi afară, când intri, şi când eşti mânios
împotriva Mea” (Is. 37:28). El îi cunoaşte pe duşmanii
noştri mai bine decât noi.
Dumnezeu merită încrederea noastră, pentru că
El cunoaşte totul. Mila şi puterea Lui ar fi nefuncţionale
dacă El nu ne-ar cunoaşte nevoia. Putem depinde în
întregime de El datorită plinătăţii cunoştinţei Lui.
Dumnezeu îi cunoaşte pe cei din poporul Său
într-un mod intim şi personal. Noi nu suntem nici
uitaţi, nici pierduţi în mulţime. Dacă El cheamă stelele pe
nume (Ps.147:4), cu cât mai mult pe aleşii Lui. Cristos a
spus: „Eu Îmi cunosc oile mele” (Io. 10:27). „Domnul
cunoaşte pe cei ce sunt ai Lui” (II Tim. 2:19). Dumnezeu
îi vede, de asemenea, pe lupii care se deghizează în oi şi
se amestecă cu turma.
Cunoştinţa lui Dumnezeu este o mângâiere
pentru o inimă sinceră. Ce mângâiere să ştim că
Dumnezeu ştie! Fericit este omul care, asemenea lui Iov,
poate apela cu o conştiinţă curată la cel Atotcunoscător.
„Iată, martorul meu este în Cer, şi apărătorul meu este în
locurile înalte” (Iov, 16:19). Ezechia a putut să se roage:
&134

„Adu-ţi aminte că am umblat înaintea Ta în adevăr şi cu
curăţie de inimă, şi am făcut ce este bine înaintea Ta” (II
Re. 20:3).
Ar trebui să fim mângâiaţi de faptul că
Dumnezeu cunoaşte rugăciunile noastre tainice şi
oftaturile şi faptele noastre, care le sunt necunoscute
celorlalţi. El cunoaşte toate dorinţele noastre bune.
„Doamne, toate dorinţele mele sunt înaintea Ta; şi
suspinele mele nu-ţi sunt ascunse” (Ps. 38:9). El este
capabil să audă în acelaşi timp strigătele tuturor copiilor
Săi de pe Pământ.
Dumnezeu cunoaşte toate încercările noastre. El
a spus bisericii din Smirna: „Ştiu faptele tale şi necazul
tău” (Apoc. 2:9). El ştie când este momentul cel mai
potrivit să îngăduie încercări pentru binele nostru şi când
să le îndepărteze. El l-a văzut pe Iona în pântecul balenei
şi pe Daniel în groapa cu lei. Sub toate nedreptăţile
omului, sfinţii se pot încredinţa pe ei înşişi lui Dumnezeu
având această asigurare.
Dumnezeu cunoaşte toate slăbiciunile noastre. El
cunoaşte slăbiciunea naturii noastre şi îi este milă de noi.
„El ştie din ce suntem făcuţi, îşi aduce aminte că suntem
ţărână” (Ps. 103:14). El îşi aminteşte natura noastră
schimbătoare în creaţia noastră iniţială. El cunoaşte slăbiciunea
noastră în starea noastră păcătoasă. El cunoaşte
dependenţa noastră de El, chiar în starea noastră
regenerată.
&135

El cunoaşte păcatele noastre, şi ni le descoperă
ca să ne putem pocăi de ele. „Cercetează-mă,
Dumnezeule, şi cunoaşte-mi inima; încearcă-mă şi
cunoaşte-mi gândurile” (Ps. 139:23). Putem apela la acest
atribut nu doar atunci când alţii pun la îndoială integritatea
noastră, ci putem apela la el şi atunci când noi
înşine ne îndoim de aceasta. Este o mângâiere pentru un
artist tânăr să aibă un ochi priceput care să îi critice
opera. Cunoştinţa lui Dumnezeu ne ajută în autoexaminarea
noastră pentru binele nostru.
Dumnezeu cunoaşte toate păcatele noastre, chiar
şi pe acelea pe care noi nu le vedem. Iertarea Lui în
Cristos este potrivită cunoştinţei Lui şi nu celei pe care o
avem noi. Dar dacă El ar fi ca noi şi ar şti doar o parte
dintre păcatele noastre, noi n-am putea niciodată să ne
bucurăm de o iertare deplină. Doar Dumnezeu cunoaşte
plinătatea meritelor lui Cristos. Astfel, omniscienţa Lui
nu stârneşte justiţia Lui împotriva noastră. Mai degrabă îi
stârneşte mila. În aceasta găsim o mângâiere imensă!
III. PENTRU PĂCĂTOŞI.
Cunoştinţa lui Dumnezeu le vorbeşte lucruri teribile
celor pierduţi. El cunoaşte fiecare faptă, şoaptă şi gând.
Cu cât ar fi mai bine ca toate păcatele să-ţi fie cunoscute
de îngerii din Ceruri, oamenii de pe Pământ şi demonii
din Iad, decât de către Dumnezeu, dătătorul Legii şi
&136

Judecătorul! Nu există nici un loc unde te poţi ascunde de
El. Acan a putut ascunde aurul faţă de Iosua, dar nu şi
faţă de Dumnezeu. „Tu pui înaintea Ta nelegiuirile
noastre şi scoţi la lumina feţei Tale păcatele noastre cele
ascunse” (Ps. 90:8). Dumnezeu este invizibil pentru noi,
dar n-ar trebui să ne imaginăm că noi suntem invizibili
pentru El. Femeia de la fântâna din Samaria a putut
mărturisi că aşa este. Cunoştinţa lui Dumnezeu distruge
refugiul ipocriţilor. „Domnul nu se uită la ce se uită omul;
pentru că omul se uită la ce izbeşte ochiul, dar Dumnezeu
se uită la inimă” (I Sam. 16:7). El poate descoperi crima
lui Irod ascunsă într-o pretinsă închinare, trădarea lui
Iuda într-un sărut şi înşelăciunea fariseilor sub o filacterie
lată. Ipocrizia este un exerciţiu inutil şi zadarnic.
Ba, mai mult, Dumnezeu nu a uitat niciun păcat, nu
contează cu cât timp în urmă a fost comis. Păstrarea lui se
face în Cer, mai puţin în cazul în care este şters prin
sângele lui Cristos. Dumnezeu nu este un simplu
spectator, ci un observator atent: „Căile omului sunt
înaintea ochilor Domnului, şi El vede toate cărările
lui” (Pr. 5:21). El a numărat dăţile în care Israel a cârtit
împotriva Lui (Num. 14:22). El ţine cont de îndurarea
împotriva căreia omul păcătuieşte. Întreaga vinovăţie este
înaintea Lui. El va face uz de înţelepciunea Lui în
judecata pe care o va aduce asupra celor răi. „Tu priveşti
necazul şi suferinţa, ca să iei în mână pricina lor” (Ps.
10:14). Cine ar putea lua în serios păcatele unei singure
zi, ale unui întreg an, ale unei vieţi, fără să se îngrozească
dincolo de cuvinte
&137

IV. ÎNDEMNARE.
Să păstrăm în inimile noastre un sens al ochiului lui
Dumnezeu care vede totul. Orice păcat începe falimentând
în acest punct. Dumnezeu i-a spus lui Ezechiel:
„Fiul omului vezi ce fac în întuneric bătrânii casei lui
Israel, fiecare în odaia lui plină de chipuri Căci ei zic:
«Nu ne vede Domnul, a părăsit Domnul ţara
aceasta»” (8:12). Atunci când ne spunem nouă înşine
„Dumnezeu nu ştie”, deschidem porţile păcatului. Atunci
când o întreagă societate gândeşte aşa, societatea aceea
nu va dăinui.
A ne aduce aminte de acest atribut înseamnă a
cultiva multe beneficii:
- Ne va păzi de multe păcate, făcându-ne să murim faţă
de ispită. Cum am putea ceda ispitei, atunci când ştim
că totul va fi înregistrat în cunoştinţa lui Dumnezeu
Cine ar îndrăzni să rostească un cuvânt al trădării,
dacă ar şti că regele ascultă
- Ne va face să veghem asupra gândurilor noastre.
Niciunul dintre milioanele de gânduri pe care le avem
nu-i scapă lui Dumnezeu;
- Va transforma slujba şi închinarea noastră. Nu-l putem
păcăli pe Dumnezeu atunci când suntem neglijenţi în
datoria pe care o avem de îndeplinit. Ar trebui să ne
pregătim inimile să se roage şi să asculte amintindu-ne
mai dinainte faptul prezenţei Lui;
- Ne va face să fim sinceri şi grijulii în comportamentul
nostru. David l-a prevenit pe Solomon: „Cunoaşte pe
Dumnezeul tatălui tău şi slujeşte-i cu toată inima şi cu
&138

un suflet binevoitor, căci Domnul cercetează toate
inimile şi pătrunde toate închipuirile şi toate
gândurile” (I Cr. 28:9). Să umblăm cu băgare de
seamă înaintea lui Dumnezeu, ca să putem spune
împreună cu psalmistul „Păzesc poruncile şi
învăţăturile Tale, căci toate căile mele sunt înaintea
Ta” (Ps. 119:68);
- Ne va smeri. Ia în calcul toate provocările, rănile,
blasfemiile, îndoielile, poftele, lipsurile şi viermii din
cel mai bun rod al tău. Apoi, ia în considerare răbdarea
şi bunătatea lui Dumnezeu în ciuda întregii zguri.
Topeşte-te în smerenie înaintea Lui. Dacă ştim
suficient de multe încât să ne vedem răi în proprii
noştri ochi, cu cât mai mult cunoaşte Dumnezeu ca să
ne vadă răi în ochii Lui!
- Ne va face să ne bazăm pe Dumnezeu în orice
circumstanţă. El cunoaşte ce e cel mai bine pentru noi.
De aceea să ne încredinţăm cu încredere şi cu bucurie
purtării Lui de grijă.
&139

[pag. 140 ... pag. 250]

13
STĂPÂNIREA LUI DUMNEZEU
I. CÂTEVA AFIRMAŢII GENERALE CU PRIVIRE
LA STĂPÂNIREA LUI DUMNEZEU.
Psalmul 103:19 declară: „Domnul Şi-a aşezat
scaunul de domnie în Ceruri şi domnia Lui stăpâneşte
peste tot”. Versetul acesta ne informează că Dumnezeu
este împărat şi că împărăţia Lui se întinde peste tot.
Termenul „Domn”, atât de frecvent folosit în Scriptură,
vorbeşte în mod direct despre autoritatea suverană a lui
Dumnezeu. David s-a rugat: „A Ta, Doamne, este
domnia, căci Tu Te înalţi ca un Stăpân mai presus de
orice” (I Cr. 29:11-12). El este „singurul Stăpânitor,
Împăratul împăraţilor” (I Tim 6:15).
Stăpânirea lui Dumnezeu este întreită. (1.)
Stăpânirea Sa naturală. El este suveran absolut peste toate
lucrurile pentru că El este Creatorul lor. (2.) Stăpânirea
Sa binevoitoare. El este suveran peste cei răscumpăraţi de
El în legământul harului. (3.) Stăpânirea Sa glorioasă. Ca
Judecător, El va domni în cele din urmă peste toate, fie în
îndurare, fie în justiţie.
Trebuie să facem diferenţa între puterea sau
omnipotenţa lui Dumnezeu şi autoritatea Lui. Puterea
este capacitatea Lui de a face orice voieşte. Autoritatea
&251

este dreptul de face la fel. Autoritatea Lui sau stăpânirea
este puterea Sa morală. O persoană poate avea o putere
mare şi, cu toate acestea, poate să aibă autoritate puţină
sau deloc. Dumnezeu le are pe amândouă. El are dreptul
de a porunci, precum şi dreptul de a-şi face ascultate toate
poruncile, sau de a pedepsi pe cei care încalcă poruncile
Lui. Stăpânirea lui Dumnezeu este dreptul Său de a face
cum voieşte, de a deţine ceea ce a creat şi de a face cu
ceea ce are după cum Îi place.
Atributul acesta este compatibil cu toate
perfecţiunile lui Dumnezeu. Bunătatea şi înţelepciunea
Lui îl fac potrivit pentru a stăpâni. Fără acest atribut,
dreptatea şi îndurarea ar rămâne ascunse în obscuritate.
Atributul acesta este universal acceptat de
conştiinţa fiecărui om. Legea este scrisă în inimile
noastre (Rom. 2:15), de aceea trebuie să existe un
legiuitor, un stăpânitor, un guvernator. Omul ar putea la
fel de bine să-şi nege faptul naturii lui umane aşa cum îi
neagă lui Dumnezeu natura Lui.
Conceptul de suveranitate este esenţial pentru
întreaga noţiune de Dumnezeu. Faptul că Dumnezeu
există este legat inseparabil de faptul că El este o răsplată
pentru toţi cei ce-L caută (Evr. 11:6). Fiind Cel care
răsplăteşte, El trebuie să fie suveran. De vreme ce
Dumnezeu este Creatorul, este o nebunie să negăm
întreaga Lui stăpânire. Asemenea celorlalte atribute,
stăpânirea Lui este esenţa Sa; El nu se poate despărţi de
&252

