AMENAJAREA TURISTICĂ A TERITORIULUI

UNIVERSITATEA TRANSILVANIA DIN 

BRAŞOV 

FACULTATEA DE ŞTIINŢE ECONOMICE 

AMENAJAREA TURISTICĂ A 

TERITORIULUI 

PROF. UNIV. DR. ANA ISPAS 

BRAŞOV 2010

CUPRINS: 

Introducere.............................................................................................................................3 

Obiectivele cursului................................................................................................................3 

Cerinţe preliminare.................................................................................................................4 

Mijloace de lucru....................................................................................................................4 

Structura cursului ...................................................................................................................4 

Durata medie de studiu individual ..........................................................................................4 

Evaluarea ...............................................................................................................................4 

Unitatea de învăţare 1. Amenajarea teritoriului – concepte de bază .................................5 

U1.1. Introducere.........................................................................................................5 

U1.2. Obiectivele unităţii de învăţare...........................................................................5 

U1.3. Concepte de bază ale amenajării teritoriului .......................................................6 

U1.4. Aspecte legislative .............................................................................................6 

U1.5. Amenajarea turistică – parte integrantă a amenajării teritoriului .......................10 

U1.6. Rezumat...........................................................................................................12 

U1.7. Test de evaluare a cunoştinţelor .......................................................................12 

Unitatea de învăţare 2. Amenajarea turistică a teritoriului şi protejarea mediului ........14 

U2.1. Introducere.......................................................................................................14 

U2.2. Obiectivele unităţii de învăţare.........................................................................14 

U2.3. Mediul – element esenţial al vieţii şi activităţii umane......................................15 

U2.4. Rolul amenajărilor turistice în protejarea mediului ...........................................22 

U2.5. Rezumat...........................................................................................................23 

U2.6. Test de autoevaluare a cunoştinţelor.................................................................23 

Unitatea de învăţare 3. Metodologia amenajării turistice a teritoriului...........................24 

U3.1. Introducere.......................................................................................................24 


U3.3. Tipologia şi caracteristicile amenajărilor turistice.............................................25 

U3.4. Zonarea turistică a teritoriului – componentă a amenajării turistice....................26 

U3.5. Tehnici utilizate în amenajarea turistică a teritoriului..........................................29 

U3.6. Rezumat...........................................................................................................34 


Unitatea de învăţare 4. Amenajarea turistică a litoralului ...............................................35 

U4.1. Introducere.......................................................................................................35 


U4.3. Criterii şi norme de amenajare turistică a litoralului .........................................35 

U4.4. Experienţa internaţională în domeniu ...............................................................39 

1

U4.5. Modele de amenajare a litoralului ....................................................................43 

U4.6. Rezumat...........................................................................................................48 


Unitatea de învăţare 5. Amenajarea turistică a arealelor balneo-climatice .....................49 

U5.1. Introducere.......................................................................................................49 


U5.3. Tendinţe în dezvoltarea turismului balneo-medical...........................................50 

U5.4. Soluţii de amenajare turistică a arealelor balneo-climatice................................55 

U5.5. Rezumat...........................................................................................................62 

U5.6.Test de autoevaluare a cunoştinţelor..................................................................62 

Unitatea de învăţare 6. Amenajarea turistică a zonelor montane ....................................63 

U6.1. Introducere.......................................................................................................63 


U6.3. Concepţii şi strategii de amenajare şi dezvoltare a turismului montan...............64 

U6.4. Indicatori ai echipării turistice a spaţiului montan.............................................69 

U6.5. Modele de amenajare turistică montană...............................................................85 

U6.6. Rezumat...........................................................................................................91 


Unitatea de învăţare 7. Amenajarea turistică a zonelor urbane şi periurbane................92 

U7.1. Introducere.......................................................................................................92 


U7.3. Principii de amenajare şi valorificare turistică în perimetrul oraşelor................93 

U7.4. Particularităţi în amenajarea turistică a zonelor periurbane .............................114 

U7.5. Rezumat.........................................................................................................117 

U7.6. Test de evaluare a cunoştinţelor .....................................................................118 

Unitatea de învăţare 8. Amenajarea turistică a ariilor protejate ...................................119 

U8.1. Introducere.....................................................................................................119 

U8.2. Obiectivele unităţii de învăţare.......................................................................119 

U8.3. Tipuri de arii protejate şi managementul acestora...........................................119 

U8.4. Modele de amenajare turistică a parcurilor naţionale şi rezervaţiilor...............130 

U8.5. Rezumat.........................................................................................................138 


Bibliografie selectivă ..................................................................................................... ...140 

2

Introducere 

Amploarea fluxurilor turistice interne şi internaţionale pune din ce în ce mai mult 

probleme economice, sociale şi ecologice complexe. Fenomenul turistic se află astăzi 

într-o fază accelerată de creştere, producând o interacţiune specifică la nivelul mediului 

geografic. Influenţa nefastă a dezvoltării haotice a turismului a impus optimizarea 

procesului de dezvoltare a diferitelor unităţi taxonomice ale turismului, prin abordarea 

ştiinţifică a problemelor privind valorificarea resurselor, organizarea, sistematizarea şi 

amenajarea pe baza unor criterii şi norme specifice de dotare şi echipare. 

Disciplina Amenajarea turistică a teritoriului are ca scop însuşirea de către 

studenţii de la programul de studii Economia Comerţului, Turismului şi Serviciilor a 

cunoştinţelor de bază privind unul dintre aspectele esenţiale ale activităţii turistice: 

amenajarea teritoriului. Această disciplină reprezintă o continuare şi o aprofundare a 

disciplinei „Economia turismului”, evidenţiind particularităţile amenajării turistice a 

teritoriului, evaluarea impactului turismului asupra mediului şi rolul amenajării ca factor 

de protejare a acestuia. Cea mai mare parte a cursului este consacrată prezentării 

modelelor utilizate în practica amenajării diferitelor categorii de zone turistice: litoral, 

munte, staţiuni balneare, oraşe şi zone periurbane, parcuri şi rezervaţii naturale. 

Obiectivele cursului 

Cursul intitulat Amenajarea turistică a teritoriului are ca obiectiv principal 

dobândirea de către studenţi a unor competenţe profesionale şi transversale 

specifice programului de studiu „Economia Comerţului, turismului şi 

serviciilor”, precum: 

• Cunoaşterea şi înţelegerea conceptelor, teoriilor şi metodelor de bază 

aplicabile în amenajarea turistică a teritoriului. 

• Utilizarea cunoştinţelor de bază pentru explicarea şi interpretarea unor 

variate tipuri de concepte, situaţii, procese şi proiecte asociate 

amenajării turistice a teritoriului. 

• Utilizarea unor principii şi metode de bază pentru rezolvarea de 

probleme sau situaţii bine definite, tipice domeniului amenajării 

turistice a teritoriului, în condiţii de asistenţă calificată. 

• Utilizarea adecvată de criterii şi metode standard de evaluare a 

potenţialului turistic al unui teritoriu, în vederea determinării 

atractivităţii şi amenajării acestuia. 

• Elaborarea de proiecte profesionale şi/sau de cercetare cu utilizarea 

unor principii şi metode consacrate în amenajarea turistică a teritoriului. 

• Executarea responsabilă a sarcinilor profesionale în condiţii de 

3

autonomie şi asistenţă calificată. 

• Familiarizarea cu rolurile şi activităţile specifice muncii în echipă şi 

alocare de sarcini pentru nivelurile subordonate. 

• Conştientizarea nevoii de formare continuă; utilizarea eficace a 

resurselor şi tehnicilor de învăţare pentru dezvoltarea personală şi 

profesională. 

Cerinţe preliminare 

Deţinerea unor noţiuni de bază legate de economia turismului, ecoturism şi 

turism rural pentru a putea înţelege fenomenele şi situaţiile exemplificate în 

curs. 

Mijloace de lucru 

Parcurgerea unităţilor de învăţare aferente modulelor nu necesită existenţa unor 

mijloace sau instrumente speciale de lucru. 

Structura cursului 

Cursul Amenajarea turistică a teritoriului este structurat în 8 unităţi de 

învăţare. La rândul său, fiecare unitate de învăţare cuprinde: obiective, aspecte 

teoretice privind tematica unităţii de învăţare respective, exemple, teste de 

autoevaluare, precum şi probleme propuse spre discuţie şi rezolvare.La 

sfârşitul fiecărei unităţi de învăţare este indicată câte o temă de control. 

Rezolvarea temelor de control este obligatorie. 

Durata medie de studiu individual 

Parcurgerea de către studenţi a unităţilor de învăţare ale cursului de 

Amenajarea turistică a teritoriului (atât aspectele teoretice, cât şi rezolvarea 

testelor de autoevaluare şi rezolvarea problemelor propuse) se poate face în 2-3 

ore pentru fiecare unitate. 

Evaluarea 

La sfârşitul semestrului, fiecare student va primi o notă care se va calcula în 

funcţie de rezultatele obţinute la examenul final (un test tradiţional, ce va 

conţine întrebări teoretice şi aplicaţii practice din materia prezentată în cadrul 

cursului, test care va deţine 2/3 din nota finală) şi activitatea desfăşurată pe 

parcursul semestrului (temele de casă/seminar, ce vor reprezenta 1/3 din nota 

finală). 

4

Unitatea de învăţare 1. Amenajarea teritoriului – concepte de 

bază 

Cuprins 

U1.1. Introducere....................................................................................................................5 

U1.2. Obiectivele unităţii de învăţare......................................................................................5 

U1.3. Concepte de bază ale amenajării teritoriului ..................................................................6 

U1.4. Aspecte legislative ........................................................................................................6 

U1.5. Amenajarea turistică – parte integrantă a amenajării teritoriului ..................................10 

U1.6. Rezumat......................................................................................................................12 

U1.7. Test de evaluare a cunoştinţelor ..................................................................................12 

U1.1. Introducere 

Amenajarea teritoriului reprezintă efortul de dezvoltare planificată 

aplicat la diferite sectoare ale economiei naţionale, în vederea realizării unei 

soluţii optime pentru dezvoltarea coordonată a unei zone, într-un ansamblu 

complet. Amenajarea teritoriului – al cărei scop îl constituie armonizarea la 

nivelul întregului teritoriu a politicilor economice, sociale, ecologice şi culturale – 

se desfăşoară pe întreg teritoriul României, pe baza principiului ierarhizării, 

coeziunii şi integrării spaţiale, la nivel naţional, regional şi judeţean. 