ea, şi ea nu poate exista separat de El. Nicio făptură nu
posedă atributul acesta. Noi nu putem impune sau aplica
legi asupra conştiinţei altora. Prerogativul acesta îi
aparţine doar lui Dumnezeu.
II. PE CE ANUME SE ÎNTEMEIAZĂ STĂPÂNIREA
LUI DUMNEZEU.
Stăpânirea lui Dumnezeu se întemeiază pe
excelenţa naturii Sale. Cu cât natura este mai potrivită,
cu atât potrivirea de a guverna este mai mare. Capacitatea
intelectuală superioară a lui Dumnezeu şi perfecţiunea
morală îl capacitează într-un mod unic pentru a stăpâni.
„Eu sunt Dumnezeu, şi nu este nici unul ca Mine… Îmi
voi aduce la îndeplinire toată voia Mea” (Is. 46:9-10).
Stăpânirea lui Dumnezeu se întemeiază pe actul
creaţiei. Cel care dă viaţă unui lucru este în mod
incontestabil proprietarul acelui lucru. De vreme ce toate
lucrurile care există au fost făcute de Dumnezeu, El este
Domn asupra lor. Atunci când Dumnezeu Şi-a apărat
suveranitatea înaintea lui Iov, argumentele Lui principale
au fost extrase din creaţie (cap. 38). Apostolul a subliniat
acelaşi aspect în timp ce predica în Atena: „Dumnezeu a
făcut lumea şi lucrurile din ea, şi este Domnul Cerului şi
al Pământului” (Fap. 17:24). Atunci când cineva face un
lucru, nimeni nu-i neagă dreptul de a face cu acel lucru
orice pofteşte. De ce s-ar gândi cineva să pună la îndoială
&253

dreptul absolut pe care Dumnezeu îl are asupra a tot ceea
ce a creat
Stăpânirea lui Dumnezeu se întemeiază pe faptul
că El este scopul final al tuturor lucrurilor. „Domnul a
făcut toate lucrurile pentru El însuşi
5” (Prov. 16:4). „Prin
voia Ta stau în fiinţă şi au fost făcute” (Apoc. 4:11). Ca
scop final, Dumnezeu Îşi exercită suveranitatea asupra
agenţilor implicaţi în orice acţiune.
Stăpânirea lui Dumnezeu se întemeiază pe faptul
că El susţine toate lucrurile. Dependenţa continuă a
tuturor lucrurilor de Dumnezeu susţine stăpânirea Lui
peste toate.
Stăpânirea lui Dumnezeu este întărită prin
binefacerile pe care El le acordă creaturilor Sale.
Suntem sub o mare obligaţie faţă de El din pricina
binecuvântărilor nenumărate ale bunătăţii Lui faţă de noi.
Inestimabila binecuvântare a răscumpărării ne obligă să-i
slujim. „Voi nu mai sunteţi ai voştri. Aţi fost cumpăraţi cu
un preţ: de aceea proslăviţi pe Dumnezeu în trupul şi în
duhul vostru, care sunt ale lui Dumnezeu” (I Cor.
6:19-20). De obicei se spune că cu cât o persoană plăteşte
mai mult pe ceva, cu atât merită mai mult să aibă acel
lucru. Preţul cel mare pe care Dumnezeu l-a plătit pentru
sufletul nostru Îi dă un drept special asupra noastră.
5
În conformitate cu versiunea în limba engleză folosită de autor. N.
ed.
&254

III. NATURA STĂPÂNIRII LUI DUMNEZEU.
Stăpânirea lui Dumnezeu este independentă.
Între oameni trebuie să existe consensul celor care sunt
guvernaţi (cu excepţia autorităţii parentale). Dar
Dumnezeu nu are nevoie de niciun fel de permisiune
pentru a fi Dumnezeu. El nu este Dumnezeu pentru că
omul a votat să-L facă aşa. Nu există nicio regulă
deasupra Sa pentru că nimic nu este superior Lui.
Stăpânirea lui Dumnezeu este absolută. Autoritatea
Lui este nelimitată. În sensul strict al cuvântului,
termenul „Domn” i se aplică doar Lui. Toţi ceilalţi domni
inferiori sunt supuşi Lui, care este Domnul domnilor.
Dumnezeu este liber în stăpânirea Lui asupra
tuturor lucrurilor. El a fost pe de-a-ntregul liber în creaţie
să facă orice a dorit. Păstrarea este, de asemenea, roada
suveranităţii Lui; după căderea lui Adam, El ar fi putut
anihila Pământul. Tot aşa, răscumpărarea este un act
suveran; Dumnezeu nu a fost în niciun fel mai obligat să
mântuiască omul căzut, decât pe îngerii căzuţi.
Dumnezeu are dreptul de a legisla şi de a fixa termenii
oricărei acţiuni. El lovește în mod suveran. Nu era obligat
să ne dea ceea ce avem, şi ne poate lua ceea ce avem,
după cum voieşte. El este liber să-şi reverse binecuvântările
inegal, asupra celor aleşi de El. El este liber să
chinuie după cum găseşte potrivit. Dreptul lui Dumnezeu
asupra creaturilor Sale este asemenea dreptului olarului
asupra vaselor sale. „Nu are olarul putere asupra lutului,
&255

ca din aceeaşi frământătură de lut să facă un vas de cinste
şi unul de ocară” (Rom. 9:21). De fapt, putem spune că
Dumnezeu are mai multe drepturi decât olarul. Singura
diferenţă între olar şi vas este că olarul are viaţă, pentru
că şi unul şi celălalt au fost făcuţi din lut! Dumnezeu, în
mod suveran, aduce boală. Ucenicii au întrebat:
„«Doamne, cine a păcătuit, omul acesta sau părinţii lui,
de s-a născut orb» Isus a răspuns: «N-a păcătuit nici
omul acesta, nici părinţii lui, ci s-a născut aşa ca să se
arate în el lucrările lui Dumnezeu»” (Io. 9:2-3).
Dumnezeu este liber în ce priveşte orice lege
exterioară Lui. Regii pământeşti sunt supuşi unor legi
într-o formă oarecare. Dar Regele întregului Cer şi al
Pământului nu e sub nici o altă lege decât a Lui însuşi. El
pe drept Îşi este Sieşi lege.
Dumnezeu este liber, în sensul că este dincolo de
controlul oricui. El nu are superior în faţa căruia să
răspundă. În mod cert noi, creaturile Lui, nu avem niciun
drept să ne contrazicem cu El, ca şi cum am fi mai
grozavi decât El. „Nimeni nu poate sta împotriva mâniei
Lui, nici să-i zică : «Ce faci»” (Dan. 4:35).
Dumnezeu este liber în ce priveşte irezistibilitatea.
El posedă atât puterea, cât şi dreptul asupra tuturor
lucrurilor. El spune: „Când Eu lucrez, cine se poate
împotrivi” (Is. 43:13). Nicio mână sau mulţime de mâini
nu poate opri mâna Lui. Hotărârile Lui sunt certe.
Deşi stăpânirea lui Dumnezeu este absolută, ea
nu este tiranică. El nu acţionează nesăbuit, arbitrar, sau
capricios. Suveranitatea Lui nu acţionează independent
&256

de celelalte perfecţiuni ale Lui. Mai degrabă, ea este
cârmuită de înţelepciune, neprihănire şi bunătate. Ceea ce
ni se pare nouă ca un act pur suveran, se poate să aibă la
baza lui un adânc de înţelepciune, pe care noi nu-l putem
vedea. Este imposibil ca Dumnezeu să acţioneze într-un
mod nedrept sau lipsit de înţelepciune, pentru că Domnul
„este drept în toate căile Sale, şi sfânt în toate lucrările
Lui” (Ps. 145:17). Suveranitatea Lui nu-I neagă neprihănirea.
Tot astfel, suveranitatea Lui este inseparabilă de
bunătatea Sa. După cum a nu-l pedepsi pe păcătos ar
însemna o negare a dreptăţii Lui, tot aşa chinuirea unei
persoane nevinovate ar însemna o negare a bunătăţii Lui.
Tronul Său împărătesc este şi un scaun al harului (Evr.
4:16). El nu cere o ascultare slugarnică izvorâtă din frică,
ci o ascultare cu bucurie izvorâtă din conştientizarea
bunătăţii Lui.
Stăpânirea lui Dumnezeu se întinde asupra
tuturor făpturilor. Întinderea spaţioasă a cerului nu-i
limitează autoritatea. Orice lucru la care El se uită este
sub stăpânirea Lui. Cerul şi îngerii lui sunt sub autoritatea
Lui. Din pricina aceasta El este numit Domnul oştirilor
de sute de ori în Scriptură. „Binecuvântaţi pe Domnul,
toate oştirile Lui, slujitorii Lui care faceţi voia Lui!” (Ps.
103:21). Iadul şi demonii lui sunt sub autoritatea Lui. Ei
au pierdut bunătatea Lui, dar nu pot scăpa de sub
stăpânirea Sa. Un prinţ este domnul făcătorilor de rele la
fel cum este şi supuşilor loiali lui. Dumnezeu foloseşte
răutatea naturală a dracilor pentru scopurile Lui drepte.
„El stăpâneşte pe cel ce se rătăceşte sau rătăceşte pe alţii”
&257

(Iov, 12:16). Mai mult de atât, pământul şi locuitorii lui
sunt sub autoritatea Lui. Lăcustele se mişcă după porunca
Lui. Focul nu poate mistui fără permisiunea Lui. Valurile
se ridică şi se prăbuşesc la porunca Lui.
Suveranitatea lui Dumnezeu se întinde peste
neamul omenesc. El stabileşte hotarele naţiunilor (Fap.
17:26). El în mod special domneşte peste inimile
oamenilor. Epistola către evrei, 12:9, Îl numeşte „Tatăl
duhurilor”. Acordându-i omului facultatea voinţei,
Dumnezeu nu S-a dezbrăcat de atributul suveranităţii.
Omul poate stăpâni trupul altuia, însă nu şi sufletul. Doar
Dumnezeu poate lucra cu uşurinţă în suflet, să-i insufle
obiceiuri care să-l capaciteze să se poarte cu nobleţe. Fără
niciun fel de ajutor, Dumnezeu poate să schimbe voinţa
omului, să-i dea o inimă nouă. „Inima împăratului este ca
un râu de apă în mâna Domnului, pe care-l îndreaptă
încotro vrea” (Prov. 21:1). Dumnezeu poate descuia
conştiinţa, şi aduce mângâiere sau groază, după cum
doreşte. El poate înălţa duhul unui sfânt persecutat în
ciuda prăpădului şi a flăcărilor, şi poate aduce prăpădul şi
flăcările în sufletul unui păcătos prosper pe dinafară.
Stăpânirea lui Dumnezeu este veşnică. „Domnul
este un Împărat veşnic” (Ps. 29:10). „Scaunul Lui de
domnie este din neam în neam” (Plân. 5:19). Nu a existat
nicio întrerupere a stăpânirii Lui.
&258

IV. UNDE EXISTĂ STĂPÂNIREA LUI DUMNEZEU
ŞI CUM SE MANIFESTĂ EA.
Dumnezeu acţionează în mod suveran ca
Legiuitor. El Îşi exercită dreptul de a da legi. „Căci
Domnul este Judecătorul nostru, Domnul este Legiuitorul
nostru, Domnul este Împăratul nostru” (Is. 33:22). Legea
lui este numită „legea împărătească” (Iac. 2:8). O
poruncă implică autoritatea din partea comandatului şi o
obligaţie celui care i se comandă. În sensul strict al
cuvântului, nu poate fi decât o singură persoană care să
nu fie subiect legilor şi care în schimb face legile:
persoana aceea este Dumnezeu. „Căci unul singur este
Dătătorul Legii, Cel care are putere să mântuiască şi să
piardă” (Iac. 4:12). Orice altă autoritate provine din
această Sursă ultimă. „Prin mine împărăţesc voievozii, şi
dau împăraţii porunci drepte” (Prov. 8:15). Dreptul lui
Dumnezeu de a da legi este universal, spre deosebire de
regii pământeşti a căror stăpânire se termină la ocean sau
la graniţa cu o altă naţiune.
Legea lui Dumnezeu este scrisă în inima fiecărui
om (Rom. 2:15). Motivul anumitor legi ale lui Dumnezeu
pare a fi pur şi simplu voia Lui. Deşi legea morală se
bazează pe caracterul şi gloria Lui, există alte legi pentru
care nu vedem niciun motiv atât de clar. De exemplu, porunca
dată lui Adam de a nu mânca dintr-un singur pom
nu s-a bazat pe ceva inferior în acel pom. Ca şi hrană era
la fel de bun precum ceilalţi pomi, însă Dumnezeu l-a
folosit ca pe un semn al suveranităţii Lui şi al supunerii
omului. În plus, chiar maniera în care a dat legea morală
&259

declară stăpânirea Lui: a fost scrisă în piatră cu degetul
Lui, însoţită de prezenţa îngerilor. De asemenea,
Dumnezeu acţionează suveran în obligaţiile Legii Lui,
care ajung până la conştiinţa omului. Nicio altă persoană
în afară de Dumnezeu nu poate lega conştiinţa umană; şi
odată legată, ea nu poate fi dezlegată de niciun om.
Ca suveran Legiuitor, Dumnezeu poate îndepărta
legea tot aşa de liber cum a dat-o. Nu vorbim aici despre
legea Lui morală, a cărei îndepărtare ar însemna negarea
neprihănirii şi bunătăţii lui Dumnezeu. Dar cu privire la
alte legi voia Lui este mai destinsă. Spre exemplu, El a
inversat legile naturii atunci când a despărţit Marea
Roşie. El a revocat legile ceremoniale, pe care le-a dat lui
Israel, atunci când a sosit Cel pe care Îl prevesteau aceste
legi. Putem vorbi chiar despre anularea legământului
faptelor şi legiferarea legământului harului, fără de care
nimeni din rasa lui Adam nu ar fi binecuvântat. De vreme
ce toate sufletele Îi aparţin, El poate lua o viaţă când şi în
felul în care doreşte. Dacă l-ar fi omorât Avraam pe Isaac
aşa, de capul lui, ar fi fost o crimă, dar Dumnezeu în mod
suveran l-a desemnat pe Avraam ca executor şi, din
pricina aceasta, el nu a ezitat să asculte de poruncă.
Ca Legiuitor suveran, Dumnezeu îi pedepseşte
potrivit voii Lui pe cei ce calcă legea. Acesta este dreptul
Lui ca Judecător. Dacă El nu i-ar pedepsi pe cei ce fac
răul, faptul că a dat legea şi-ar pierde întreaga semnificaţie.
Suveranitatea nu este suţinută fără dreptate.
„Domnul este cunoscut prin judecăţile Lui” (Ps. 9:16).
Atunci când se pare că şi-a pierdut stăpânirea, El o
recuperează prin pedeapsă. Astfel, El i-a pedepsit pe
&260