Amenajarea teritoriului are un caracter predominant strategic, stabilind 

direcţiile de dezvoltare în profil spaţial, care se determină pe baza analizelor 

multidisciplinare şi a sintezelor interdisciplinare. Documentele care rezultă din 

acest proces au un caracter atât tehnic, prin coordonările spaţiale pe principiul 

maximalizării sinergiilor potenţiale ale dezvoltării sectoriale în teritoriu cât şi 

legal, având în vedere că, după aprobarea documentaţiilor, acestea devin norme 

de dezvoltare spaţială pentru teritoriul respectiv. Aspectele tehnice, legale şi 

politice integrate în planurile aprobate de amenajare a teritoriului constituie 

elemente care fundamentează planurile regionale de dezvoltare şi constituie 

expresia coordonată spaţial şi temporal a politicilor de dezvoltare. 

U1.2. Obiectivele unităţii de învăţare 

Această unitate de învăţare îşi propune ca obiectiv principal clarificarea 

conceptelor de bază cu care se operează în domeniul amenajării teritoriului. La 

sfârşitul acestei unităţi de învăţare studenţii vor fi capabili să: 

identifice elementele care stau la baza amenajării teritoriului; 

identifice obiectivele procesului de amenajare turistică; 

cunoască aspectele legislative care reglementează domeniul amenajării 

teritoriului. 

5

Durata medie de parcurgere a primei unităţi de învăţare este de 2 ore. 

U1.3. Concepte de bază ale amenajării teritoriului 

Stiinţele spaţiale şi, în particular, amenajarea teritoriului vizează asigurarea unei 

alocări şi folosiri adecavte a spaţiului, modelarea localităţilor şi activităţilor umane în 

concordanţă cu specificul fiecărei zone. 

Amenajarea teritoriului ca activitate şi preocupare distinctă prinde contur după cel 

de-al doilea război mondial, rezultat al exploziei industriale şi urbanistice, căpătând noi 

dimensiuni astăzi, în condiţiile dinamismului vietii economice şi sociale. 

Conceptul de spaţiu amenajat conţine ideea de adaptare reciprocă între teritoriu 

şi nevoile rezultate din activităţile economico-sociale desfăşurate în limitele teritoriului 

respectiv. El este: 

- un produs al interacţiunii între activităţi şi spaţii; 

- abordat prin prisma complexităţii conţinutului său: o paletă largă de fenomene având 

caracter spaţial: localităţi, zone interurbane polifuncţionale, populaţii şi relaţii umane, 

reţele de transport de energie, bunuri şi informaţii; 

- se situează la intersecţia a două categorii: 

o sistemele ecologice, determinate de alocarea de teren; 

o sistemele economico-sociale, determinate de prezenţa şi activităţile oamenilor. 

Amenajarea teritoriului reprezintă efortul de dezvoltare planificată aplicat la 

diferite sectoare ale economiei naţionale, în vederea realizării unei soluţii optime pentru 

dezvoltarea coordonată a unei zone, într-un ansamblu complet. 

Amenajarea teritoriului – definiţie – procesul de punere în valoare a 

resurselor regionale, de îmbunătăţire a cadrului de viaţă şi condiţiilor de existenţă 

ale locuitorilor, totrul prin atenuarea disparităţilor regionale ale dezvoltării 

economice şi sociale, printr-o organizare prospectivă a spaţiului, reaşezată pe o 

orientare voluntară şi concentrată a echipamentelor şi activităţilor 1 . 

Alte concepte utilizate: planificarea regională, localizarea, sistematizarea teritoriului. 

U1.4. Aspecte legislative 

Amenajarea teritoriului în context european 

Prima Conferinţă Europeană a Miniştrilor Responsabili cu Amenajarea 

Teritoriului (CEMAT) a avut loc în 1970 la Bonn – Germania. Din 1970, CEMAT s-a 

reunit în 12 sesiuni şi a adoptat de-a lungul timpului, documente fundamentale pentru 

1 Minciu, R., Amenajarea turistică a teritoriului, Editura Sylvi, Bucureşti, 1995, p. 11. 

6

amenajarea teritoriului european. Dupã 1991, România a participat constant la Sesiunile 

CEMAT prin reprezentanţi ai ministerului responsabil cu amenajarea teritoriului. 

Principalele documente europene în vigoare care sintetizează experienţa privind 

amenajarea teritoriului şi la care România îşi aliniazã politicile sale sunt: 

- Carta europeanã a amenajării teritoriului – document al Consiliului Europei, 

adoptat de cea de a 6-a Conferinţă Europeană a Miniştrilor Responsabili cu Amenajarea 

Teritoriului (CEMAT), care a avut loc la Torremolinos, Spania (mai 1983); 

- Schema de Dezvoltare a Spaţiului Comunitar (SDEC) – Dezvoltarea 

spaţială echilibrată şi durabilă a teritoriului Uniunii Europene - document al Uniunii 

Europene, adoptată la Consiliul Informal al Miniştrilor Responsabili cu Amenajarea 

Teritoriului din ţãrile Uniunii Europene – Potsdam, Germania (mai 1999); 

- Principii directoare pentru o dezvoltare teritorială durabilă a 

continentului european – document al Consiliului Europei, adoptat la Conferinţa 

Europeană a Miniştrilor Responsabili cu Amenajarea Teritoriului (CEMAT) – Hanovra, 

Germania (septembrie 2000); 

- Agenda Teritorială Europeana - document al COMISIEI EUROPENE (mai, 

2007). 

Amenajarea teritoriului în context naţional 

În România, activităţile de amenajare a teritoriului şi de urbanism se desfăşoară 

conform Legii 350/2001 privind amenajarea teritoriului şi urbanismul, cu modificările 

ulterioare, care stabileşte ca obiective ale amenajării teritoriului: 

• dezvoltarea economică şi socială echilibrată a regiunilor şi zonelor, cu respectarea 

specificului acestora; 

• îmbunătăţirea calităţii vieţii oamenilor şi colectivităţilor umane; 

• gestionarea responsabilă a resurselor naturale şi protecţia mediului; 

• utilizarea raţională a teritoriului; 

• conservarea şi dezvoltarea diversităţii culturale. 

Amenajarea teritoriului – al cărei scop îl constituie armonizarea la nivelul 

întregului teritoriu a politicilor economice, sociale, ecologice şi culturale – se desfăşoară 

pe întreg teritoriul României, pe baza principiului ierarhizării, coeziunii şi integrării 

spaţiale, la nivel naţional, regional şi judeţean. 

Amenajarea teritoriului – trebuie să fie (în conformitate cu prevederile art.3): 

- globală, urmărind coordonarea diferitelor politici sectoriale într-un ansamblu integrat; 

- funcţională, trebuind să ţină seama de cadrul natural şi construit bazat pe valori de 

cultură şi interese comune; 

7

- prospectivă, trebuind să analizeze tendinţele de dezvoltare pe termen lung a 

fenomenelor şi intervenţiilor economice, ecologice, sociale şi culturale şi să ţină seama de 

acestea în aplicare; 

- democratică, asigurând participarea populaţiei şi a reprezentanţilor ei politici la 

adoptarea deciziilor. 

Conceptul de amenajare a teritoriului în România este racordat la principalele 

documente europene din acest domeniu. Acesta se concretizează prin studii, planuri, 

programe şi proiecte care armonizează la nivel teritorial politicile economice, sociale, 

ecologice şi culturale în vederea asigurării dezvoltării durabile în profil spaţial a 

diferitelor zone ale ţării. 

Atribuţiile administraţiei publice centrale în domeniul amenajării teritoriului 

Activitatea în domeniu la nivel naţional este coordonată de către Guvern, care stabileşte în 

raport cu conţinutul Programului de Guvernare, programe prioritare, linii directoare şi 

politici sectoriale. Ministerul Dezvoltării Regionale şi Turismului este organul 

specializat al Guvernului în domeniul amenajării teritoriului, având următoarele atribuţii: 

- asigură elaborarea Planului de Amenajare a Teritoriului National – PATN; 

- asigură elaborarea Planului de Amenajare a Teritoriului Regional – PATR – care 

fundamentează dezvoltarea regională; 

-asigură colaborarea cu ministerele, precum şi cu celelalte organe ale 

administraţiei publice centrale, pentru fundamentarea, din punct de vedere al amenajării 

teritoriului şi a programelor strategice sectoriale; 

- asigură colaborarea cu consiliile pentru dezvoltare regională, consiliile judeţene 

şi consiliile locale, precum şi urmărirea modului în care se aplică programele 

guvernamentale şi liniile directoare în domeniul amenajării teritoriului la nivel regional, 

judeţean şi local; 

- asigură avizarea documentaţiilor de amenajare a teritoriului, potrivit 

competenţelor stabilite prin lege. 

Atribuţiile administraţiei publice judeţene în domeniul amenajãrii teritoriului 

Consiliul judeţean are următoarele atribuţii în acest domeniu: 

- coordoneazã activitatea de amenajare a teritoriului la nivel judeţean, conform 

legii şi stabileşte orientãrile generale privind amenajarea teritoriului, pe baza planurilor de 

amenajare a teritoriului. În acest scop, consiliul judeţean coordoneazã activitatea 

consiliilor locale şi le acordã asistenţă tehnică de specialitate; 

- asigură preluarea prevederilor cuprinse în planurile de amenajare a teritoriului 

naţional, regional şi zonal în cadrul documentaţiilor de amenajare a teritoriului pentru 

teritoriile administrative ale localităţilor din judeţ; 

8

- asigură elaborarea Planului de Amenajare a Teritoriului Judeţean, a planurilor 

zonale de amenajare a teritoriului care sunt de interes judeţean şi le aprobă conform 

prevederilor legii. 