îngerii căzuţi, precum şi pe Adam, datorită păcatului lor.
El îşi demonstrează stăpânirea prin mijloacele pe care le
foloseşte în pedepsele temporale, fie că sunt broaşte,
armate sau îngeri.
Dumnezeu acţionează într-un mod suveran ca
Proprietar al tuturor lucrurilor. El în mod liber a ales
încă din veşnicie un număr de persoane care să fie
beneficiarii harului Său. „În El am fost aleşi înainte de
întemeierea lumii” (Ef. 1:4). De ce El a scris unele nume
în cartea Sa şi nu le-a scris pe altele Dacă urmărim
întrebarea aceasta cât de departe e posibil, răspunsul este
acela că a făcut aşa după buna plăcere a voii Sale (Ef.
1:5). Dumnezeu i-a spus lui Moise: „Voi avea milă de
cine vreau să am milă, şi mă voi îndura de cine vreau să
mă îndur” (Rom. 9:15). Dacă motivul rezultat din
suveranitatea lui Dumnezeu nu ne satisface căutarea, nu
poate fi găsit niciun alt motiv. Motivul alegerii lui
Dumnezeu nu poate fi găsit în niciun merit aflat în cei pe
care i-a ales; toţi oamenii provin din acelaşi bulgăre de
lut păcătos în Adam. Cu toţii am fost copii ai mâniei;
n-am meritat decât pedeapsa.
Nici nu se întemeiază alegerea lui Dumnezeu pe
anumite fapte pe care El le-a văzut mai dinainte că le
vom face. Singurele fapte ce pot fi prevăzute într-un
păcătos sunt fapte corupte. El ne-a ales ca să fim sfinţi, nu
pentru că eram deja sfinţi (Ef. 1:4). Faptele noaste bune
sunt roada, nu cauza alegerii lui Dumnezeu. El ne-a
mântuit ca să facem fapte bune, şi a pregătit exact acele
fapte bune mai dinainte (Ef. 2:10). Chiar şi credinţa prin
&261

care L-am apucat pe Cristos ne este dată de către
Dumnezeu (Ef. 2:8). Darul este în mod special pentru cei
aleşi: „...potrivit cu credinţa aleşilor lui Dumnezeu” (Tit,
1:1). Dacă credinţa văzută mai dinainte de Dumnezeu ar
fi motivul alegerii Lui, atunci Dumnezeu ar fi numit
Alesul nostru, nu noi aleşii Lui. Oamenii nu sunt aleşi
pentru că cred, ei cred pentru că sunt aleşi.
Dacă orice lucru prevăzut ar fi motivul alegerii lui
Dumnezeu, se cuvenea să-i aleagă pe îngeri, de vreme ce
El putea prevedea o slujire mult mai bună din partea lor
decât din partea omului. Însă El a trecut în întregime pe
lângă îngerii căzuţi, şi a trecut şi pe lângă anumiţi oameni
de asemenea. El a fost atât de liber în a acţiona, încât i-ar
fi putut salva pe toţi, sau nu ar fi salvat pe niciunul din ei.
Cei care aduc argumente înpotriva libertăţii lui
Dumnezeu de a alege au o părere redusă despre păcat şi
despre caracterul lui Dumnezeu; Îi oferă mai puţină
suveranitate decât are un artist asupra lemnului sau
pietrei lui. N-ar trebui să ne gândim că alegerea lui
Dumnezeu a fost capricioasă, ci mai degrabă că a fost
întemeiată pe o înţelepciune care trece dincolo de capacitatea
noastră de înţelegere. În final, motivul alegerii lui
Dumnezeu se găsește în El Însuşi.
Ca Proprietar al tuturor lucrurilor, Dumnezeu oferă
har acolo unde doreşte. Deşi El este în esenţă bun, totuşi,
El nu este obligat să-şi manifeste întreaga bogăţie a
bunătăţii Lui faţă de fiecare persoană. Dacă ar fi obligat
să arate bunătate, mulţumirile nu I-ar fi datorate Lui. Cine
mulţumeşte soarelui că străluceşte, atunci când el nu ştie
să facă altceva decât să strălucească Din nou, El ar fi
&262

putut oferi mântuirea tuturor oamenilor, dar nu a fost
buna plăcere a voii Sale să facă aşa. Acest lucru nu se
datorează niciunei lipse de putere în El. Este necredinţa
mai mare decât El Nu suflă Duhul acolo unde doreşte
El (Io. 3:8).
Nici faptul că Şi-a oprit harul nu se datorează unei
lipse de bunătate în dreptul unora. La urma urmei, El
deschide mintea celor mai ignoranţi, îi converteşte pe cei
mai păcătoşi şi Se apleacă până la drojdia societăţii.
Dumnezeu nu are niciun fel de datorie mai mare faţă de
omul căzut decât faţă de îngerii căzuţi. Oferirea harului
este pur şi simplu un act al suveranităţii absolute. După
cum faraonul a fost liber să-l elibereze pe paharnic şi să-l
execute pe brutar, Dumnezeu este liber să-l mântuiască
pe Abel, dar nu şi pe Cain, pe Isaac, dar nu şi pe Ismael,
pe Iacov dar nu şi pe Esau. Să presupunem că un împărat
iartă un grup de rebeli, cu condiţia ca ei să plătească o
sumă de bani; dar ei au pierdut banii şi nu mai au nici
măcar un bănuţ. Apoi să presupunem că împăratul, din
pură generozitate, le trimite unora dintre ei banii pe care i
i-a cerut, făcându-i în stare să împlinească cerinţa pe care
le-a pus-o în faţă. Declaraţia lui de iertare a fost un act de
autoritate suverană; crearea condiţilor pentru împlinirea
condiţiei este un act al bunătăţii suverane. La fel este şi
cu Dumnezeu şi păcătoşii.
Ca Proprietar al tuturor lucrurilor, Dumnezeu
distribuie mijloacele harului unora, însă nu tuturor. El
trimite o descoperire specială în unele locuri, dar nu peste
tot. El o îndepărtează în grabă din unele locuri, în timp ce
altora li se permite să se bucure de beneficiile ei un timp
&263

îndelungat. Doar linia genealogică a lui Set s-a bucurat de
revelaţie specială înainte de potop. După împrăştierea
neamurilor, doar o singură familie şi naţiune s-a bucurat
de mijloacele harului, şi anume, Avraam şi neamul care a
ieşit din el. Toate celelalte naţiuni au fost lăsate în întuneric,
aproape într-un întuneric total. După Cristos, aceeaşi
naţiune a intrat în obscuritate în ce priveşte Evanghelia,
în timp ce lumina a răsărit peste Neamuri. De ce Horazin
şi Betsaida s-au bucurat de beneficiile care nu au fost
acordate Tirului şi Sidonului, decât dacă nu datorită
alegerii Divine De ce a fost America lăsată în întuneric
pentru o perioadă aşa de lungă, iar acum se bucură de
atâta lumină, dacă nu datorită hotărârii Suverane „Da,
Tată, căci aşa ai găsit Tu cu cale” (Mat. 11:26).
Ca Proprietar al tuturor lucrurilor, Dumnezeu
stabileşte influenţa pe care o au mijloacele harului. Nu
toţi cei care aud sunt convertiţi. Unii din cei ce aud
Evanghelia sunt spiritualizaţi, pe când alţii doar
moralizaţi. Uneori, Evanghelia cucereşte mii de oameni;
alteori abia câteva zeci. Uneori secerişul este mare acolo
unde lucrători sunt doar câţiva, iar alteori secerişul este
sărac acolo unde lucrătorii sunt mulţi. Aminteşte-ţi, este
aceeaşi Evanghelie! Care este, atunci, motivul acestei
varietăţi, decât acela ca Dumnezeu să-Şi mărească
dovezile suveranităţii Lui De aceea, să avem gânduri de
adorare faţă de suveranitatea lui Dumnezeu şi să nu
cârtim împotriva ei. Să-i mulţumim cu smerenie pentru
ceea ce am primit şi cu smerenie să-I cerem ceea ce avem
nevoie. A-L avea pe Dumnezeu ca suveran într-o relaţie
&264

de dependenţă înseamnă ca El să ne aibă pe noi, ca o
favoare pe care ne-o face.
Ca Proprietar al tuturor lucrurilor, Dumnezeu dă
unora o măsură mai mare de cunoaştere decât altora. „El
dă înţelepciune celor înţelepţi, şi pricepere celor
pricepuţi” (Dan. 2:21). El l-a înzestrat pe Beţaleel cu
„înţelepciune şi pricepere şi cunoştină pentru tot felul de
lucrări meşteşugite” (Ex. 31:3). Pavel a avut o înţelegere
mai clară decât Petru cu privire la abolirea legii
ceremoniale (Gal. 2). Duhul Sfânt lucrează împărţind
daruri fiecăruia după cum voieşte El (I Cor. 12:11).
Ca Proprietar al tuturor lucrurilor, Dumnezeu îi
cheamă pe unii la o slujbă specială în generaţia lor. Deşi
Moise a fost un om deosebit, Aaron a fost rânduit ca mare
preot. Fraţii lui David au fost trecuţi cu vederea atunci
când el a fost uns de către Samuel. Dumnezeu pregăteşte
şi echipează unele vase pentru o lucrare mai publică, iar
pe alţii pentru una mai obscură.
Ca Proprietar al tuturor lucrurilor, Dumnezeu dă
glorie şi bogăţie cui îi place. Domnul l-a făcut şi pe cel
bogat şi pe cel sărac (Prov. 22:2). Unul are pe cap o
coroană, altul abia dacă are un acoperiş deasupra capului.
În mâna unuia e pus un sceptru, şi un hârleţ în mâna
celuilalt. Iosif a fost liber să-l binecuvânteze pe Beniamin
cu mai multe rânduri de haine decât pe ceilalţi fraţi.
Dumnezeu nu-i face nicio nedreptate cuiva dacă îl lasă
să-şi târască zilele în sărăcie şi ruşine. Potrivit Psalmului
55:19, suntem subiecţii schimbărilor stabilite de
Dumnezeu în viaţa aceasta, în aşa fel ca să ne temem de
El.
&265

Ca Proprietar al tuturor lucrurilor, Dumnezeu
împarte darurile Lui aşa cum voieşte. Pentru că El este
Domnul propriului Său har, tot aşa El domneşte peste
timpurile şi vremurile în care îl arată.
Dumnezeu acţionează într-un mod suveran ca
Guvernator. El dispune de state şi de împărăţii. Daniel a
spus: „El schimbă vremurile şi soroacele, El îi dă jos pe
împăraţi” (2:21). Dumnezeu a făcut ca o săgeată anonimă,
trasă la întâmplare, să găsească spărtura armurii lui
Ahab. Şi, deşi el avea şaptezeci de fii, niciunul nu a trăit
ca să-i urmeze la tron. Dumnezeu a spus cu privire la alt
rege: „Acum am dat toate aceste ţări în mâna lui
Nebucadneţar, împăratul Babilonului, slujitorul Meu; şi
i-am dat să-i slujească până şi fiarele pământului” (Ier.
27:6). Omul tinde să-şi limiteze gândurile către cauze
secundare şi nu reuşeşte să vadă mâna lui Dumnezeu în
spatele acestor cauze. Dumnezeu este la fel de mult în
controlul tronului din palat ca şi în cazul scăunelului din
casă.
Ca Guvernator, Dumnezeu ridică şi rânduieşte
duhurile oamenilor. Voinţa omului este un principiu finit
şi este supusă Celui care posedă suveranitate infinită
asupra tuturor lucrurilor. Moise a fost salvat tocmai de
către fiica celui ce a jurat să-l distrugă. Dumnezeu a făcut
chiar să fie educat tocmai în casa regelui. Cir n-a ştiut că
Dumnezeu lucrează în el atunci când a decretat
reconstruirea Templului din Ierusalim (Is. 45:4).
Ca Guvernator, Dumnezeu restrânge patimile
oamenilor. Uneori, El face acest lucru în exterior, ca la
&266

Turnul Babel, dar de obicei e o lucrare interioară de
redirecţionare a patimilor atunci când nu există o cauză
exterioară. Astfel, El i-a împiedicat pe canaaniţi să-şi
dorescă ţara lui Israel atunci când erau la Ierusalim şi
celebrau sărbătorile lor anuale (Ex. 34:24). Laban l-a
persecutat pe Iacov căutând să-i facă rău, dar Dumnezeu
i-a spus într-un vis: „Ia seama să nu-i vorbeşti lui Iacov
nici de bine, nici de rău” (Gen. 31:24).
Ca Guvernator, Dumnezeu răstoarnă planurile şi
eforturile oamenilor. Ne este prezentat ca râzând de scopurile
cele mai bune ale omului, schemele şi procedeele
lui (Ps. 2:4). El ia parte la toate sfătuirile secrete ale
oamenilor: „Ştiu, Doamne, că soarta omului nu este în
puterea lui; nici nu stă în puterea omului, când umblă,
să-şi îndrepte paşii spre ţintă” (Ier. 10:23). El îl face pe
Haman să fie spânzurat de spânzurătoarea pe care a
ridicat-o pentru Mardoheu, în timp ce pe Mardoheu îl
înalţă în poziţie. Iudeii au crezut că-i vor împiedica pe
romani să vină dacă-l vor răstigni pe Cristos (Io. 11:48),
dar, în loc să se întâmple aşa, fapta lor le-a grăbit
distrugerea sub mâna armatelor romane.
Ca Guvernator, Dumnezeu trimite judecata asupra
oricui vrea El. „Eu ucid, şi tot eu dau viaţă; eu fac rana, şi
tot Eu tămăduiesc” (Deut. 32:39). Nu orice Sodomă este
distrusă de foc din cer. Totuşi, toate armatele Cerului şi
Pământului sunt la dispoziţia Lui şi îşi primesc ordinele
de la El pentru a săvârşi răzbunarea.
Ca Guvernator, Dumnezeu stabileşte fiecărui om
chemarea şi statutul pe care le are în această lume. El
numără firele de păr de pe capul nostru. El ne stabileşte
&267

lucrarea sau ocupaţia în lumea aceasta, cunoscută ca şi
chemarea sau vocaţia noastră.
Ca Guvernator, Dumnezeu stabileşte mijloacele şi
ocaziile convertirii oamenilor. La început, întemniţarea
lui Pavel părea a fi o tragedie. Cu toate acestea, unii din
slujitorii Cezarului vor fi convertiţi prin auzirea
Evangheliei de la acest prizonier. Unii s-au dus să asculte
pe un predicator doar pentru a-şi bate joc de el şi, fiind
treziţi de Dumnezeu, au rămas să se roage. Aceeaşi
predică ce îl trezeşte pe un om, îl poate împietri pe altul.
Ca Guvernator, Dumnezeu dispune de vieţile
oamenilor. El ţine cheile pântecului şi ale morţii. David a
scris: „Zilele mele sunt în mâna Ta” (Ps. 31:15).
Dumnezeu stabileşte lungimi diferite de viaţă şi măsuri
diferite de sănătate potrivit voii Sale suverane.
Dumnezeu acţionează într-un mod suveran ca
Răscumpărător. În lucrarea de răscumpărare, stăpânirea
aceasta este exercitată nu doar asupra omului, ci şi asupra
lui Cristos Fiul. Astfel, Dumnezeu este numit „Capul lui
Cristos” (I Cor. 11:3), nu în termenii esenţei divine, care
este coegală cu Tatăl, nici în termenii naturii Lui umane,
ci în termenii economiei răscumpărării. Întreaga
Evanghelie nu este altceva decât o declaraţie a plăcerii
suverane pe care Dumnezeu şi-o găseşte în Cristos şi în
noi mulţumită Lui.
Dumnezeu în mod suveran a cerut ispăşire pentru
păcatele omului. Dacă nu ar fi cerut niciodată o asemenea
ispăşire, efectiv şi-ar fi pus deoparte întreaga Lui
autoritate. Dar Dumnezeu în mod suveran L-a hotărât pe
&268

Cristos pentru lucrarea de răscumpărare. El este Fiu prin
natura Lui, însă este Mijlocitor prin voia divină. El este
numit „Apostol” (Evr. 3:1), adică, un mesager trimis de
Dumnezeu. El a spus Tatălui: „Vin să fac voia Ta,
Dumnezeule” (Evr. 10:7). După cum Dumnezeu a avut
libertatea de a crea sau de a nu crea, tot aşa a avut
libertatea de a răscumpăra sau de a nu răscumpăra. A fost
un act al suveranităţii Lui de a transfera păcatul asupra lui
Cristos. Doar stăpânitorul suprem al unui ţinut poate
muta sentinţa unei pedepse. Tot aşa, Dumnezeu a adunat
datoriile noastre şi le-a pus în contul lui Cristos, făcându-
L pe El responsabil ca Girant al nostru. Dacă Fiul Şi-ar fi
asumat pur şi simplu întruparea şi ar fi murit, moartea Lui
ar fi fost una fizică şi temporală. Însă Dumnezeu L-a
făcut pe El, Cel care nu cunoştea niciun păcat, să fie
păcat pentru noi (II Cor. 5:21). Dumnezeu L-a izbăvit şi
L-a înălţat (Rom. 3:25; 8:32). De aceea, moartea Lui a
fost suficientă ca să răscumpere pe cei în locul cărora a
suferit. Păcatul nostru imputat Lui, şi neprihănirea Lui
nouă este un act de pură suveranitate. În economia
răscumpărării, Dumnezeu i-a poruncit lui Cristos să fie
Răscumpărătorul; a fost o chestiune de ascultare. Cristos
spune: „Legea Ta este scrisă în inima mea” (Ps. 40:7).
Mai mult, Dumnezeu, în mod suveran, L-a înălţat
pe Cristos după moartea Lui. Dumnezeu I-a dat întreaga
autoritate; L-a făcut să fie cap peste toate lucrurile adunării;
I-a dat un Nume care este mai presus de orice nume;
I-a încredinţat Lui toată judecata (Mat. 28:28; Ef. 1:22;
Fil. 2:9; Io. 5:22). Astfel, Dumnezeu este suveran peste
tot ceea ce a făcut Cristos ca preot sau ce va face ca rege.
&269

Să aplicăm acum în inimile noastre atributul
aceasta extraordinar.
I. INSTRUCŢIUNI.
Suveranitatea lui Dumnezeu este foarte
dispreţuită de către omul natural. Omul preferă mai
degrabă să fie rob păcatului decât robul lui Dumnezeu.
Aceasta este marea ceartă dintre Dumnezeu şi om: cine
va fi şeful Dacă ar fi fost lăsată în seama omului,
Dumnezeu n-ar domni nici măcar într-un sat din întreaga
lume. Omul păcătos nu poate suporta nici măcar una din
legile autoritative ale lui Dumnezeu. „Ai dispreţuit
sfaturile mele” (Prov. 1:25). A desconsidera suveranitatea
lui Dumnezeu înseamnă a distruge divinitatea Lui, pentru
că El nu poate fi Dumnezeu fără autoritatea Lui.
La modul general, orice păcat este o dispreţuire a
stăpânirii lui Dumnezeu. Orice păcat sfidează legile Lui,
aşadar autoritatea din spatele lor. „Omul firesc… nu se
supune legii lui Dumnezeu” (Rom. 8:7). Am pus voia
noastră mai presus de voia Lui. După cum Satan, la
început, a vrut să iasă de sub stăpânirea lui Dumnezeu şi
să fie egal cu El, l-a ispitit şi pe om cu acelaşi gând: „Veţi
fi ca Dumnezeu” (Gen. 3:5). Renegarea stăpânirii lui
Dumnezeu este limbajul universal al omului: „Să le
rupem legăturile, şi să ne eliberăm de lanţurile lor” (Ps.
2:3). Fiecare om spune în felul lui „Nu-mi pasă ce a spus
Dumnezeu, sunt hotărât să-mi trăiesc viaţa cum vreau
eu”. Chiar şi oameni religioşi uzurpă autoritatea lui
&270

Dumnezeu. De exemplu, la Împărtăşanie, biserica Romei
refuză să dea oamenilor paharul, pe care Cristos le-a
poruncit să-l bea. Şi fac multe asemenea lucruri mărunte,
de parcă Dumnezeu S-a dezbărcat de titlul de Rege al
regilor şi l-a transferat episcopului de Roma. Majoritatea
erorilor comise de om pot fi rezumate ca o negare a
suveranităţii lui Dumnezeu.
În mod specific, omul dispreţuieşte atributul acesta
negându-I lui Dumnezeu drepturile Lui ca Legiuitor,
Proprietar sau Guvernator. Dumnezeu este dispreţuit ca
Legiuitor atunci când omul face legi contrare celor stabilite
de El, sau când caută să lege conştiinţa cuiva, sau
când fac adăugări legilor Lui. Deşi Petru nu a îndrăznit să
stăpânească peste moştenirea Domnului (I Pet. 5:3), cei
care pretind a fi succesorii Lui stăpânesc ca domni,
aducând multe inovaţii pe care Dumnezeu nu le-a poruncit
şi chiar unele contrare învăţăturilor Lui. Legiuitorul
este dispreţuit atunci când omul preferă să asculte de
legile umane mai mult decât de Legea Lui. Asta nu
înseamnă altceva decât că omul se pune mai presus de
Dumnezeu. Atunci când în exterior ascultăm una dintre
poruncile lui Dumnezeu pentru că este susţinută de
autoritatea umană, arătăm mai mult respect faţă de om
decât faţă de Dumnezeu.
Dumnezeu este dispreţuit ca Proprietar al tuturor
lucrurilor, atunci când oamenii se invidiază. Temelia
acestei emoţii este dezacordul cu Dumnezeu cu privire la
împărţirea pe care o face El bunurilor Lui. Tot aşa este şi
cu păcatul hoţiei sau înşelăciunii: ele sunt comise împotriva
lui Dumnezeu însuşi. Drepturile Lui de proprietate
&271

sunt de asemenea negate atunci când folosim ceea ce
Dumnezeu ne-a dat pentru scopurile noastre egoiste, mai
degrabă decât pentru acele lucruri pe care Dumnezeu ni
le-a descoperit. Trebuie să ne amintim că suntem ispravnici
ai lui Dumnezeu; ceea ce avem, Îi aparţine Lui. Din
această pricină, nu trebuie să poftim, nici să irosim şi nici
să nu dăm celor aflaţi în nevoie. Nu trebuie să folosim
religia ca pe un mijloc de a ne onora pe noi înşine în locul
lui Dumnezeu.
Dumnezeu este dispreţuit ca Guvernator, atunci
când oamenii se închină la idoli, sau adoră orice altă
creatură şi nu pe Dumnezeu. Nu contează cât de grozav
este idolul, doar Dumnezeu este vrednic de dragostea
noastră. O femeie este adulteră indiferent dacă concubinul
ei este un prinţ sau un cerşetor. Doar Dumnezeu
este vrednic de afecţiunea şi încrederea noastră. Dar noi
Îl dispreţuim atunci când ne bazăm mai mult pe orice
altceva în loc să ne sprijinim pe El.
Nu reprezintă o încălcare a legii să ai bogăţie şi
slavă, dar atunci când le iubim şi ne încredem în ele mai
mult decât în El, în negăm în sufletele noastre locul Lui
suveran. Nu trebuie niciodată să preferăm autoritatea
lutului mai mult decât autoritatea cerului, nici să slujim
slujitorului în loc să slujim Regelui.
De fiecare dată când ne pierdem răbdarea sau
cârtim sub purtarea de grijă în care suntem, efectiv ne
dorim ca Dumnezeu să nu mai fie pe tronul Lui şi
coroana Lui să fie pusă pe capul nostru. Aceasta este o
copie îngrozitoare a păcatului comis de Adam.
&272

Atunci când oamenii sunt mândri şi îndrăzneţi, şi
vorbesc ca şi cum ar fi dumnezei şi nu oameni, ei resping
guvernarea lui Dumnezeu. Ei spun, „Astăzi sau mâine
vom merge în cutare cetate, vom sta acolo un an, vom
face negustorie şi vom câştiga”. Dar se cuvine ca ei să
realizeze stăpânirea lui Dumnezeu şi să spună: „Dacă va
voi Domnul, vom trăi, şi vom face cutare sau cutare
lucru” (Iac. 4:13,15). Dacă avem un spirit independent cu
voinţă proprie şi insistăm ca nimeni să nu aibă autoritate
asupra noastră, ne răzvrătim împotriva autorităţii lui
Dumnezeu pe care El a delegat-o în relaţiile umane.
Închinarea neglijentă şi superficială reprezintă un
alt mod prin care arătăm dispreţ faţă de Suveranul
universului. Cei care refuză să se încline sunt puţin mai
rău decât cei care se înclină doar pe jumătate. Dumnezeu
a cerut ca partea cea mai bună a turmelor să fie adusă ca
jertfă, şi noi trebuie să-i aduce partea cea mai bună a
închinării noastre din toată inima. Păcatele prin omisiune
arată dispreţ faţă de Guvernatorul nostru, de parcă am fi
liberi să alegem când să ascultăm şi când să punem
deoparte ascultarea.
În final, atunci când pe nedrept judecăm sau îi
blamăm pe alţii, uzurpăm drepturile lui Dumnezeu,
pretinzînd a avea superioritate faţă de lege ca şi când
oamenii ar fi mai mult sub autoritatea noastră decât sub
autoritatea lui Dumnezeu. „Cine vorbeşte de rău pe un
frate, sau judecă pe fratele său, vorbeşte de rău Legea,
sau judecă Legea. Şi dacă judeci Legea, atunci nu eşti
împlinitor al legii, ci judecător. Unul singur este dătătorul
şi judecătorul Legii: Acela care are putere să mântuiască
&273

sau să piardă. Dar tu cine eşti de judeci pe aproapele
tău” (Iac. 4:11-12). Fratele nostru nu trebuie să fie
judecat după capriciile noastre, ci de către legea lui
Dumnezeu şi propria lui conştiinţă.
Dumnezeu nu doar că are dreptul de a guverna
lumea, dar El cu adevărat Îşi exercită acest drept. Ar
trebui ca o asemenea calitate să stea nefolosită Este
Dumnezeu asemenea unui monarh leneş care-şi ignoră
împărăţia şi-şi petrece tot timpul prin grădină Ar fi
nedrept din partea lui Dumnezeu să nu-Şi folosească
stăpânirea pentru scopuri drepte.
De vreme ce Dumnezeu este suveran, El nu
poate face nimic greşit. El nu face nimic altceva decât
ceea ce în mod suveran are dreptul să facă. Chiar şi
atunci când ne ia vieţile, El ia doar ceea ce a dat prima
dată. El nu ne este dator nouă. Proprietarul tuturor
lucrurilor are tot dreptul de a se folosi de bunurile Lui
pentru a-şi apăra gloria. Am fost creaţi de El şi pentru El.
„Din El, prin El, şi pentru El sunt toate lucrurile; a lui să
fie slava în vecii vecilor. Amin!” (Rom. 11:36.)
De vreme ce Dumnezeu este suveran, este exclus
în întregime orice merit din partea creaturilor. Exact
acele aptitudini prin care Îi dăm ascultare ne-au fost date
de către El. Capătă slujitorul vreun merit de la stăpânul
lui pentru că se foloseşte de unelte pe care stăpânul i le-a
pus la dispoziţie Orice îi dăm lui Dumnezeu este deja al
Său. Singurul fel prin care El devine dator faţă de noi este
&274