Atribuţiile administraţiei publice locale în domeniul amenajării teritoriului 

Consiliul local asigură respectarea prevederilor cuprinse în documentaţiile de amenajare a 

teritoriului aprobate. În îndeplinirea atribuţiilor sale în domeniul amenajării teritoriului, 

consiliul local utilizează informaţii din toate domeniile de activitate economico-socială. 

Exemple 

CADRUL LEGISLATIV 

ORDONANTÃ Nr. 27 / 2008 pentru modificarea si completarea 

Legii nr. 350/2001 privind amenajarea teritoriului si urbanismul 

LEGE Nr. 350 / 2001 privind amenajarea teritoriului si urbanismul 

(forma actualizata 2007) 

LEGE Nr. 350 / 2001 privind amenajarea teritoriului si urbanismul 

LEGE Nr. 168 / 2007 privind aprobarea Ordonantei Guvernului nr. 

18/2007 pentru modificarea alin. (3) al art. 51 din Legea nr. 350/2001 privind 

amenajarea teritoriului si urbanismul 

LEGE Nr. 289 / 2006 pentru modificarea si completarea Legii nr. 

350 / 2001 privind amenajarea teritoriului si urbanismul 

LEGE Nr. 464 / 2004 privind aprobarea Ordonantei Guvernului nr. 

69/2004 pentru completarea art. 38 din Legea nr. 350/2001 privind 


HOTÃRÂRE Nr. 932 / 2007 pentru aprobarea Metodologiei privind 

finantarea de la bugetul de stat a hãrtilor de risc natural pentru cutremure si 

alunecãri de teren 

HOTÃRÂRE Nr. 26 / 2006 pentru aprobarea Regulamentului 

privind dobândirea dreptului de semnãturã pentru documentatiile de 

amenajare a teritoriului si de urbanism si a Regulamentului referitor la 

organizarea si functionarea Registrului Urbanistilor din România 

HOTÃRÂRE Nr. 447 / 2003 pentru aprobarea normelor 

metodologice privind modul de elaborare si continutul hãrtilor de risc natural 

la alunecãri de teren si inundatii 

HOTÃRÂRE Nr. 382 / 2003 privind exigentele minime de continut 

ale documentatiilor de amenajare a teritoriului si urbanism pentru zonele cu 

riscuri naturale; privind exigentele minime de continut ale documentatiilor de 

amenajare a teritoriului si urbanism pentru zonele cu riscuri naturale. 

9

HOTÃRÂRE Nr. 525 / 1996 Republicatã pentru aprobarea 

Regulamentului general de urbanism 

ORDONANTA Nr. 18 / 2007 pentru modificarea alin. (3) al art. 51 

din Legea nr. 350/2001 privind amenajarea teritoriului si urbanismul 

ORDONANTÃ Nr. 69 / 2004 pentru completarea art. 38 din Legea 

nr. 350/2001 privind amenajarea teritoriului si urbanismul 

ORDIN Nr. 6 / 2003 privind mãsuri pentru respectarea disciplinei în 

domeniul urbanismului si amenajãrii teritoriului în scopul asigurãrii 

fluidizãrii traficului si a sigurantei circulatiei pe drumurile publice de interes 

national si judetean 

ORDIN Nr. 293 / 2006 pentru aprobarea modelului si continutului 

Legitimatiei de control destinate utilizãrii în activitatea de control al statului 

în amenajarea teritoriului, urbanism si autorizarea executãrii lucrãrilor de 

constructii, precum si cu privire la aplicarea unitarã a prevederilor legale în 

domeniul calitãtii în constructii 

DECRET Nr. 488 / 2001 pentru promulgarea Legii privind 


Studiaţi Strategia Naţională de Dezvoltare Durabilă - nov 2008 şi identificaţi 

elementele care fac referire la amenajarea teritoriului şi planificarea spaţială. 

U1.5. Amenajarea turistică – parte integrantă a amenajării teritoriului 

În desfăşurarea acţiunilor turistice se stabilesc o serie de raporturi între turist şi 

zonele pe care le vizitează: 

- acte cu caracter pur economic (prestarea de servicii); 

- schimburi cu încărcătură psiho-socială (relaţii umane, obţinerea de informaţii, 

cunoştinţe etc.). 

Teritoriul/spaţiul serveşte ca: 

- suport fizic pentru realizarea de echipamente destinate satisfacerii nevoilor 

cotidiene şi specifice ale turiştilor; 

- prin potenţialul său exprimat de condiţiile naturale, bogăţia cultural-istorică, 

climatul social etc – element cu rol hotărâtor în motivaţia călătoriei şi gradul de satisfacţie 

a turistului. 

Noţiunea de “amplasare turistică” sau de “localizare”, cu referire expresă la 

domeniul turismului, este folosită frecvent doar începând cu anii 1960. 

10

Amenajarea turistică a teritoriului - definiţie - un proces dinamic şi complex 

de organizare ştiinţifică a spaţiului turistic, luând în considerare relaţiile dintre 

mediu şi colectivităţile umane, precum şi toţi factorii care influenţează aceste relaţii 2 . 

Localizarea turistică necesită o abordare economică, nu numai una geografică şi 

trebuie concepută ca o funcţie a mai multor variabile: 

- aptitudinile naturale ale zonei; 

- distanţa dintre zona de emisie (de origine a turiştilor) şi zona de recepţie (acest 

factor “distanţă” este omniprezent şi cu valoare în creştere în studiile referitoare la 

amenajarea turistică; 

- potenţialul pieţei (emisia turistică); 

- condiţiile economico-sociale ale zonei ce urmează a fi amenajată; 

- dimensiunea actuală sau/şi proiectată a implantărilor; 

- competenţele decizionale etc. 

Procesul de amenajare turistică are ca obiective: 

- armonizarea intereselor turismului cu cele ale celorlalte activităţi economice şi 

sociale din teritoriu; 

- crearea cadrului necesar dezvoltării turismului şi valorificării optime a teritoriului 

din punct de vedere turistic; 

- găsirea unor soluţii de multiplicare a efectelor turismului în avantajul economiei 

globale a zonei; 

- integrarea programelor de dezvoltare turistică în strategia dezvoltării economicosociale 

a teritoriului. 

Intr-o accepţiune modernă, amenajarea turistică se cere a fi coordonată într-o 

viziune sistemică, unitatea taxonomică de amenajat (de regulă zona sau regiunea turistică) 

fiind considerată ca sistem recreativ socio-spaţial. La conturarea sa contribuie atât 

propriile structuri – poziţia în teritoriu, căile de acces, valoarea resurselor turistice, 

dotările de bază materială etc. – cât şi elementele definitorii ale cererii turistice din zonele 

emitente – populaţie, venituri, structuri socio-economice 3 . 

Combinarea informaţiilor referitoare la cele două grupe de componente conduce la 

desprinderea următoarelor elemente definitorii pentru conceptul de amenajare turistică: 

- amenajarea turistică, parte a sistematizării, se încadrează în ansamblul sistemic al 

turismului românesc, înglobând o serie de subsisteme (subzone, localităţi, obiective şi 

puncte turistice); 

- în vederea creşterii eficienţei economice şi sociale a investiţiilor, între subsistemele 

(subzone) ale aceluiaşi sistem sau între diferite sisteme se stabilesc legături 

funcţionale ce pot lua forma cooperării; 

2 Berbecaru, I., Botez, M., Teoria şi practica amenajării turistice, Editura Sport-turism, Bucureşti, 1977, p. 

19. 

3 Erdeli, G., Gheorghilaş, A., Amenajări turistice, Editura Universitară, Bucureşti, 2006, p. 38. 

11

- structura zonelor turistice trebuie concepută ca un sistem transformabil, 

polifunctional, care să permită dezvoltări continue şi adaptări în funcţie de mutaţiile în 

structura cererii; 

- prin dotări şi echipări corespunzătoare, prin repartiţia funcţională optimă a acestora în 

teritoriu, se asigură protecţia şi conservarea mediului înconjurător; 

- amplasarea în teritoriu a dotărilor se realizează prin menţinerea unor proporţii 

corespunzătoare, astfel incât să nu producă degradarea perimetrelor cu resurse 

turistice valoroase; 

- evitarea amplasării unor obiective economice (industriale, agricole etc.) în apropierea 

arealelor turistice. 

Să ne reamintim... 

Amenajarea teritoriului – definiţie – procesul de punere în valoare a resurselor 

regionale, de îmbunătăţire a cadrului de viaţă şi condiţiilor de existenţă ale 

locuitorilor, totrul prin atenuarea disparităţilor regionale ale dezvoltării 

economice şi sociale, printr-o organizare prospectivă a spaţiului, reaşezată pe o 

orientare voluntară şi concentrată a echipamentelor şi activităţilor. 

Amenajarea turistică a teritoriului - definiţie - un proces dinamic şi complex 

de organizare ştiinţifică a spaţiului turistic, luând în considerare relaţiile dintre 

mediu şi colectivităţile umane, precum şi toţi factorii care influenţează aceste 

relaţii. 

U1.6. Rezumat 

Amenajarea teritoriului reprezintă efortul de dezvoltare planificată aplicat la 

diferite sectoare ale economiei naţionale, în vederea realizării unei soluţii optime 

pentru dezvoltarea coordonată a unei zone, într-un ansamblu complet. 

Procesul de amenajare turistică are ca obiective: 

- armonizarea intereselor turismului cu cele ale celorlalte activităţi 

economice şi sociale din teritoriu; 

- crearea cadrului necesar dezvoltării turismului şi valorificării optime a 

teritoriului din punct de vedere turistic; 

- găsirea unor soluţii de multiplicare a efectelor turismului în avantajul 

economiei globale a zonei; 

- integrarea programelor de dezvoltare turistică în strategia dezvoltării 

economico-sociale a teritoriului. 

U1.7. Test de evaluare a cunoştinţelor 

1. Care sunt obiectivele amenajării teritoriului 

2. Care sunt atribuţiile administraţiei publice centrale/judeţene/locale în 

12

domeniul amenajării teritoriului 

3. Definiţi procesul de amenajare turistică, obiectivele acestuia şi variabilele 

care trebuie luate în considerare în cadrul acestuia. 

Temă de control 

Realizaţi o cercetare documentară/bibliografică privind ultimile 

modificări/actualizări ale legislaţiei naţionale privind amenajarea turistică a 

teritoriului. Porniţi de la ultima ORDONANTÃ, Nr. 27 / 2008 pentru 

modificarea şi completarea Legii nr. 350/2001 privind amenajarea teritoriului 

şi urbanismul. 

13

Unitatea de învăţare 2. Amenajarea turistică a teritoriului şi 

protejarea mediului 

Cuprins 

U2.1. Introducere.......................................................................................................14 


U2.3. Mediul – element esenţial al vieţii şi activităţii umane......................................15 

U2.4. Rolul amenajărilor turistice în protejarea mediului ...........................................22 

U2.5. Rezumat...........................................................................................................23 

U2.6. Test de autoevaluare a cunoştinţelor.................................................................23 


Turismul reprezintă una din industriile cele mai mari ale lumii, cu cea 

mai rapidă dezvoltare şi cu multiple influenţe, atât negative cât şi pozitive 

asupra vieţii oamenilor şi a mediului înconjurător. Aceste “influenţe se pot 

grupa în trei categorii: ecologice (impactul turismului asupra mediului 

înconjurător), socio-culturale (impactul activităţii turistice asupra populaţiei 

locale) şi economice (rolul turismului în dezvoltarea economică a zonei 

respective). 

Mediul natural reprezintă probabil bogăţia cea mai mare pentru 

turismul din Romania. Patrimoniul natural, flora, fauna, litoralul, delta şi 

munţii, toate sunt motive puternice pentru vizitare şi oferă oportunitatea de 

petrecere a vacanţelor. Dacă mediul este deteriorat, sau dacă percepţia 

vizitatorilor este alterată, aceste două argumente convingătoare pentru 

vizitare vor dispărea. Protecţia mediului este deci crucială pentru turism. 


La sfârşitul acestei unităţi de învăţare studenţii vor fi capabili să: 

Explice de ce mediul – element esenţial al vieţii şi activităţii umane 

Înţeleagă care este rolul amenajărilor turistice în protejarea mediului 

Cunoască elementele componente ale strategiei UE/României privind 

dezvoltarea durabilă 

Durata medie de parcurgere a acestei unităţi de învăţare este de 2 ore. 

14

U2.3. Mediul – element esenţial al vieţii şi activităţii umane 

Raportul calitatea vieţii – mediu se pune astăzi în alţi termeni: 

- nu mai este vorba doar despre ce se poate obţine de la natură pentru a asigura şi 

îmbunătăţi condiţiile de viaţă; 

- ci şi care sunt efectele acţiunii asupra naturii şi în ce măsură deteriorarea mediului 

influenţează, în mod negativ, viata oamenilor. 

Se impune astfel o nouă strategie a dezvoltării, strategie orientată spre protejarea 

mediului. 

Conceptul de dezvoltare durabilă (sustenabilă) s-a cristalizat în timp, pe parcursul 

mai multor decenii, în cadrul unor dezbateri ştiinţifice aprofundate pe plan internaţional şi 

a căpătat valenţe politice precise în contextul globalizării. 

În istoria recentă, prima semnalare a faptului că evoluţiile economice şi sociale ale 

statelor lumii şi ale omenirii în ansamblu nu mai pot fi separate de consecinţele activităţii 

umane asupra cadrului natural s-a făcut în raportul din 1972 al Clubului de la Roma 

intitulat Limitele creşterii (Raportul Meadows). Documentul sintetiza datele privind 

evoluţia a cinci parametri (creşterea populaţiei, impactul industrializării, efectele poluării, 

producţia de alimente şi tendinţele de epuizare a resurselor naturale), sugerând concluzia 

că modelul de dezvoltare practicat în acea perioadă nu poate fi susţinut pe termen lung. 

Problematica raporturilor dintre om şi mediul natural a intrat în preocupările 

comunităţii internaţionale începând cu prima Conferinţă a ONU asupra Mediului 

(Stockholm, 1972) şi s-a concretizat în lucrările Comisiei Mondiale pentru Mediu şi 

Dezvoltare, instituite în 1985. Raportul acestei Comisii, prezentat în 1987 de G. H. 

Bruntdland şi intitulat Viitorul nostru comun a oferit prima definiţie acceptată a 

dezvoltării durabile ca fiind „o dezvoltare care satisface nevoile generaţiei actuale fără a 

compromite şansele viitoarelor generaţii de a-şi satisface propriile nevoi”. Conceptul de 

dezvoltare durabilă reprezintă rezultatul unei abordări integrate a factorilor politici şi 

decizionali, în care protecţia mediului şi creşterea economică pe termen lung sunt 

considerate complementare şi reciproc dependente. 

De la acest punct, problemele complexe ale dezvoltării durabile au căpătat o 

dimensiune politică globală, fiind abordate la cel mai înalt nivel la Conferinţa Mondială 

pentru Mediu şi Dezvoltare Durabilă de la Rio de Janeiro (1992), la Sesiunea Specială a 

Adunării Generale ONU şi adoptarea Obiectivelor Mileniului (2000) şi la Conferinţa 

Mondială pentru Dezvoltare Durabilă de la Johannesburg (2002). S-au conturat, astfel, 

programe concrete de acţiune la nivel global şi local (Agenda 21 Locală) conform 

dictonului „să gândim global şi să acţionăm local”. 

În cadrul acestui proces au fost adoptate o seamă de convenţii internaţionale care 

stabilesc obligaţii precise din partea statelor şi termene stricte de implementare privind 

schimbările climatice, conservarea biodiversităţii, protejarea fondului forestier şi zonelor 

15

umede, limitarea folosirii anumitor produse chimice, accesul la informaţii privind starea 

mediului şi altele, care conturează un spaţiu juridic internaţional pentru aplicarea în 

practică a preceptelor dezvoltării durabile. 

Se recunoaşte, astfel, că Terra are o capacitate limitată de a satisface cererea 

crescândă de resurse naturale din partea sistemului socio-economic şi de a absorbi efectele 

distructive ale folosirii lor. Schimbările climatice, fenomenele de eroziune şi deşertificare, 

poluarea solului, apei şi aerului, reducerea suprafeţei sistemelor forestiere tropicale şi a 

zonelor umede, dispariţia sau periclitarea existenţei unui număr mare de specii de plante şi 

animale terestre sau acvatice, epuizarea accelerată a resurselor naturale neregenerabile au 

început să aibă efecte negative, măsurabile, asupra dezvoltării socio-economice şi calităţii 

vieţii oamenilor în zone vaste ale planetei. 

Conceptul de dezvoltare durabilă are ca premisă constatarea că civilizaţia umană 

este un subsistem al ecosferei, dependent de fluxurile de materie şi energie din cadrul 

acesteia, de stabilitatea şi capacitatea ei de autoreglare. Politicile publice care se 

elaborează pe această bază, precum prezenta Strategie Naţională pentru Dezvoltare 

Durabilă a României, urmăresc restabilirea şi menţinerea unui echilibru raţional, pe 

termen lung, între dezvoltarea economică şi integritatea mediului natural în forme înţelese 

şi acceptate de societate. 

Pentru România, ca stat membru al Uniunii Europene, dezvoltarea durabilă nu este 

una dintre opţiunile posibile, ci singura perspectivă raţională a devenirii naţionale, având 

ca rezultat statornicirea unei noi paradigme de dezvoltare prin confluenţa factorilor 

economici, sociali şi de mediu. 

- Strategia UE pentru Dezvoltare Durabilă 

Dezvoltarea durabilă a devenit un obiectiv politic al Uniunii Europene începând cu 

anul 1997, prin includerea sa în Tratatul de la Maastricht. În anul 2001, Consiliul 

European de la Goteborg a adoptat Strategia de Dezvoltare Durabilă a Uniunii Europene, 

căreia i-a fost adăugată o dimensiune externă la Barcelona, în anul 2002. 

În anul 2005, Comisia Europeană a demarat un proces de revizuire a Strategiei, 

publicând, în luna februarie, o evaluare critică a progreselor înregistrate după 2001, care 

punctează şi o serie de direcţii de acţiune de urmat în continuare. Documentul a evidenţiat 

şi unele tendinţe nesustenabile, cu efecte negative asupra mediului înconjurător, care 

puteau afecta dezvoltarea viitoare a Uniunii Europene, respectiv schimbările climatice, 

ameninţările la adresa sănătăţii publice, sărăcia şi excluziunea socială, epuizarea 

resurselor naturale şi erodarea biodiversităţii. Ca urmare a identificării acestor probleme, 

în iunie 2005, şefii de state şi guverne ai ţărilor Uniunii Europene au adoptat o Declaraţie 

privind liniile directoare ale dezvoltării durabile, care încorporează Agenda de la 

Lisabona, revizuită, pentru creşterea economică şi crearea de noi locuri de muncă drept o 

componentă esenţială a obiectivului atotcuprinzător al dezvoltării durabile. După o largă 

16

consultare, Comisia Europeană a prezentat, la 13 decembrie 2005, o propunere de 

revizuire a Strategiei de la Goteborg din 2001. 

Ca rezultat al acestui proces, Consiliul UE a adoptat, la 9 iunie 2006, Strategia 

reînnoită de Dezvoltare Durabilă, pentru o Europă extinsă. Documentul este conceput 

într-o viziune strategică unitară şi coerentă, având ca obiectiv general îmbunătăţirea 

continuă a calităţii vieţii pentru generaţiile prezente şi viitoare prin crearea unor 

comunităţi sustenabile, capabile să gestioneze şi să folosească resursele în mod eficient şi 

să valorifice potenţialul de inovare ecologică şi socială al economiei în vederea asigurării 

prosperităţii, protecţiei mediului şi coeziunii sociale. 