dacă în mod liber Se obligă pe El Însuşi prin propria Lui
promisiune.
De vreme ce Dumnezeu este suveran absolut, toţi
cei care au autoritate pe acest Pământ sunt sub
autoritatea Lui. Stăpânii pământeşti sunt doar locotenenţii
Lui, aflaţi la dispoziţia Sa mai mult decât le sunt
lor propriii lor supuşi. Puterile pământeşti nu reprezintă
mai mult decât o muscă neputincioasă între degetele unui
uriaş. De aici reiese, că cei care domnesc ar trebui să
domnească potrivit voii descoperite a lui Dumnezeu,
dând exemplu de supunere pe care să-l poată urma
supuşii lor. Ei ar trebui să imite dreptatea lui Dumnezeu
în toate lucrurile pe care le administrează. Şi noi ar trebui
să le dăm ascultare atunci când se poartă aşa. Cum putem
spune că suntem prietenii lui Dumnezeu atunci când
suntem duşmanii locotenenţilor Lui Cristos Însuşi nu i-a
fost duşman Cezarului.
II. ÎNCREDINŢĂRI.
Însemnătatea stăpânirii lui Dumnezeu ar trebui să
producă mare frică şi groază în toţi cei care se răzvrătesc
împotriva ei. Aceasta a fost intrarea pentru toate celelalte
păcate. Pomul interzis nu era inferior oricărui alt pom din
grădină, însă a devenit testul ascultării omului. Adam a
mâncat din el într-un mod sfidător. Întrebarea lui
Dumnezeu către el arată autoritatea Lui care a fost dată la
o parte: „Nu cumva ai mâncat din pomul din care îţi
poruncisem să nu mănânci” (Gen. 3:11).
&275

Stăpânirea lui Dumnezeu nu poate fi dispreţuită
fără ca acest lucru să atragă cea mai mare pedeapsă. El nu
doar că are dreptul de a Se justifica aducând o asemenea
pedeapsă, dar dacă nu ar face aşa, ar fi ca şi cum Şi-ar
dispreţui stăpânirea. Trupul mort al faraonului plutind pe
ape este o mărturie pentru toţi cei care îndrăznesc să pună
sub semnul întrebării suveranitatea lui Dumnezeu şi spun:
„Cine este Domnul, ca să ascult de glasul Lui” (Ex. 5:2).
Din pricina acestui atribut dispreţuit, pedeapsa pentru
păcat este inevitabilă. „Ce înfricoşată este măreţia care
înconjoară pe Dumnezeu” (Iov, 37:22). Cine poate fugi
de Dumnezeu Cine poate aduce mângâiere atunci când
Dumnezeu trimite judecata Nu există niciun loc de siguranţă
împotriva suveranităţii Lui. El poate face din orice
parte a creaţiei un instrument al mâniei. Mâna Lui ţine
arme nelimitate. El poate întoarce orice confort împotriva
ta. Pedeapsa Lui este grozavă, dincolo de orice comparaţie
şi orice descriere. Ce prostie să dispreţuieşti un
Suveran atât de puternic!
III. MÂNGÂIERE.
Mulţumiri lui Dumnezeu că există mângâiere care
poate fi extrasă din atributul acesta pentru cei care se
apleacă sub sceptrul Lui. Toate celelalte atribute permit
puţină uşurare dacă nu ar exista acesta. Dragostea Lui
faţă de poporul Său este la fel de mare ca suveranitatea
Lui peste el. Dacă El ne iartă păcatele, cine poate anula
sau schimba lucrurile Cu El siguranţa este deplină: El în
mod sigur va subjuga corupţia poporului Său. El ne
&276

asigură fericirea asigurându-ne sfinţenia. El este mai
mare decât cel mai mare păcat care locuieşte în noi.
Atributul acesta ne îngăduie orice încurajare de a ne
ruga lui Dumnezeu. El are la fel de multă tandreţe pe câtă
autoritate, şi Îi face plăcere rugăciunea de vreme ce ea Îi
recunoaşte stăpânirea. Atributul acesta ne mângâie în
necazurile noastre, pentru că ştim că El le stabileşte în
dreptul nostru. Exercitarea autorităţii Lui atunci când ne
trimite necazuri este cuplată cu exercitarea bunătăţii şi
înţelepciunii Lui. Furtuna care ne-a zdrobit corabia ne va
împinge în portul ceresc.
Atributul acesta ne aduce mângâiere atunci când
lucrarea lui Dumnezeu în lume pare înfrântă. Duşmanii
Lui nu-şi pot scoate cârligul Lui din gură. „Nu există nici
înţelepciune, nici pricepere, nici sfat împotriva
Domnului” (Prov. 21:30). El poate scoate roţile carelor
lui faraon după cum pofteşte. Însuşi Diavolul rămâne
tăcut atunci când Dumnezeu îi dă un ordin suveran. Cât
de adesea a întors Dumnezeu sabia vrăjmaşului împotriva
lui însuşi. Dumnezeu nu poate fi altfel decât victorios!
IV. MEDITARE.
Ar trebui să ne facem un obicei din a ne gândi la
măreţul nostru Rege şi de a-L recunoaşte pe ca Domn şi
pe noi înşine ca pe supuşii Lui. Cunoştinţa aceasta a fost
cerută de Dumnezeu în dreptul lui Cain şi a fost motivul
pentru care El a trimis plăgile asupra Egiptului – „ca să
ştiţi că Eu sunt Domnul” (Ex. 10:2). Dacă vom medita la
acest atribut atunci:
&277

- Îl vom face pe El obiectul încrederii noastre. Doar El
este acela care nu ne va dezamăgi niciodată. Atributul
acesta ar trebui să ne desfacă mâinile de pe orice alt
lucru, ca să Îl putem apuca pe El. Trebuie să ne
încredem doar în Dumnezeu, indiferent de prezenţa
sau absenţa cauzelor secundare;
- Vom fi sârguincioşi în închinare. Atunci când venim
înaintea Lui, întreg comportamentul trupului şi
sufletului nostru ar trebui să reflecte maiestatea şi
autoritatea Celui înaintea Căruia ne închinăm.
„Păzeşte-ţi piciorul când intri în Casa lui
Dumnezeu” (Ecl. 5:1). Nu ar trebui să auzim vocea lui
Dumnezeu ca şi cum ar fi vocea unui om obişnuit;
- Ne va face să fim caritabili cu ceilalţi. De vreme ce
Dumnezeu ne-a făcut să fim prosperi, cum am putea să
nu-L onorăm cu averea noastră Trebuie să-i facem pe
ceilalţi să fie recipienţii bunăvoinţei noastre. Cât de
grabnic a fost Pavel să adune ajutoare pentru sfinţii
aflaţi în nevoie şi să se asigure că ajung la ei!
- Ne va face să veghem în ispite. Dacă ne amintim de
stăpânirea lui Dumnezeu peste noi, în curând vom
învinge ispita şi o vom face să se retragă;
- Ne va face să răbdăm încercările în mod corect.
Trebuie să le privim ca pe o verificare trimisă din cer
pentru binele nostru. „Nu dispreţui mustrarea Celui
Atotputernic” (Iov, 5:17);
- Ne va face să ne abandonăm lui Dumnezeu în toate.
Nu trebuie să-I cerem niciodată socoteală lui
Dumnezeu, ca şi cum noi am fi judecătorii Lui şi nu
nişte viermi. Iona nu a făcut bine că s-a mâniat. Eli a
&278

vorbit adevărul atunci când a spus: „Domnul este
Acesta, să facă ce va crede” (I Sam. 3:18);
- Ne vom opri curiozităţile deşarte. Domnul nostru a
răspuns curiozităţii lui Petru despre soarta lui Ioan, cu
aceste cuvinte: „Dacă Eu vreau ca el să rămână până
când voi veni, ce-ţi pasă ţie Tu vino după Mine!” (Io.
21:22). Dumnezeu are dreptul să ne descopere şi să ne
ascundă. Noi trebuie să ne îndeplinim îndatoririle, şi
să punem deoparte curiozitatea.
V. ÎNDEMNURI.
Să învăţăm de la acest atribut smerenia. Nu
suntem niciodată smeriţi până când nu avem sentimentul
eminenţei şi al excelenţei lui Dumnezeu. Iov nu a fost
niciodată atât de smerit ca atunci după ce a văzut suveranitatea
lui Dumnezeu. Recunoscându-l pe Dumnezeu ca
„Judecător al întregului Pământ”, Avraam a mărturisit că
el însuşi nu este decât „praf şi cenuşă” (Gen. 18:25, 27).
Ce nebunie din partea creaturii să facă pe grozava asemenea
creatorului. Distanţa dintre Dumnezeu şi om este mai
mare distanţa dintre a fiinţa şi a nu fiinţa. Nu există
niciun loc în care să fim mândri înaintea lui Dumnezeu.
Cu câtă nebăgare de seamă vorbim despre lucrurile pe
care le avem! Dar este ceva cu adevărat al nostru Oare
nu sunt toate – chiar viaţa nostră – date de Dumnezeu
nouă
&279

Să învăţăm mulţumirea şi lauda. „Cântaţi laude
Împăratului nostru, cântaţi laude. Căci Dumnezeu este
Împăratul întregului Pământ: cântaţi-i o cântare înţeleaptă”
(Ps. 47:6-7). Cel care ne-a dat puterea de a lăuda,
El Însuşi este subiectul laudei noastre. El ne-ar fi putut
lovi de perete, aşa cum face olarul cu vasul, şi dacă ar fi
făcut aşa, niciunul dintre noi nu ar fi avut dreptul să-i
chestioneze fapta. Singura noastră întrebare este una de
uimire şi închinare: „Ce este omul, ca să Te gândeşti la el,
şi fiul omului, ca să-l bagi în seamă” (Ps. 8:4).
Bunătatea Lui este suverană. El este izvorul tuturor
resurselor noastre, şi toată lauda să fie a Lui!
Să promovăm gloria şi onoarea lui Dumnezeu.
Epistola către romani, 11:36, ne explică din nou motivul:
„Din El, prin El şi pentru El sunt toate lucrurile: a Lui să
fie slava în veci. Amin!” Toate gândurile şi faptele
noastre trebuie să fie îndreptate spre gloria Lui. Întreaga
noastră fiinţă se cuvine să fie consacrată spre slava Lui.
Cel care se face pe sine propriul scop, se face pe sine
propriul suveran. Ne considerăm pe noi mai mult decât
creaturi dacă ne credem prea buni ca să renunţăm la noi
înşine de dragul Creatorului nostru suveran. Dumnezeu
ne va cere socoteală de isprăvnicia noastră. El este un
Suveran prea binevoitor ca să-i neglijeze pe cei care sunt
preocupaţi de gloria Lui. El spune: „Voi cinsti pe cei care
mă cinstesc” (I Sam. 2:30).
Să ne temem şi să-L respectăm pe Dumnezeu
pentru ceea ce este Fiinţa Sa. Orice alt răspuns este
&280

teribil de nepotrivit. „Cine nu se va teme de Tine, Împărate
al popoarelor” (Ier.10:7). Stăpânirea lui Dumnezeu,
luată împreună cu bunătatea stăpânirii Lui, este una dintre
primele scântei care aprind focul religiei adevărate.
Să ne rugăm şi să ne încredem în Dumnezeu.
Rugăciunea model încheie: „A Ta este Împărăţia” (Mat.
6:3). Dacă Dumnezeu nu este suveran, nu trebuie să pierdem
vremea rugându-ne Lui sau încrezându-ne în El şi,
de fapt, s-ar cuveni să ne bazăm pe stăpânirea şi ingeniozitatea
noastră. Un asemenea gând este blasfemiator.
Să ascultăm de Dumnezeu. Aceasta este probabil
cea mai evidentă deducţie din acest atribut. Aşa cum
dreptatea cere teamă, bunătatea cere mulţumire,
credincioşia cere încredere, sinceritatea cere credinţă, tot
aşa suveranitatea cere ascultare. Dacă suveranitatea este
prima noţiune pe care o creatură o are despre Dumnezeu,
cu siguranţă ascultarea se cade să fie prima reacţie în noi.
Orice altceva mai puţin de atât este o contradicţie cu ceea
ce ştim şi profesăm. „De ce-mi ziceţi «Doamne,
Doamne», şi nu faceţi ce spun eu” (Lc. 4:46).
De ce ar trebui să ascultăm de Dumnezeu
- Pentru că ascultarea este singurul răspuns potrivit
pentru El. Întregul aranjament al lucrurilor face
aceasta să fie singurul lucru rezonabil;
- Pentru că este onorabil şi este avantajos pentru noi.
A-L sluji pe El reprezintă o mare onoare. Mai bine să
ne plecăm înaintea unui tron ceresc decât să şedem pe
&281

unul pământesc. De asemenea, este parte din
suveranitatea şi măreţia lui Dumnezeu să răsplătească
orice slujbă făcută pentru El;
- Pentru că Dumnezeu în mod suveran cere ascultare din
partea omului. Imediat ce l-a aşezat pe Adam în
grădină, i-a dat porunci pe care să le asculte. „Domnul
Dumnezeu aluat pe om şi l-a aşezat în grădina Edenului,
ca s-o lucreze şi s-o păzească. Domnul Dumnezeu
a dat omului porunca aceasta: «Poţi să mănânci după
plăcere din orice pom din grădină; dar din pomul
cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci»” (Gen
2:15-17). Înainte de cele zece porunci, Dumnezeu a
făcut o afirmaţie despre suveranitatea Sa: „Eu sunt
Domnul, Dumnezeul tău, care te-a scos din ţara
Egiptului, din casa robiei. Să nu ai alţi dumnezei afară
de Mine” (Ex. 20:2-3);
- Pentru că orice altă creaţie inferioară ascultă de
Dumnezeu. Marea stă în limitele impuse ei. Stelele
mărşăluiesc în ordinea lor. Leii din groapă Îl ascultă pe
El. Şi nu ar trebui ca făptura făcută după asemănarea
Lui să asculte Să nu pretindem că ascultăm în timp ce
ne purtăm ca nişte rebeli.
Cum ar trebui să ascultăm de Dumnezeu
- Cu respect pentru autoritatea Lui. Dacă un om se
abţine de la beţie doar pentru că este rea pentru
sănătatea lui, el s-a pus pe sine însuşi ca autoritate, şi
nu pe Dumnezeu. Adevărata ascultare are în vedere
autoritatea care a dat porunca;
&282