Strategia UE pentru Dezvoltare Durabilă, ce reprezintă fundamentul Strategiei 

Naţionale a României în domeniu, completează Strategia de la Lisabona şi se doreşte a fi 

un catalizator pentru cei ce elaborează politici publice şi pentru opinia publică, în scopul 

schimbării comportamentului în societatea europeană şi, respectiv, în societatea 

românească şi implicării active a factorilor decizionali, publici şi privaţi, precum şi a 

cetăţenilor în elaborarea, implementarea şi monitorizarea obiectivelor dezvoltării durabile. 

Responsabilitatea pentru implementarea Strategiei revine Uniunii Europene şi 

statelor sale membre, implicând toate componentele instituţionale la nivel comunitar şi 

naţional. Este subliniată, de asemenea, importanţa unei strânse conlucrări cu societatea 

civilă, partenerii sociali, comunităţile locale şi cetăţenii pentru atingerea obiectivelor 

dezvoltării durabile. 

În acest scop, sunt identificate patru obiective-cheie: 

• Protecţia mediului, prin măsuri care să permită disocierea creşterii economice de 

impactul negativ asupra mediului; 

• Echitatea şi coeziunea socială, prin respectarea drepturilor fundamentale, 

diversităţii culturale, egalităţii de şanse şi prin combaterea discriminării de orice fel; 

• Prosperitatea economică, prin promovarea cunoaşterii, inovării şi competitivităţii 

pentru asigurarea unor standarde de viaţă ridicate şi unor locuri de muncă abundente şi 

bine plătite; 

• Îndeplinirea responsabilităţilor internaţionale ale UE prin promovarea instituţiilor 

democratice în slujba păcii, securităţii şi libertăţii, a principiilor şi practicilor dezvoltării 

durabile pretutindeni în lume. 

Programul Operaţional Sectorial de “Mediu” al României 2007-2013, aprobat de 

Comisia Europeană în iulie 2007, este corelat cu strategiile de dezvoltare şi cu celelalte 

programe finanţate din fonduri europene şi naţionale şi vizează conformitatea cu 

directivele UE în materie, reflectând în acelaşi timp interesele naţionale. 

Pe ansamblu, strategiile şi programele naţionale referitoare la mediu corespund 

orientărilor Strategiei pentru Dezvoltare Durabilă a UE reînnoite (2006) şi vizează 

realizarea următoarelor obiective specifice: 

17

(a) Îmbunătăţirea calităţii şi accesului la infrastructura de apă şi apă uzată prin 

asigurarea serviciilor de alimentare cu apă şi canalizare în majoritatea zonelor urbane 

până în 2015 şi stabilirea structurilor regionale eficiente pentru managementul serviciilor 

de apă/apă uzată. 

(b) Dezvoltarea sistemelor de management integrat al deşeurilor prin îmbunătăţirea 

gestionării deşeurilor şi reducerea numărului de zone poluate istoric în minimum 30 de 

judeţe până în 2015. 

(c) Reducerea impactului negativ asupra mediului şi diminuarea schimbărilor 

climatice cauzate de sistemele de încălzire urbană în cele mai poluate localităţi până în 

2015. 

(d) Conservarea biodiversităţii şi a patrimoniului natural prin sprijinirea 

managementului ariilor protejate, inclusiv prin implementarea reţelei Natura 2000. 

Obiectivul principal în perioada de referinţă este implementarea unor sisteme adecvate de 

management pentru protecţia naturii în vederea conservării diversităţii biologice, a 

habitatelor naturale, a speciilor de floră şi faună sălbatică. Acţiunile prevăzute vizează 

întărirea capacităţii instituţionale, la nivel naţional şi local, şi atragerea participării publice 

(un rol important revenind ONG-urilor) pentru conformarea cu Directivele relevante ale 

UE, în special cele referitoare la păsări şi habitate, în corelare cu dezvoltarea reţelei 

Natura 2000. Siturile Natura 2000 reprezintă 17,84% din suprafaţa ţării, inclusiv 273 de 

situri de importanţă comunitară (13,21% din suprafaţă). 

Agenţia Naţională pentru Arii Protejate şi Conservarea Biodiversităţii, va asigura 

coordonarea generală a elaborării şi implementării planurilor de management pentru 

fiecare dintre siturile desemnate pentru protejare. Tot până la sfârşitul anului 2008 se 

prevede definitivarea cadastrului ariilor protejate de importanţă comunitară şi a ghidului 

metodologic privind integrarea aspectelor de biodiversitate în procedura de evaluare a 

impactului asupra mediului. 

Ţintele concrete propuse pentru anul 2015 includ sporirea numărului de arii 

protejate şi situri Natura 2000 care dispun de planuri de management aprobate, de la 3 în 

2006 la 240 în 2015 şi extinderea acestor suprafeţe la 60% din totalul ariilor protejate. 

(e) Reducerea riscului de producere a dezastrelor naturale cu efect asupra 

populaţiei prin implementarea măsurilor preventive în cele mai vulnerabile zone. 

Obiectivele principale vizează instituirea unui management durabil al inundaţiilor 

în zonele cele mai expuse la risc şi protejarea şi reabilitarea litoralului Marii Negre. 

Impactul turismului asupra mediului 

Turismul reprezintă una din industriile cele mai mari ale lumii, cu cea mai rapidă 

dezvoltare şi cu multiple influenţe, atât negative, cât şi pozitive asupra vieţii oamenilor şi 

a mediului înconjurător. Aceste “influenţe” se pot grupa în trei categorii: ecologice 

18

(impactul turismului asupra mediului înconjurător), socio-culturale (impactul activităţii 

turistice asupra populaţiei locale) şi economice (rolul turismului în dezvoltarea economică 

a zonei respective). 

Calitatea mediului ambiant, atât natural cât şi antropic, este esenţială pentru 

turism. Turismul poate avea efecte adverse asupra mediului, multe având legătură cu 

realizarea infrastructurii generale specific turistice, a hotelurilor, a restaurantelor, a 

magazinelor. Impactul negativ al dezvoltării turismului se manifestă atunci când numărul 

turiştilor este mai mare decât capacitatea de suport a mediului, conducând la distrugerea 

resurselor. 

Printre aceste efecte negative putem menţiona: 

poluarea datorită procesului tehnologic al realizării serviciilor turistice (scurgeri 

de ape reziduale de la unităţile de cazare şi alimentaţie publică) şi degradarea locală a 

mediului în perioadele de vârf de sezon în arealele unde sunt concentrate echipamentele 

turistice. 

Faţă de poluarea aerului, poluarea apei este mult mai prezentă deoarece foarte 

multe activităţi turisice nu se pot derula în lipsa unor resurse de apă, mai ales când este 

vorba de starea de igienă şi calitatea serviciilor turistice oferite. Consumul de apă calculat 

pentru fiecare turist este destul de ridicat, atât în structurile de cazare, cât şi în cele de 

alimentaţie publică, ca urmare înregistrându-se un volum mai mare de ape evacuate pe 

lângă cele provenite din partea localităţii urbane sau rurale. 

Poluarea apelor mai este produsă şi prin turismul neorganizat prin campare în 

locuri situate pe malurile apelor, lacurilor sau în apropierea zonelor strict protejate, unde 

turiştii, prin gunoaiele lăsate, pot contribui la scăderea calităţii apelor de suprafaţă sau 

subterane. 

Comportamentul turiştilor de a arunca oriunde gunoaiele şi propriile dejecţii, cu 

deosebire în lacuri, ape curgătoare, conduce la creşterea concentraţiei de bacili coliformi 

care pot fi vectorii de producere a unor afecţiuni. De asemenea, se impune utilizarea cât 

mai redusă a detergenţilor cu fosfaţi, a clorului pentru albirea lenjeriei şi tuturor ţesăturilor 

folosite în structurile de cazare şi alimentaţie publică. 

Exemple 

In hotelurile moderne există un control riguros al cantităţilor de apă folosite, 

deoarece preţul acestei resurse este relativ ridicat. Poluarea apelor mai poate 

fi produsă şi de apele menajere evacuate de structurile turistice care nu deţin 

microstaţii de epurare sau dacă sunt deversate la reţeaua de canalizare şi 

epurare a localităţii, staţiile nu au capacitate de prelucrare a unor volume mai 

mari sau nu deţin sisteme de filtrare performante şi, ca atare, ape cu diferite 

grade de poluare ajung în apele naturale. 

19

poluarea şi degradarea canalelor şi a lacurilor (prin: deversări de ulei, 

combustibili, surparea malurilor ariilor limitrofe prin crearea de valuri) pe care le 

parcurge actualul parc de nave: hidrobuze, şalupe, remorchere, pontoane. 

poluarea sonoră produsă de aglomerările turistice în sezonul estival, cu 

consecinţe asupra mediului deltaic limitrof (una dintre consecinţe fiind deranjarea 

păsărilor în perioada de cuibărit, fapt ce duce la reducerea numărului de indivizi); 

Activităţile turistice deţin mai multe surse prin care produc zgomote cu caracter 

disconfortant. Zgomotele sunt produse de lifturi de marfă, motoarele de pompare ale apei 

reci şi calde, aparatele frigorifice, instalaţiile de aer condiţionat, rampele de aprovizionare 

cu materii prime din structurile de alimentaţie publică şi evacuare a deşeurilor, de staţiile 

de amplificare ale restaurantelor, de comportamentul necivilizat al unora dintre turişti, etc. 

Toate aceste surse de zgomote constituie puncte negative în funcţionarea 

structurilor care pot afecta liniştea turiştilor şi care pot să determine scurtarea sejurului 

acestora. 

degradarea solului prin construirea unităţilor de cazare pentru turişti, a 

restaurantelor, a amenajărilor pentru agrement şi a altor elemente de infrastructură 

specifică (drumuri, poduri); 

Această formă de poluare afectează mai ales prin extinderea amenajărilor turistice 

şi de transporturi, care determină scoaterea din circuitul forestier şi agricol a unor 

importante suprafeţe (realizarea de parcări, staţii de alimentare cu combustibil, etc.). 