- Cu ascultarea noastră cea mai bună şi cea mai precisă.
Măreţia Lui o merită şi o cere. Cu cât un om este mai
nobil, cu atât mai grijulii suntem în privinţa serviciului
pe care i-l facem;
- Cu ascultare sinceră venită dinăuntrul nostru. Spre
deosebire de legile umane, legea lui Dumnezeu ajunge
până în inimile noastre. De aceea, ascultarea noastră
este incompletă dacă este lipsită de o inimă sinceră;
- Cu ascultare care este doar faţă de Dumnezeu.
„Domnului, Dumnezeului tău, să te închini şi numai
Lui să-i slujeşti” (Mat. 4:10). Ascultarea pe care le-o
dăm oamenilor are în vedere în cele din urmă
ascultarea faţă de Dumnezeu. Slujitorii trebuie să
asculte de stăpânii lor „ca de Cristos… făcând din
inimă voia lui Dumnezeu” (Ef. 6:5-6);
- Cu ascultare atotcuprinzătoare. Unele legi date de
oameni nu trebuie să fie respectate (Fap. 4:19; 5:29).
Dar toate legile lui Dumnezeu sunt drepte, şi de aceea
toate trebuie respectate. Nu avem dreptul să alegem pe
care din poruncile Lui le vom respecta;
- Cu o ascultare incontestabilă. Trebuie să dăm dovadă
de o ascultare promptă, asemenea lui Avraam, care nu
a ezitat nici nu s-a sustras de la porunca lui Dumnezeu
de a-l aduce jertfă pe Isaac. Dumnezeu are dreptul
incontestabil de a porunci, iar noi avem datoria
incontestabilă de a-L asculta;
- Cu ascultare plină de bucurie. A face o slujbă cu
invidie înseamnă a-l discredita pe stăpân. Calitatea
stăpânului face ca slujba să fie mai plăcută. Şi cine
este un stăpân aşa de măreţ ca Dumnezeu Să arătăm
&283

lumii că noi slujim unui Stăpân bun. Ar trebui să-I
dăm ascultare nu pentru că aşa trebuie, ci pentru că aşa
vrem. Ascultarea neintenţionată nu este vrednică de
numele pe care-l poartă;
- Cu o ascultare perpetuă. Atâta vreme cât Dumnezeu
este Dumnezeu, şi atâta vreme cât omul este o
creatură, îi suntem datori cu ascultarea noastră.
Să fim răbdători. Nu se cuvine ca lutul să-şi
piardă răbdarea cu olarul. Este partea care ne revine nouă
să ne supunem cu bucurie voii Lui suverane în toate
lucrurile. Deşi la început răbdarea lui Iov a fost deficitară,
el ne este prezentat ca fiind un exemplu. „Aţi auzit de
răbdarea lui Iov” (Iac. 5:11). După încercările lui, el a
fost excepţional de răbdător, fiind gata să stea în tăcere
deplină şi în supunere înaintea Suveranului său (Iov,
40:4; 42:2). Dacă avem dreptul de a lovi animalele pentru
binele nostru atunci când vrem, doar pentru că ele ne
aparţin, cu cât mai mult are Dumnezeu dreptul de a ne
lovi pentru binele nostru, de vreme ce îi aparţinem Lui
Cât de prostesc din partea noastră să nu ne supunem cu
răbdare lui Dumnezeu! De vreme ce noi nu-L putem supune
pe El, este mai bine pentru noi să ne supunem Lui.
Chiar natura şi esenţa răbdării înseamnă supunere
faţă de suveranitatea lui Dumnezeu. Iov a exemplificat
acest lucru atunci când a spus „Domnul a dat şi Domnul a
luat; binecuvântat fie Numele Domnului” (1:21). A fi
răbdători pentru că nu putem evita lucrul acesta, nu
reprezintă o loialitate răbdătoare. Ea reprezintă răbdarea
unui prizonier care tânjeşte să evadeze. Dar a ne supune
&284

pentru că aşa a făcut Dumnezeu lucrurile, reprezintă un
adevărat har. „Şi dacă mă va ucide, totuşi mă voi încrede
în El
6” (Iov, 13:15). Măreaţa suveranitate a lui Dumnezeu
pretinde din partea creaturilor un respect neîmpărţit.
6
În conformitate cu versiunea în limba engleză folosită de autor. N.
ed.
&285

14
RĂBDAREA LUI DUMNEZEU
Naum a profeţit împotriva cetăţii Ninive. Deşi în
ochii omului judecata lui Dumnezeu asupra capitalei
asiriene întârzia să vină, ea venea fără de îndoială. Doar
răbdarea lui Dumnezeu o făcea să întârzie. „Domnul este
îndelung răbdător, dar de o mare tărie, şi nu lasă nepedepsit
pe cel rău. Domnul umblă în furtună şi în vârtej, şi
norii sunt praful picioarelor Lui” (Na. 1:3). Observaţi
legătura dintre puterea lui Dumnezeu şi răbdarea Lui.
Puterea pe care El o are asupra Lui însuşi este cauza pentru
care este încet la mânie. Atunci când Moise a mijlocit
pentru Israel în Numeri, 14:17, el I-a cerut lui Dumnezeu
să fie răbdător, rugându-se, „să se arate puterea Domnului
în mărimea ei”. Dumnezeu are putere asupra Lui Însuşi
să suporte mari jigniri fără o răzbunare imediată. El are o
putere a răbdării la fel cum are o putere a dreptăţii.
Nu trebuie să ne gândim la răbdarea lui Dumnezeu
ca şi cum El ar suferi, aşa cum adesea este adevărat când
e vorba de răbdarea omului. Mai degrabă, răbdarea lui
Dumnezeu este bunăvoinţa lui de a-şi amâna mânia faţă
de făpturile păcătoase. Indiferent cât de mult suferă o
persoană în viaţa aceasta, suferă mai puţin decât merită,
datorită răbdării lui Dumnezeu. Alţi termeni similari în
Scriptură includ „îndelungă-răbdare”, „îngăduinţă”,
„păstrarea tăcerii”. Atributul acesta este unul pe care
&286

Dumnezeu Însuşi l-a proclamat înaintea lui Moise,
spunând „Domnul Dumnezeu este un Dumnezeu plin de
îndurare şi milostiv, încet la mânie, plin de bunătate şi
credincioşie” (Ex. 34:6).
I. NATURA RĂBDĂRII LUI DUMNEZEU.
Într-un anumit fel, răbdarea lui Dumnezeu este
diferită de bunătatea şi îndurarea Lui. Îndurarea se
uită la făptură ca fiind nefericită; răbdarea o vede ca pe
un criminal. Îndurarea compătimeşte pe însuşi păcătos;
răbdarea îi suportă păcatul. Îndurarea n-ar putea acţiona
dacă răbdarea n-ar pregăti calea înainte; răbdarea este
întâia şoaptă a îndurării. Bunătatea se extinde asupra
tuturor făpturilor în starea lor originală, şi asupra tuturor
făpturilor pământeşti în starea lor căzută; răbdarea are a
face cu omul în particular, considerat ca făptură vinovată.
Amânarea pedepsei în cazul îngerilor căzuţi nu poate fi
numită într-un mod corect răbdare, pentru că acolo unde
nu există nicio ofertă a îndurării, nu există niciun exerciţiu
al răbdării. Răbdarea este o cruţare temporară pentru a
permite o schimbare a inimii. Dacă păcatul n-ar fi intrat
în lume, Dumnezeu nu şi-ar fi exercitat niciodată
răbdarea.
Răbdarea lui Dumnezeu nu se întemeiază pe
vreo slăbiciune de-a Lui. Nu înseamnă că El este
incapabil de mânie, sau că este ignorant faţă de
provocările ei, sau că este delăsător de promisiunile Lui.
&287

El vede şi ia în considerare fiecare păcat, şi El va pune
omului totul sub ochi (Ps. 50:21).
Răbdarea lui Dumnezeu nu este constrânsă de
laşitate, slăbiciune a spiritului, lipsa puterii, aşa cum
adesea este cazul oamenilor. Puterea lui Dumnezeu nu
s-a micşorat faţă de momentul în care El a creat lumea
din nimic. Un singur cuvânt rostit de buzele Lui ar putea
trimite întreaga creaţie la nimicnicia din care a apărut.
Sau El ar putea să ia viaţa oricărei persoane în orice
moment.
Mai degrabă decât o lipsă a puterii asupra
creaturilor, temeiul răbdării lui Dumnezeu este
deplina putere pe care o are asupra Lui Însuşi. Cu cât
o persoană este mai slabă, cu atât are mai puţin control
asupra patimilor sale. Iată de ce în Proverbe ni se spune
„Cel încet la mânie preţuieşte mai mult decât un viteaz, şi
cine este stăpân pe sine preţuieşte mai mult decât cine
cucereşte cetăţi” (Prov. 16:32). Dumnezeu are o
asemenea stăpânire de Sine încât El nu are patimile pe
care le are omul. Exercitarea răbdării Lui este un argument
mai solid în favoarea puterii Sale decât faptul că a
creat universul. El rabdă cu multă îndelungă răbdare
vasele mâniei pentru a-şi descoperi puterea (Rom. 9:22).
Vedem mai mult puterea Lui în răbdarea pe care o are
decât în mânia Lui.
Exercitarea răbdării lui Dumnezeu e găsită în
moartea lui Cristos. Acest lucru este evident pentru că
&288

Dumnezeu nu arată nicio răbdare faţă de îngerii căzuţi.
I-a legat pentru pedeapsă imediat ce au păcătuit. Cristos
nu a murit pentru ei. Dar El a murit pentru om. Chiar şi
acei oameni pe care El nu i-a răscumpărat într-un mod
mântuitor prin moartea Lui primesc anumite beneficii
temporale prin ea; în mod special, ei se bucură de
răbdarea lui Dumnezeu. În sensul acesta, se spune despre
Cristos că i-a „cumpărat” pe cei pe care „osânda îi paşte
de multă vreme, şi a căror pierzare nu dormitează” (II
Pet. 2:1-3). El a cumpărat continuarea vieţii lor, şi
amânarea execuţiei lor, pentru ca ofertele harului să le fie
făcute şi lor. După cum harul nu a fost descoperit decât în
Cristos, tot aşa nici răbdarea nu a fost descoperită decât
în Cristos. Venirea lui Cristos a fost motivul răbdării lui
Dumnezeu în Vechiul Testament. Adunarea celor aleşi de
El este motivul răbdării Lui de acum.
Niciun alt atribut nu-L împiedică pe Dumnezeu
să-Şi exercite răbdarea. Exactitatea ameninţării cu
pedeapsa nu este încălcată doar pentru că El aşteaptă mult
timp înainte de a împlini ameninţarea. În înştiinţarea
celor patruzeci de zile pe care a dat-o prin Iona oamenilor
din Ninive, mesajul implicit a fost că dacă va fi împlinită
condiţia pocăinţei, oraşul va fi cruţat. Tot aşa, ameninţarea
lui Adam cu moartea în cazul în care va mânca din
fructul oprit nu a fost dusă la îndeplinire în ce priveşte
moartea veşnică, pentru că s-a găsit o Cauţiune, a cărui
moarte l-a onorat mai mult pe Dumnezeu decât însăşi
moartea lui Adam.
&289