Solurile sunt afectate îndeosebi de cantităţile de deşeuri solide care, prin anumite procese 

fizice şi chimice pot afecta calitatea acestora. Modul de colectare şi de depozitare a 

deşeurilor solide provenite din activităţile turistice trebuie să asigure menţinerea calitativă 

a solurilor. 

Exemple 

Un aspect deosebit este dat de exploatarea plajelor care trebuie curăţate 

periodic cu mijloace mecanice specifice pentru păstrarea calităţii igienice a 

nisipului. În general, solurile sunt afectate şi de multitudinea structurilor de 

agrement, care produc tasări şi pot declanşa procese de erodare a solurilor. 

dispariţia unor habitate, ceea ce duce treptat la dispariţia speciilor de animale, 

păsări şi peşti. 

Speciile faunistice sunt valoroase sub aspectul rarităţii pentru domeniul ştiinţific şi 

ecologic sau pentru domeniul pescuitului şi al vânătorii sportive. Extinderea amenajărilor 

turistice, circulaţia turistică intensă determină reducerea habitatelor naturale pentru mai 

multe dintre animalele sălbatice. Practicarea braconajului, a pescuitului şi vânătorii 

necontrolate poate conduce la scăderea dramatică a efectivelor de faună sălbatică. 

20

Comportamentul zgomotos al turiştilor, camparea liberă a corturilor au un impact 

negativ asupra mediului de viaţă al multor specii de animale multe dintre acestea foarte 

sensibile la orice modificare adusă biotopului lor. 

distrugerea peisajului datorată deşeurilor aruncate de turişti pe teritoriul Deltei 

Dunării, dar şi a celor aruncate de locuitorii RBDD. Principala caracteristică a deşeurilor 

menajere este marea lor eterogenitate, cu variaţii de la o localitate la alta în funcţie de 

anotimp, de poziţia geografică, de gradul de dezvoltare a societăţii, de specificul şi nivelul 

vieţii, de obiectivele şi formele de turism practicate. 

Exemple 

Deşeurile menajere se compun din următoarele materiale: resturi alimentare, 

hârtie, carton, textile, lemn, plastic-cauciuc, oase, cenuşă-zgură-moloz, fracţii 

fine, diverse. 

poluarea aerului ca urmare a transportului turiştilor, datorită dioxidului de carbon 

emis prin folosirea mijloacelor de transport. 

Gazele generate în mediile naturale joacă împreună cu emisiile gazoase 

industriale, un rol deosebit în procesul global de încălzire al climei, sub influenţa efectului 

de seră. Cea mai mare parte a emisiilor naturale este de origine biogenă, strâns legată de 

ciclurile carbonului şi azotului în atmosferă, însă generarea lor poate fi influenţată de 

intervenţia unor activităţi umane (modificarea destinaţiei terenurilor, construcţiile 

hidrotehnice, agricultura, creşterea animalelor) căpătând astfel şi o componentă 

antropogenă. 

Producerea gazelor cu efect de seră în mediile naturale apare ca efect al 

interacţiunii între ecosistemele acvatice, materia vie, substanţa organică, sedimente şi este 

controlată de către interacţiunea factorilor fizici, chimici şi biologici în mediul acvatic. 

poluarea estetică se referă la structura şi arhitectura unităţilor turistice, care 

adesea nu se integrează în peisaj şi specificul zonei respective. Problema cu care se 

confruntă multe destinaţii turistice din România este dezvoltarea haotică din ultimii ani ai 

turismului. Biodiversitatea are cel mai mult de suferit, iar această tendinţă continuă să 

crească. 

Exemple 

O amenajare turistică devine atractică nu numai prin calitatea serviciilor 

oferite, dar şi prin ambianţa estetico-ambientală, care constă în personalizarea 

oricărei atracţii turistice prin arhitectură şi artă peisagistică. Astfel, pe plan 

mondial arhitectura se manifestă printr-un curent modern, prin care arhitecţii 

au soluţii noi, unde funcţionalul se armonizează cu cerinţele esteticii, curent 

care se manifestă din punct de vedere conceptual prin pluralismul ideilor şi 

formelor de prezentare. Acest curent ţine seama şi de faptul că preferinţele 

21

consumatorului sunt cuantificate prin anumite simboluri şi forme de 

reprezentare în planul construcţiilor. 

Problema o constituie amenajarea şi dotarea structurilor turistice, care în ciuda 

vehiculării unor modele, trebuie să se sprijine şi pe elementul original, autentic, fără a 

neglija semnificaţia naturală a locurilor şi cerinţele locuitorilor. 

U2.4. Rolul amenajărilor turistice în protejarea mediului 

Turismul se manifestă ca un factor activ în protejarea mediului, asigurându-şi 

astfel conservarea propriei “materii prime”. Conservarea funcţiilor sanitar-igienică, 

recreativă şi estetică ale elementelor componente ale mediului natural reprezintă garanţia 

continuei dezvoltări a turismului. 

Calitatea mediului şi menţinerea ei este o condiţie de bază a competitivităţii ofertei 

turistice. 

Responsabilităţile în domeniul turismului constau în: 

- evitarea risipei unor resurse naturale: apa, aerul, solul, vegetaţia; 

- conservarea, protejarea şi ameliorarea aşezărilor umane (urbane şi rurale), a 

monumentelor naturii, a vestigiilor istorice, a arhitecturii tradiţionale etc; 

- amenajarea, exploatarea raţională şi conservarea mediului în spaţiile libere, în 

concordanţă cu evoluţiile viitoare ale fluxurilor turistice; 

- controlul efectelor activităţii turistice în scopul prevenirii degradării mediului şi 

utilizării în cele mai bune condiţii a resurselor. 

Amenajarea turistică (AT) reprezintă principala modalitate de punere de acord a 

dezvoltării turistice cu necesitatea protejării mediului: 

- AT favorizează sau nu includerea unor perimetre în circuitul turistic. Sunt 

protejate zonele care se confruntă cu grave dezechilibre ecologice sau zone cu un statut 

deosebit; 

- Prin AT se poate controla riguros intensitatea fluxurilor turistice în fiecare 

perimetru. Orice acţiune de amenajare presupune determinarea capacităţii optime de 

primire a zonei şi echiparea la nivelul acesteia; 

Exemple 

Capacitatea optimă de primire = numărul maxim de turişti ce pot fi găzduiţi 

simultan într-o staţiune, astfel încât toţi turiştii să beneficieze de toate dotările 

şi să nu fie afectat echilibrul ecologic al zonei. 

- AT se implică în protejarea mediului şi prin promovarea unei anumite strategii în 

privinţa dimensiunilor staţiunilor; 

- Prin constituirea de parcuri şi rezervaţii, prin promovarea unor forme “blânde” de 

turism (fotosafari, bird-watching) se poate asigura o protejare eficientă a florei şi faunei; 

22

- Realizarea de situri (din franceză, site) = ansamblu la care natura şi omul au 

contribuit în mod egal pentru a crea o unitate şi o armonie; 

- Adoptarea de soluţii constructive şi arhitectonice care să îmbine funcţionalitatea şi 

estetica; 

- Amenajări funciare, forestiere, hidrografice; 

- Iniţiative legislative, programe de informare şi educare a populaţiei etc. 

Identificaţi o zonă turistică şi exemplificaţi care este impactul turismului 

asupra mediului prin menţionarea principalelor efecte negative ale dezvoltării 

turismului. 

U2.5. Rezumat 

Turismul are multiple influenţe, atât negative, cât şi pozitive asupra vieţii 

oamenilor şi a mediului înconjurător. Aceste “influenţe” se pot grupa în trei 

categorii: 

1. ecologice (impactul turismului asupra mediului înconjurător), 

2. socio-culturale (impactul activităţii turistice asupra populaţiei locale) şi 

3. economice (rolul turismului în dezvoltarea economică a zonei respective). 


1. Care sunt obiectivele-cheie ale strategiei UE pentru Dezvoltare Durabilă 

2. Care sunt obiectivele strategice cuprinse în Strategia României pentru 

dezvoltare durabilă 

3. Enumeraţi aspectele prin care se poate evidenţia rolul amenajărilor turistice în 

protejarea mediului. 


Prezentaţi problemele pe care le aduce turismul practicat într-o zonă pe care o 

cunoaşteţi mediului înconjurător şi identificaţi care este rolul amenajărilor 

turistice în protejarea mediului din zona respectivă. 

23

Unitatea de învăţare 3. Metodologia amenajării turistice a 

teritoriului 

Cuprins 

U3.1. Introducere.......................................................................................................24 


U3.3. Tipologia şi caracteristicile amenajărilor turistice.............................................25 

U3.4. Zonarea turistică a teritoriului – componentă a amenajării turistice....................26 

U3.5. Tehnici utilizate în amenajarea turistică a teritoriului..........................................29 

U3.6. Rezumat...........................................................................................................34 



Amenajarea turistică a teritoriului este o acţiune interdisciplinară la care 

contribuie economia şi organizarea turismului, ecologia, geografia, arhitectura, 

ştiinţele naturii, geologia, sociologia, psihologia etc. 

Principala modalitate de aducere în stare operaţională a ideilor privind 

sistematizarea teritoriului şi amenajarea localităţilor din zonele cu potenţial 

turistic este găsirea unor criterii clare de delimitare a zonelor turistice, 

ierarhizarea lor şi stabilirea priorităţilor de dezvoltare. Zonarea turistică a 

teritoriului pune economistului, sistematizatorului şî urbanistului probleme 

concrete legate de profilul formelor de turism practicate într-o anumită zonă, 

intensitatea activităţii turistice şi perspectivele de dezvoltare. 



Identifice tipologia şi caracteristicile amenajărilor turistice 

Cunoască criteriile de selecţionare a zonelor turistice în procesul de 

amenajare turistică 

Descrie modalitatea de delimitare a unităţilor turistice teritoriale 

Cunoască tehnicile utilizate în amenajarea turistică a teritoriului 

Identifice care sunt caracteristicile de care se ţine seama în deciziile de 

amplasare a echipamentelor turistice 


24

U3.3. Tipologia şi caracteristicile amenajărilor turistice 

Există mai multe criterii după care se pot structura/clasifica localizările turistice. 

In cele ce urmează vor fi prezentate câteva dintre cele mai folosite. 

In funcţie de dimensiunile şi răspândirea în teritoriu a resurselor, localizările 

turistice pot fi: 

- univoce, atunci când implantările sunt legate de existenţa unui singur obiectiv sau 

element de atracţie turistică, având valoare deosebită – cascada Niagara, piramidele, 

cetatea de scaun a Sucevei etc, ce polarizează cererea. Amenajările sunt sumare, relativ 

izolate şi în corelaţie strânsă cu indicele de atractivitate al obiectivului în cauză; 

- plurivoce, atunci când localizarea se integrează într-un ansamblu de condiţii care 

oferă o anumită specificitate (zonă cu monumente de artă, arhitectură, zonă cu izvoare 

minerale sau ape termale; ţărm cu nisip; munte cu zăpadă etc.). Dotările sunt mai 

complexe, luând forma unor centre turistice sau staţiuni; 

- echivoce, specifice zonelor turistice relativ omogene, cu o arie largă de întindere, 

fără o anumită particularitate. Dotările sunt mai numeroase, în forme simple şi complexe 

şi pot fi localizate oriunde, urmărindu-se doar o relaţie sumară între elementele ofertei. In 

decizia de amenajare dominantă este cererea – prin timpul de deplasare, oboseală, 

cheltuielile generate. Astfel de localizări sunt reprezentative pentru ariile de turism din 

preajma marilor aglomerări urbane. 

In funcţie de natura spaţiului geografic, se poate vorbi despre: 

- amenajarea siturilor (balneare) de litoral; 

- amenajarea siturilor montane; 

- amenajarea parcurilor şi rezervaţiilor naturale; 

- amenajarea siturilor istorice şi arheologice; 

- amenajarea staţiunilor termale; 

- amenajarea zonelor rurale; 

- amenajarea zonelor periurbane etc. 

In funcţie de relaţiile cu elementele definitorii ale teritoriului şi distribuţia 

cererii, există: 

- unităţi turistice izolate, punctiforme, oferind doar prestaţii specifice (cazare, masă, 

un minim de agrement); 

- localizări complexe (staţiuni, urbanizări) integrate regiunilor. 

Caracteristicile de care se ţine seama în deciziile de amplasare a 

echipamentelor turistice sunt: 

- unicitatea prestaţiei – fiecare localizare, indiferent de forma sau mărimea ei, 

reprezintă un caz particular, unic, chiar şi în cazul unor arii geoturistice mari şi relativ 

omogene, deoarece: 

25

o Resursele au o mare varietate de forme de manifestare şî parametrii de 

calitate (clima, vegetaţia, fauna, monumentele etc.); 

o Intră în alcătuirea unei zone sau produs turistic în proporţii diferite; 

o Condiţiile socioeconomice sunt diferite pentru fiecare perimetru; 

o Calitatea şi diversitatea serviciilor oferite este diferită. 

- localizarea turistică se face “la sursă” – datorită caracterului rigid, netransferabil 

al ofertei, staţiunile se amenajează la locul “materiei prime”, al resurselor (plajă, izvor 

mineral, munte, monumente etc.) şi se dimensionează în funcţie de volumul şi 

atractivitatea acestora; 

- localizarea turistică este îndepărtată de piaţa cumpărătorului – consumarea 

produsului turistic presupune deplasarea cererii, deci a turistului: 

o este necesară realizarea unor amenajări complexe, care să ofere turistului o 

paletă largă de prestaţii, în măsură să acopere toate nevoile sale; 

- polivalenţa amenajărilor – urmare a cuprinderii tot mai largi a fenomenului 

turistic, amenajările trebuie să asigure un nivel ridicat de diversitate şi complexitate a 

dotărilor şi serviciilor care să permită satisfacerea nevoilor unor segmente variate de 

turişti şi să atragă fluxuri mai consistente; 

- amenajările turistice se integrează tendinţei de “expansiune a terţiarului” – 

amplasarea va fi favorizată în zonele cu un nivel de dezvoltare economico-socială mai 

ridicat, cu o infrastructură bine pusă la punct (amenajare suprastructurală). 

U3.4. Zonarea turistică a teritoriului – componentă a amenajării turistice 

Delimitarea zonelor turistice se face în funcţie de resursele existente, 

determinându-se astfel profilul dominant al fiecărui perimetru. 

Dezvoltarea şi amplasarea noilor amenajări se face în concordanţă cu potenţialul 

fiecărei zone, exprimat prin următoarele aspecte: 

- suprafaţă 

- condiţii climatice; 

- vegetaţie; 

- resurse balneare; 

- vestigii culturale; 

- bază de materii prime; 

- Surse de apă, energie; 

- Căi de comunicaţie; 

- Posibilităţi de recrutare a forţei de muncă etc. 

Fundamentarea acţiunilor de zonare se realizează pe baza unor studii 

pluridisciplinare: 

- geografie 

- economie 

26

- sociologie 

Criteriile de selecţionare a zonelor turistice se încadrează în următoarele categorii mari: 

- condiţiile naturale – calitatea şi caracteristicile acestor elemente: 

o geologia şi geomorfologia teritoriului 

o Climatologia 

o Fauna şi flora 

o hidrologia 

- bogăţia cultural-istorică – prezenţa elementelor, originalitatea şi valoarea lor, 

starea de conservare a acestora, costurile restaurării şî protejării: 

o vestigii arheologice 

o monumente istorice şi din epoca contemporană 

o elemente de folclor 

o tradiţii şi arhitectură locală 

o serbări, festivaluri etc 

- condiţiile sociale şi economice – element favorizant al amenajărilor turistice: 

o demografia teritoriului (dinamică, structură, ocupare) şi disponibilităţile de 

forţă de muncă 

o dezvoltarea diferitelor ramuri economice (industrie, agricultură, comerţ, 

turism) 

o nivelul de trai 

o receptivitatea faţă de turism 

- infrastructura – defineşte cadrul general al funcţionării amenajărilor turistice: 

o căi şi mijloace de acces 

o echipamente de telecomunicaţii 

o reţeaua instituţiilor sanitare 

o surse de energie şi apă etc 

- echipamentul general de cultură şi odihnă – punct de plecare în realizarea 

viitoarelor amenajări şi ca elemente de determinare şi orientare a investiţiilor: 

o mijloace de găzduire (hoteluri, reşedinţe secundare, camere la particulari 

etc) 

o unităţi de alimentaţie 

o echipament cultural şi sportiv-recreativ 

o mijloace de primire (agenţii de turism, dispecerate de cazare, centre de 

informare turistică etc) 

o unităţi comerciale 

- legislaţia şi reglementările în vigoare – rol stimulator sau restrictiv în funcţie de 

regimul juridic al fiecărui perimetru: 

27

o reglementările privind protejarea mediului 

o regimul construcţiilor 

o orientările în concepţia de sistematizare 

În selecţia zonelor se impune evaluarea fiecărui criteriu şi a ansamblului acestora 

pentru: 

- determinarea “vocaţiei regiunii”; 

- ierarhizarea zonelor; 

- stabilirea priorităţilor în acţiunile de amenajare. 

Un alt aspect extrem de important îl reprezintă DELIMITAREA UNITĂŢILOR 

TERITORIALE. Obiectivul acestui demers îl constituie definirea tipologiei şi structurii 

optime a implantărilor. In concordanţă cu complexitatea resurselor turistice şi cu 

funcţionalitatea lor au fost stabilite următoarele categorii: 

- obiectivul sau punctul turistic – element de atracţie turistică, suficient de 

interesant pentru a motiva deplasarea turiştilor (monument al naturii, obiectiv istoric, 

manifestare culturală etc.), ce se constituie în obiect de amenajare la nivel local; 

- localitatea sau centrul turistic – o aşezare rurală sau urbană, cu funcţii economice 

şi sociale dezvoltate care concentrează în interior sau în imediata apropiere o varietate de 

obiective: 

o Localităţi turistice cu funcţie exclusiv sau dominant turistică – staţiuni 

o Localităţi turistice cu profil economico-social complex, unde turismul 

deţine un loc mai mult sau mai puţin important – oraşe 

- complexul turistic – suprafaţă de întindere nu prea mare ce grupează mai multe 

obiective şi localităţi turistice, având o relativă omogenitate (cursul unei ape, un masiv 

muntos, o depresiune etc). Se caracterizează printr-o mare concentrare a resurselor 

turistice în teritoriu şi este pretabilă valorificării superioare, amenajării unitare şi eficiente. 

In acest sens se conturează ca entitate în amenajarea teritoriului. 

- zona (arealul turistic) – un teritoriu întins, cu o diversitate de forme de relief, 

alcătuită din mai multe puncte, localităţi şi complexe turistice. Zona se înscrie ca o 

omogenitate relativă, elastică a teritoriului, suficientă pentru a impune forma principală 

sau dominantă de turism şi amenajarea corespunzătoare. Ca unitate de exploatare turistică 

ea constituie baza studiilor de sistematizare şi dezvoltare la nivel naţional. 

- regiunea turistică – o arie teritorială ce acoperă o suprafaţă foarte întinsă, în care 

trăsăturile dominante ale vieţii economice şi sociale sunt marcate de activitatea turistică. 

Procesul de zonare/alocare a spaţiilor presupune desfăşurarea unor acţiuni de 

identificare (individualizare) şi evaluare a resurselor. Identificarea presupune 

realizarea unui inventar sau structurarea lor în raport cu ideea de amenajare. 

28

In anul 1998, Institutul Urban Proiect a realizat un studiu privind delimitarea 

zonelor de interes turistic deosebit, cu condiţii prioritare de dezvoltare, ce a avut la bază 

studii de specialitate realizate de Institutul de Cercetări pentru Turism. 