Răbdarea lui Dumnezeu nu intră în dezacord cu
dreptatea şi neprihănirea Lui. Nu găsim de vină niciodată
unui judecător care amână un proces sau o sentinţă sau o
execuţie dintr-un motiv bun. Nimeni dintre noi să nu
creadă că Dumnezeu nu are motive întemeiate pentru
răbdarea Lui! El nu doreşte ca cineva din poporul Lui să
piară (II Pet. 3:9 - şi are o îndelungă răbdare faţă de noi,
adică, faţă de aleşii lui Dumnezeu cărora le-a fost făcută
făgăduinţa). Dumnezeu şi-a glorificat dreptatea asupra lui
Cristos, şi acum răbdarea Lui este în armonie perfectă cu
dreptatea Lui. Pe lângă aceasta, Dumnezeu este liber să
aleagă timpul care-i convine Lui cel mai mult pentru
pedepsirea celor ce fac răul. Vremurile şi soroacele sunt
în stăpânirea Tatălui (Fap. 1:7). Dreptatea are înaintea
întreaga veşnicie ca să se demonstreze pe ea însăşi, însă
răbdarea are timpul ca singură oportunitate. În loc să fie
încălcată, dreptatea este făcută mai vizibilă prin răbdarea
lui Dumnezeu: orice obiecţie adusă împotriva dreptăţii va
fi mai mult decât îndepărtată din pricina marii răbdări pe
care Dumnezeu a arătat-o faţă de păcătoşi.
II. CUM SE MANIFESTĂ RĂBDAREA LUI
DUMNEZEU.
Ia în considerare câteva exemple generale.
El Şi-a manifestat răbdarea faţă de Adam şi Eva. Ar
fi putut să-i lovească de moarte în momentul în care au
privit ispita într-o lumină pozitivă, pentru că atunci a
început păcatul; faptul că au mâncat din fruct a fost mai
&290

degrabă sfâşitul faptei lor decât începutul ei. În loc să
facă aşa, Dumnezeu i-a îngăduit lui Adam să trăiască 930
de ani. Faptul că permite rasei umane să continue până în
ziua de azi este o mărturie a răbdării Lui.
El şi-a manifestat răbdarea faţă de Neamuri.
Nelegiuirile lor descrise în Epistola către romani, capitolul
1, sunt suficient de abundente ca să aducă asupra
lor Atotputernica mânie într-o clipă. Totuşi, Dumnezeu
este atât de răbdător încât „nu ţine seama de vremurile de
neştiinţă” (Fap. 17:30). El a închis ochii ca şi când nu i-a
văzut; nu le-a cerut socoteală pentru păcatul lor.
Dumnezeu şi-a manifestat răbdarea faţă de Israel.
Deşi Dumnezeu ştia că sunt un popor încăpăţânat, „El
le-a răbdat purtarea în pustie” (Fap. 13:18). I-a răbdat
timp de aproape o mie cinci sute de ani, din vremea
Exodului până la nimicirea Ierusalimului de către romani.
Să observăm acum câteva modalităţi specifice în
care Dumnezeu îşi manifestă acest atribut:
1. El trimite dinainte avertizări cu privire la judecăţile ce
vor veni. Multe pagini ale Vechiului Testament sunt
pline de aceste avertismente. Cât de mulţi profeţi a trimis
El cu mesajul judecăţii iminente. Enoh şi Noe i-au
anunţat pe oameni înainte de potop. Orice judecată
majoră venită asupra Israelului a fost prevestită, de la
foametea din Egipt, anunţată de Iosif, până la distrugerea
Ierusalimului, vestită de Cristos. Scopul evident
al avertizării a fost ca El să nu-şi reverse mânia.
Înainte de a lovi, El îşi înalţă mâna şi-şi scutură
toiagul, pentru ca omul să vadă şi să se ferească de
&291

lovitură. Prin Iona, Dumnezeu a ameninţat cetatea
Ninive cu nimicirea în aşa fel ca pocăinţa celor din
Ninive să ducă la neîmplinirea profeţiei. El rage ca un
leu, pentru ca omul să-i audă glasul şi să se
adăpostească de mânia Lui.
2. Dumnezeu îşi întârzie atât de mult judecăţile cu care
ameninţă, chiar dacă cei răzvrătiţi nu se pocăiesc. Cât
de adesea „hotărârea împotriva faptelor rele nu este
adusă repede la îndeplinire” (Ecl. 8:11)! În timp ce El
îşi pregăteşte săgeţile, El aşteaptă o ocazie de a le pune
deoparte şi de a le toci vârful. El a spus către Israel:
„Eu nu găsesc nicio plăcere în moartea păcătosului”
(Ez. 18:32). El cu răbdare şi-a oprit mânia asupra
Sodomei până când reţinerea ei i-ar fi prejudiciat
dreptatea. El a suportat nelegiuirile amoriţilor timp de
patru sute de ani (Gen. 15:16). El a prelungit judecata
lui Ahab doar pe baza unei umbre de smerenie. A
aşteptat patruzeci de ani ca să se răzbune pe generaţia
care l-a răstignit pe singurul Său Fiu.
3. Atunci când nu mai poate amâna, Dumnezeu îşi duce
la îndeplinire ameninţările fără tragere de inimă, întrun
oarecare sens. „Căci El nu necăjeşte cu plăcere
[literal, din inimă] nici nu mâhneşte bucuros pe copiii
oamenilor” (Plân. 3:33). Profeţiile încărcate cu
ameninţări ale judecăţii sunt numite povara Domnului,
nu doar pentru că ele sunt o povară pentru cei ce le
primesc, dar de asemenea şi pentru Dumnezeu care le
trimite. Cu ocazia potopului observăm acelaşi regret:
„Şi i-a părut rău Domnului că l-a făcut pe om pe
pământ, şi s-a mâhnit în inima Lui” (Gen. 6:6). Sau
&292

observaţi cuvintele Lui din Osea, 6:4: „Ce să-ţi fac,
Efraime Ce să-ţi fac, Iudo” Psalmistul explică astfel:
„Îşi opreşte de multe ori mânia, şi nu dă drumul
întregii lui urgii” (78:38), ca şi cum ar fi indecis ce să
facă. Odată ce judecata coboară, ea coboară în etape.
Mai întâi viermele, apoi lăcusta, apoi tăciunele, şi apoi
omida (Ioel, 1:4).
4. Dumnezeu moderează judecăţile atunci când le trimite.
El nu-şi goleşte tolba de săgeţi; El nu-şi deschide
întreaga rezervă. Adesea El îi pedepseşte doar pe
câţiva, făcând din ei exemple, atunci când El i-ar fi putut
pedepsi pe toţi. Ezra s-a rugat: „Tu, Dumnezeule,
nu ne-ai pedepsit după nelegiuirile noastre” (9:13).
Dumnezeu nu a blestemat pământul ca să nu mai
aducă roadă, ci să aducă roadă doar prin truda
obositoare a omului. În pedeapsa noastră, Dumnezeu
ne sprijină.
5. Dumnezeu continuă cu răbare să ne dea mari îndurări
chiar şi după ce i-am provocat mânia. În timp ce omul
continuă în păcat, Dumnezeu continuă să-şi reverse
îndurările exterioare. Israel a cârtit la Marea Roşie,
totuşi Dumnezeu le-a făcut parte acolo de o izbăvire
monumentală.
6. Toate aceste lucruri sunt uimitoare atunci când luăm
în calcul multele noastre provocări îndreptate împotriva
lui Dumnezeu. Să nu subestimăm enormitatea
păcatului nostru. Fiecare dintre ele reprezintă un act de
înaltă trădare faţă de Regele cerului. Dreptatea Lui,
sfinţenia şi omniscienţa Lui, toate strigă după judecată;
dar răbdarea Lui perfectă amână judecata pentru
&293

o vreme. Numărul păcatelor noastre este uluitor,
dincolo de calcule. Câte păcate comite un om de-a
lungul vieţii lui Câte păcate prin omisiune pot fi puse
pe seama lui Câte provocări se ridică spre ceruri de
pe pământ într-o singură zi Observă cât de răbdător a
fost Dumnezeu cu lumea aceasta. Timp de şase mii de
ani, fiecare colţ de pe pământ a avut parte de bogăţiile
bunătăţii, îngăduinţei şi îndelungii Lui răbdări. Niciun
păcat nu a fost vreodată ascuns de El; toate sunt
deschise privirii Lui. Cât de măreaţă este răbdarea lui
Dumnezeu! Îngerii ar fi bucuroşi să primească un
ordin de la tronul ceresc să distrugă lumea aceasta rea
dintr-o dată; doar răbdarea lui Dumnezeu le opreşte
furia.
III. DE CE ÎŞI EXERCITĂ DUMNEZEU ATÂT DE
MULTĂ RĂBDARE.
Exercitându-şi răbdarea, Dumnezeu ne arată că este
împăciuitor. El nu Se arată ca implacabil, ci ca reconciliabil.
Răbdarea Lui le arată oamenilor că Îl vor găsi pe
Dumnezeu ca fiindu-le favorabil dacă Îl vor căuta. Faptul
că El nu i-a distrus imediat pe Adam şi Eva, ci i-a răbdat,
i-a demonstrat răbdarea şi i-a dat omului speranţa că ceva
mai bun va veni, deşi acel ceva nu era încă descoperit
foarte clar. Chiar şi păgânii, care au văzut gloria lui
Dumnezeu doar în întinderea cerului (Ps. 19:1), puteau
deduce că Cel care a creat este milostiv, în ciuda tuturor
ofenselor aduse împotriva Lui. „V-a făcut bine, v-a dat
&294

ploi din cer şi timpuri roditoare, şi v-a umplut inimile de
bucurie” (Fap. 14:17). Dumnezeu nu pretinde a fi prietenul
duşmanilor Lui, ci El cu adevărat se arată prietenos,
încurajându-i să se pocăiască, şi le oferă temeiul de a
spera la iertare.
Exercitându-şi răbdarea, Dumnezeu le oferă
oamenilor suficiente oportunităţi ca să se pocăiască.
Exact asta spune El despre Izabela din adunarea din
Tiatira: „I-am dat vreme să se pocăiască de curvia
ei” (Apoc. 2:21). Petru scrie că „îndelunga răbdare a
Domnului nostru este mântuire” (II Pet. 3:15), adică
răbdarea lui Dumnezeu reprezintă o solicitare a omului să
participe la mijloacele de mântuire. Petru continuă şi
spune că Pavel, fiind inspirat, a scris aceleaşi lucruri, în
mod evident făcând referire la Romani, 2:4, care spune că
bunătatea Lui Dumnezeu îndeamnă la pocăinţă.
Bunătatea şi răbdarea lui Dumnezeu ne iau de mână şi ne
arată încotro să mergem. De vreme ce toţi oamenii prin
natura lor ştiu că păcătoşii merită judecata lui Dumnezeu
(Rom. 1:22), ei nu pot în mod raţional să interpreteze
greşit răbdarea lui Dumnezeu ca pe o aprobare a
păcatului lor. O gândire sănătoasă le spune că faptul că
Dumnezeu este încet la mânie şi bunăvoinţa Lui de a-şi
îndrepta săgeţile judecăţii Lui în altă parte sunt indicii
neîndoielnice ale răbdării divine.
Exercitarea răbdării lui Dumnezeu permite
creşterea omenirii. Fără de răbdare nicio rasă n-ar fi ieşit
din Adam. Onoarea lui Dumnezeu ar fi fost prejudiciată
de vreme ce El „nu a creat [lumea] ca să fie pustie, ci ca
să fie locuită” (Isa. 45:18).
&295

Dumnezeu Îşi exercită răbdarea pentru
continuitatea poporului cu care a făcut legământ. Acesta
este scopul special urmărit de Dumnezeu. El este răbdător
cu omenirea în genere, însă din ea El îi cheamă pe cei
aleşi de El spre mântuire. Ei ies din mulţimea păcătoşilor.
O femeie care este vinovată de o crimă capitală nu este
executată dacă poartă în pântec un copil; dar amânarea
sentinţei este de dragul copilului, şi nu al femeii. La fel,
dacă Dumnezeu l-ar fi omorât pe împăratul Ahaz din
pricina păcatului său, bunul rege Ezechia nu s-ar fi
născut. Dumnezeu a suportat multă vreme răzvrătirea
Israelului, pentru ca prin ei să se nască Mântuitorul
păcătoşilor. De dragul Numelui Său, El Îşi amână mânia.
Asemenea unui căpitan răbdător, Dumnezeu aşteaptă
până când toţi pasagerii lui sunt la bord.
Răbdarea lui Dumnezeu faţă de cei răi este pentru
binele poporului Său. Smulgerea acum a buruienilor ar
dăuna plantelor bune. Dumnezeu ar fi cruţat Sodoma de
dragul a doar o mână de oameni temători de Dumnezeu.
El de asemenea îi foloseşte pe cei răi ca să perfecteze
răbdarea sfinţilor. Indiferent dacă prin răbdarea pe care o
are faţă de cei răi El ne protejează sau ne încearcă, este
spre avantajul nostru.
Prin răbdarea lui Dumnezeu, păcătoşii sunt lăsaţi
fără scuză şi mânia sfântă este justificată şi mai mult. Aşa
după cum înţelepciunea este găsită dreaptă de toţi copiii
ei, tot aşa şi dreptatea este dreaptă faţă de răzvrătiţii
împotriva răbdării. Cum pot oamenii să-L acuze pe
Dumnezeu că le-a făcut vreo nedreptate, când de fapt ei
sunt aceia care i-au respins ofertele De vreme ce
&296

Dumnezeu are dreptul să-l pedepsească pe om după
primul păcat comis, şi totuşi El le rabdă multe păcate, cât
de nescuzabilă este continuarea omului în păcat Astfel,
fiecare păcătos, fără urmă de îndoială, merită mânia lui
Dumnezeu. Dumnezeu este îndelung răbdător aici, pentru
ca dreptatea Lui să fie mai publică în viaţa de dincolo.
În cele din urmă, implicaţiile practice ale acestui
atribut trebuie să fie aplicate în inimile noastre.
I. INSTRUCŢIUNI.
Răbdarea lui Dumnezeu este folosită într-un
mod abuziv. În cele din urmă, fiecare păcătos este
vinovat de un asemenea abuz. Mulţi oameni îl
interpretează greşit, şi-l confundă cu nepăsare sau neglijenţă
din partea lui Dumnezeu. Unii chiar îşi imaginează
că ar fi o consimţire a păcatului lor, făcându-l pe
Dumnezeu complice fărădelegilor lor. Pentru că
Dumnezeu, în răbdarea Lui, păstrează tăcerea, oamenii
consideră că Dumnezeu este ca ei (Ps. 50:21). Oricine
continuă în păcat, abuzează de răbdarea lui Dumnezeu, ca
şi cum Dumnezeu i-ar proteja pentru ca ei să se răzvrătească
împotriva Lui. Cât de mulţi s-au oprit din a păcatui
atunci când au fost sub nuiaua lui Dumnezeu, dar atunci
când, în răbdarea Lui, El îndepărtează nuiaua, ei se întorc
la căile lor de mai înainte! Ei se poartă de parcă
Dumnezeu şi-a reaprovizionat răbdarea pentru ca ei să
păcătuiască şi mai mult. Astfel, răbdarea care ar fi trebuit
să-i înmoaie, îi împietreşte. Faraonul a fost oarecum
&297

înmuiat sub judecată, dar îngheţat iarăşi sub îngăduinţa
lui Dumnezeu. Omul abuzează de atributul acesta când îşi
extrage din el încurajarea de a se adânci şi mai mult în
păcat. „Pentru că nu se aduce repede la îndeplinire
hotărârea luată împotriva faptelor rele, de aceea este plină
inima oamenilor de dorinţa să facă rău” (Ecl. 8:11).
Abuzarea acestui atribut este un mare rău. Fiecare
păcat nou este comis împotriva unei măsuri mai mari a
răbdării lui Dumnezeu, făcând ca orice păcat succesiv să
fie mai amarnic şi vrednic de mai multă pedeapsă.
Este periculos să abuzăm de răbdarea lui
Dumnezeu, pentru că răbdarea Lui va avea un sfârşit.
„Duhul Lui nu va rămâne pururea în om” (Gen. 6:3).
Răbdarea Lui se sfârşeşte la sfârşitul vieţii pământeşti a
unui om. Dumnezeu are mânie să pedepsească la fel cum
are răbdare să îndure. Niciunul dintre noi să nu creadă că
Dumnezeu nu are mânie doar pentru că El este încet la
mânie. Deşi răbdarea trece peste dreptate suspendând-o,
dreptatea în cele din urmă va trece deasupra răbdării
reducând-o la tăcere în întregime. Dumnezeu îşi scoate
încet o săgeată din tolbă, totuşi El nimereşte ţinta. Cât de
mult a răbdat El naţiunea lui Israel, dar în cele din urmă
i-a făcut scrum prin puterea romanilor. Cu cât este mai
abuzată răbdarea Lui, cu atât mai grozavă va fi mânia pe
care şi-o va vărsa. În timp ce omul abuzează de atributul
acesta, Dumnezeu Îşi ascute sabia. Cu cât ei păcătuiesc
mai mult, cu atât tăişul este mai ascuţit. Cu cât El se trage
mai în spate ca să-şi pregătească lovitura, cu atât ea va fi
mai puternică. Când, în cele din urmă, vine vremea
judecăţii, ea va fi rapidă şi severă. Ar fi fost mai bine să
&298

suferi mai devreme o pedeapsă, decât să abuzezi de
răbdare şi să-ţi aduni o comoară mai mare de mânie. Unul
din marile chinuri ale iadului va fi să-ţi aminteşti îndelunga
răbdare a lui Dumnezeu şi inexcuzabilul abuz
săvârşit împotriva ei.
Atributul acesta explică motivul pentru care
Dumnezeu îngăduie duşmanilor Lui să Îi asuprească
poporul; doar aşa am putea vedea puterea Lui asupra
Lui Însuşi. El n-ar fi avut un nume aşa de mare prin
izbăvirea de care a făcut parte Israelului în zilele lui
Moise, dacă l-ar fi nimicit pe faraon după prima lui
persecuţie asupra naţiunii.
Atributul acesta explică motivul pentru care
îngăduie Dumnezeu ca păcatul să rămână în cei care
sunt regeneraţi; doar aşa am putea vreodată să-i
cunoaştem răbdarea într-un mod personal. În Cer nu
va mai fi loc pentru atributul acesta, pentru că nu vor mai
exista provocări pentru el. Lumea aceasta este singurul
loc în care poate apărea răbdarea. În lumea de dincolo, ea
va rămâne închisă în Divinitate.
II. MÂNGÂIERE.
Răbdarea lui Dumnezeu are o însemnătate
deosebită pentru credincioşi. Tatăl nostru ceresc este un
„Dumnezeu al răbdării şi al mângâierii” (Rom. 15:5).
Prima exprimare a mângâierii faţă de Noe, după ce a ieşit
&299

din arcă, a fost asigurarea răbdării lui Dumnezeu, că nu
va mai nimici lumea prin potop (Gen. 9:11). De vreme ce
lumea nu s-a îmbunătăţit deloc, este evident că
manifestarea răbdării lui Dumnezeu faţă de noua lume
este mai mare decât cea arătată în lumea veche.
De ce este răbdarea lui Dumnezeu o mângâiere faţă
de credincioşi
- Pentru că demonstrează harul Lui faţă de poporul Său.
Dacă El este răbdător faţă de cei care nu se vor pocăi,
nici nu vor crede, cu cât mai mult este El răbdător faţă
de cei care vor folosi răbdarea Lui pentru scopul ei
revelat – să fie conduşi la pocăinţă;
- Pentru că ea creează contextul încrederii în promisiunile
Lui. Dacă provocările oamenilor se întâlnesc
cu lipsa de dorinţă din partea lui Dumnezeu de a le
pedepsi, credinţa în El se întâlneşte cu cele mai alese
îmbrăţişări din partea Lui;
- Pentru că există mângâiere în slăbiciuni. Dacă
Dumnezeu ar trage la răspundere sfinţii pentru orice
păcat pe care-l comit, ce s-ar alege de noi N-am putea
nici măcar să ducem o rugăciune până la capăt. Dar
Dumnezeu este un Tată răbdător şi ne cruţă „aşa cum
are milă un om de fiul său care-i slujeşte” (Mal. 3:17).
Câtă răbdare are El cu închinarea şi slujirea noastră
imperfectă faţă de El!
&300

III. ÎNDEMNURI.
Să medităm adesea la răbdarea lui Dumnezeu.
Cum am putea să nu observăm acest atribut, când el este
prezent în fiecare bucată de pâine şi fiecare suflare pe care
o avem Nimic nu-i face mai multă plăcere Diavolului
decât să deformeze atributul acesta în minţile noastre.
Dar meditarea la această perfecţiune excelentă:
- Îl va face pe Dumnezeu mai plăcut nouă. Din anumite
puncte de vedere, atributul acesta este mai măreţ decât
bunătatea Lui, care este faţă de întreaga creaţie.
Răbdarea are a face cu făpturile păcătoase;
- Va face ca pocăinţa noastră să fie mai frecventă şi mai
serioasă. Realizând că am păcătuit împotriva unui
Dumnezeu atât de blând, ar trebui să ni se facă ruşine
în faţa Lui. Faptul că încă existăm nu reprezintă o mărturie
a micimii păcatelor noastre, ci a mărimii răbdării
Lui. Oh, om nenorocit ce sunt, să abuzez de îndelunga
răbdare a lui Dumnezeu ca să-L ofensez! Oh, răbdare
infinită, care foloseşti puterea Lui pentru a mă susţine,
putere care ar fi putut fi folosită ca să mă pedepsească!
- Ne va face să nu putem suferi injuriile aduse de alţii
lui Dumnezeu. Orice om care suferă în răbdare atrage
mila oamenilor. Atunci când vedem răbdarea lui
Dumnezeu desconsiderată de oameni, aceasta ar trebui
să ne facă să apărăm cauza lui Dumnezeu;
- Ne va face să fim răbdători sub mâna pedepsitoare a
lui Dumnezeu. Dacă am şti cât de mult ne cruţă, am fi
&301

mulţumitori în încercările noastre mai degrabă decât
să ne plângem.
Să admirăm şi să fim uimiţi de răbdarea Lui, şi
să-L binecuvântăm pentru ea. Dacă am fi furat de la
vecinul nostru, şi-ar fi oprit el răzbunarea, doar dacă n-ar
fi fost prea slab ca să o pună în aplicare Am făcut mai
rău de atât împotriva lui Dumnezeu şi, totuşi, sabia Lui
rămâne în teacă. Cu siguranţă, în Cer, o mare parte din
imnurile noastre vor fi pentru a-L lăuda pe Dumnezeu
pentru răbdarea pe care a arăta-o faţă de noi înainte de a
ne chema la Cristos, şi de a ne ţine în viaţă în ciuda
nenumăratelor insulte aduse împotriva Lui. Doar atunci
când, de la o distanţă sigură, vedem Iadul pe care îl
merităm, vom recunoaşte cât de mult Îi datorăm lui
Dumnezeu. Împreună cu Pavel, să ne vedem pe noi înşine
ca pe cei faţă de care Dumnezeu şi-a arătat toată
îndelunga Lui răbdare (1Tim. 1:16).
Pentru a ne înălţa gândurile cu privire la acest
atribut, să observăm următoarele:
- Numărul păcatelor noastre. Fiecare moment pe care-l
trăim reprezintă un moment de păcat din partea
noastră, şi de răbdare din partea lui Dumnezeu. Să ne
gândim la efectul pe care un singur păcat l-a avut
asupra lui Adam, sau Moise, sau Anania şi Safira.
Mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu că lucrează cu
răbdare cu noi!
&302

- Ce făpturi decăzute suntem noi. Să stăm în uimire
înaintea Dumnezeului care S-a coborât şi a aşteptat
după noi, nişte viermi ai pământului;
- Cât de măreţ şi sfânt este Cel care are răbdare cu noi.
Un moment de răbdare din partea Lui transcende toată
răbdarea tuturor făpturilor combinată de-a lungul
timpului.
- Cât de mult a fost El răbdător până acum. Un om care
îşi aşteaptă execuţia consideră un privilegiu să aibă
parte de o suspendare a sentinţei de treizeci de zile,
dar Dumnezeu a oferit multora o suspendare de treizeci
de ani sau chiar mai mult, în ciuda multor ofense
mult mai mari. Cei condamnaţi în iad ar considera o
mare bunătate să aibă doar o zi de răgaz ca pe o
oportunitate în care să se pocăiască;
- Cu cât mai multă răbdare ţi-a arătat Dumnezeu ţie faţă
de alţii. Cât de mulţi în jurul tău au căzut morţi, şi
totuşi tu rămâi în viaţă până în ziua de azi! Au fost
fărădelegile tale mai mici decât ale lor Sau este
Dumnezeu mai răbdător faţă de tine Dacă Dumnezeu
ar pune capăt vieţii tale pământeşti înainte ca să-ţi faci
provizii pentru viaţa veşnică, cât de deplorabilă ar fi
starea ta! Fie ca cei care au avut în trecut o viaţă mai
întunecată să ia în considerare următoarele: Dumnezeu
te putea lovi de moarte când erai în braţele unei
prostituate. Şi vei obosi vreodată în a-L lăuda pe El
pentru răbdarea Lui deosebit de mare
Să nu ne luăm prea multe libertăţi vizavi de
răbdarea lui Dumnezeu. Păcătoşii trebuie să înţeleagă
&303

că deşi sunt sub răbdarea lui Dumnezeu, ei sunt de
asemenea şi sub mânia Lui. „Dumnezeu se mânie pe cei
răi în fiecare zi” (Ps. 7:11). Nu continua să iroseşti
preţioasele oportunităţi pe care Dumnezeu ţi le dă în
prezent pentru ca să te întorci de la păcatele tale la El.
Aminteşte-ţi, iadul e plin de oameni care s-au bucurat de
răbdarea lui Dumnezeu. Iată de ce trebuie să ai parte de
mai mult decât de răbdarea Lui. Răbdarea Sa spune că El
este împăciuitor, însă nu spune că este împăcat.
Dumnezeul împăcat este doar privilegiul celor care cu
adevărat se pocăiesc de păcat şi, spre mântuirea lor, cred
în Domnul Isus Cristos.
Să imităm acest atribut al lui Dumnezeu şi să
fim răbdători cu ceilalţi. Cât de diferit de Dumnezeu
este omul care se grăbeşte! Atunci când Dumnezeu este
răbdător faţă de multele noastre jigniri, cum putem noi să
ne grăbim să ne răzbunăm pe alţii pentru o mică ofensă
În contextul facerii de bine faţă de duşmanii noştri ne-a
învăţat Domnul nostru să fim ca Dumnezeu. „Voi fiţi, dar,
desăvârşiţi, după cum şi Tatăl vostru cel ceresc este
desăvârşit” (Mat. 5:48). Să dăm dovadă, deci, de
stăpânire asupra propriilor noastre duhuri şi să fim înceţi
la mânie.
&304

Cuprins
Cuvânt înainte …………………………………………..3
Prefaţă …………………………………………………..4
1. Existenţa lui Dumnezeu …………………………….6
2. Ateismul practic ……………………………………22
3. Dumnezeu este duh ………………………………..41
4. Închinarea duhovnicească …………………………52
5. Veşnicia lui Dumnezeu ……………………………72
6. Imuabilitatea lui Dumnezeu ………………………86
7. Omniprezenţa lui Dumnezeu .……………………102
8. Cunoştinţa lui Dumnezeu ..………………………116
9. Înţelepciunea lui Dumnezeu ..……………………140
10. Puterea lui Dumnezeu ……………………………164
11. Sfinţenia lui Dumnezeu .…………………………185
12. Bunătatea lui Dumnezeu …………………………215
13. Stăpânirea lui Dumnezeu …………………………251
14. Răbdarea lui Dumnezeu .…………………………286
&305

În curând la Editura Gratia Dei:
De la Babilon la Roma de Alexander Hislop
Baptiștii non-protestanți de William Bekgaard
Schiță de teologie sistematică de Tom Ross