Pentru evaluarea şi ierarhizarea unităţilor-administrativ teritoriale a fost aleasă, 

pornindu-se de la elementele componente ale valenţelor turistice, metoda arborilor de 

analiză pe criterii de bază şi subcriterii, atribuirea nivelurilor de apreciere făcându-se 

printr-un procedeu de ponderare a unui total de 100 de puncte 4 . Acordarea punctajelor pe 

diferite componente a fost realizată în urma consultării cu specialiştii din diferite domenii 

(economia turismului, amenajarea teritoriului, geografie, sociologie, arhitectură, geologie, 

medicină etc.), operatori de turism în sectorul public şi privat, autorităţi publice centrale 

sau locale, asociaţii de profil din turismul românesc, universităţi etc. 

U3.5. Tehnici utilizate în amenajarea turistică a teritoriului 

Concepţia de amenajare a spaţiului variază în funcţie de datele tehnice ale teritoriului, dar 

şi de nivelul şi modul de abordare a proiectului de amenajare. 

Din punct de vedere al nivelului, se remarcă: 

- abordarea interregională; 

- naţională; 

- regională; 

- locală; 

- sectorială. 

In funcţie de modul de angajare şi soluţionare a problemelor: 

- abordarea tradiţională – orientată pe realizarea echipamentelor punct cu punct – 

construirea unui drum, unui port de agrement, unui sistem de alimentare cu apă etc. Ea 

presupune elaborarea unor proiecte independente pentru fiecare obiectiv; 

- abordarea sistemică – după ce sunt analizaţi factorii de amenajare, se elaborează în 

detaliu toate alternativele de realizare a obiectivelor. Acţiunea este globală şi se 

desfăşoară în mai multe faze: 

o anteproiectul 

o proiectul iniţial 

o proiectul final 

o programul operaţional 

Conţinutul programului de amenajare se referă la organizarea funcţională a 

teritoriului (înzestrarea turistică a acestuia) şi organizarea relaţiilor cu perimetrele din 

afara zonei supusă amenajării. 

Înzestrarea turistică a unei staţiuni cuprinde două categorii de elemente: 

4 Erdeli, G., Gheorghilaş, A., op. cit., Anexa 3, p. 302-303. 

29

- funcţionale (reşedinţa, restaurantele, serviciile, infrastructura generală) 

- recreative (spaţiile deschise – plaje, păduri, parcuri, oblinzi de apă etc., amenajări 

sportive, monumentele, muzeele, organizarea de manifestări cultural-artistice etc.) 

Reşedinţa deţine locul cel mai important – punctul fix în funcţie de care se 

orientează atât turistul, cât şi celelalte componente ale echipamentului statiunii. Este 

alcătuită din mijloace de cazare, caracterizate prin: amplasare, mărime, confort, gama de 

servicii oferite. 

Restaurantele - caracterizate prin: amplasare, mărime, confort, varietate 

tipologică – în corelaţie cu dimensiunile reşedinţei 

Infrastructura generală – reţeaua căilor şi mijloacelor de transport = axa centrală 

a întregului sistem turistic într-o staţiune 

Tehnici utilizate în amenajarea turistică a teritoriului 

- distribuirea în spaţiu a obiectivelor – cartografierea 

- rezultatele economico-financiare ce pot fi obţinute – modele matematice şi 

statistice: analiza input-output, multiplicatorul turistic, previziunea cererii, rentabilitatea 

probabilă a investiţiilor 

- elaborarea unor norme şi standarde referitoare la dimensiunile optime ale unei 

staţiuni - criteriul esenţial în amenajarea zonelor turistice – permite evitarea fenomenului 

de saturare a zonelor şi deteriorarea mediului 

Normele de utilizare permit: 

- determinarea capacităţii zonelor turistice, în număr de persoane, fundamentate pe 

caracteristicile funcţionale ale suprafeţelor; 

- determinarea nevoii de locuinţe (spaţii de cazare) în raport cu funcţiile şi destinaţia 

zonelor (forma de turism ce va fi practicată); 

- evaluarea şi determinarea capacităţii mijloacelor de transport şi a terminalelor 

(gări, aerogări, autogări) 

- evaluarea şi determinarea capacităţii zonelor unde se vor derula activităţile de 

loisir: plaje, pante pentru schi, drumuri marcate etc. 

- evaluarea şi determinarea capacităţii teritoriului în raport cu urbanizarea ţării. 

Aceste evaluări reprezintă modul de determinare a capacităţii resurselor = carrying 

capacity. 

Trebuie respectate o serie de cerinţe (limite) fundamentale pentru elaborarea 

normelor şi standardelor: 

- pragul de toleranţă – element de caracterizare a mediului; 

- pragul de confort – limită de densitate a turiştilor şi constructiilor pentru a evita 

supraaglomerarea şi diminuarea calităţii resurselor; 

30

- pragul fizic – o limită pentru expansiunea turismului (o cotă de exploatare turistică a 

unei zone). 

Metode de determinare a normelor – zonarea 

Exemple 

Modelul polonez: 

- spaţii de amenajare turistică intensivă – 150-500 locuri de cazare/kmp 

- spaţii amenajate moderat – 40-300 locuri de cazare/kmp 

- spaţii cu amenajare turistică extensivă – 10-50 locuri de cazare/kmp 

Exemple 

Modelul de zonare din SUA şi Canada – trepte de intensitate a activităţii 

turistice: 

- zone de loisir de mare densitate 

- zone generale de loisir în aer liber 

- zone cu mediu natural 

- zone naturale excepţionale 

- zone primitive 

- zone culturale şi istorice 

In alte ţări se apreciază că un spaţiu turistic amenajat raţional trebuie să cuprindă: 

- o zonă cu echipamente turistice de găzduire 

- o zonă de penetraţie turistică în mediul natural 

- o zonă de protecţie, inglobând terenurile circumscrise celor două zone 

Altă metodă folosită este nivelul de intensitate sau unităţi de echipamente turistice pe 

locuitor: 

Exemple 

- un teren de sport la 500-2500 locuitori 

- un parc urban de 50 ha la 50.000 locuitori 

- un teren de tenis la 2000 locuitori 

- un teleschi pentru un complex cu 500 turişti 

- o telecabină pentru o staţiune cu peste 3000 locuri de cazare. 

Exemple 

Metoda densităţii 

- 3000 persoane pentru plajele foarte frecventate 

- 1000 persoane pentru plajele liniştite 

- 8 ambarcaţiuni de agrement pe 1 ha oglindă de apă 

31

Caracteristicile şi tendinţele cererii şi relaţiile ofertă-cerere se constituie ca 

teoreme sau ipoteze de lucru în modelarea matematică a acţiunilor de amenajare (P. 

Defert): 

- fiind dată o zonă unică a pieţei turistice situată într-un spaţiu regional izotrop, 

importanţa localizării este invers proporţională cu distanţa; staţiunile turistice se vor situa 

pe cercuri concentrice potrivit diversităţii resurselor; 

- existând mai multe zone ale pieţei turistice, cu ponderi relativ egale ca mărime, 

situate la distanţe comparabile de resurse, importanţa localizărilor este în funcţie de 

valoarea sau originalitatea resurselor respective; 

- în raport cu mai multe resurse virtuale de aceeaşi valoare, situate la distanţă egală 

de mai multe zone de piaţă cu amplitudinea diferită, importanţa localizării pentru fiecare 

resursă depinde de masa potenţială a vizitatorilor disponibili pentru fiecare zonă a pieţei; 

- la zone de piaţa egale şi egal distanţate într-un spaţiu izotrop şi în condiţiile unor 

resurse cu valoare identică în ceea ce priveşte originalitatea, importanţa localizărilor 

depinde de calitatea ofertei; 

- dacă toţi factorii au valoare egală, dezvoltarea localizărilor este corelativă cu 

importanţa anterioară a staţiunii deja existente. 

Relaţiile ofertă-cerere, surprind influenţa costului şi duratei deplasării asupra 

fluxurilor turistice, zonele de piaţă generatoare de turişti etc: 

- oferta turistică şi cererea sunt concentrate în două puncte sau arii teritoriale 

restrânse, situate la o anumită distanţă 

- oferta turistică dispersată într-o arie relativ largă şi cererea concentrată 

- oferta turistică concentrată şi cererea dispersată (la dimensiunile unei ţări sau chiar 

zone mai largi în cazul turismului internaţional); 

- oferta şi cererea dispersată. 

Principii de amenajare turistică 

1. Principiul integrării armonioase a construcţiilor – infrastructură şi echipamente 

turistice – în condiţiile naturale 

a. Dotările turistice trebuie să sporească şi nu să diminueze valoarea 

resurselor 

b. Ele trebuie să se subordoneze dominantei dată de condiţiile naturale, 

istorice etc 

c. Asigurarea legăturilor zonei turistice cu teritoriile învecinate 

2. Principiul flexibilităţii sau al structurilor evolutive 

a. Dotările unei zone turistice trebuie să se prezinte sub forma unui sistem 

polifuncţional, suplu, transformabil, capabil să se adapteze dinamicii şi mutatiilor în 

structura cererii 

32

. Diminuarea efectelor negative ale rigidităţii amplasamentelor 

3. Principiul corelării activităţii principale şi recepţiei secundare 

a. Dezvoltarea activităţilor şi dotărilor cu caracter recreativ 

b. Dezvoltarea serviciilor suplimentare asigură modernitate şi elasticitate 

staţiunilor 

4. Principiul interdependenţei reţelelor 

a. Peste sistemul de organizare a vieţii populaţiei permanente se suprapune 

unul destinat turiştilor 

b. Organizarea turistică trebuie să urmărească integrarea fluxurilor turistice 

cu populaţia rezidentă 

c. Dezvoltarea unor relatii de intercondiţionare, de completare şi de sustinere 

reciprocă 

5. Principiul funcţionalităţii optime a întregului sistem de reţele 

a. Mai multe reţele: reteaua resurselor naturale, reţeaua de activităţi-servicii, 

reţeaua unitătilor de recepţie, reţeaua echipamentelor de infrastructură generală 

b. Structurarea zonei trebuie să asigure vizitatorului accesul uşor, comod spre 

toate componentele reţelei 

c. O ordonare şi o ierarhizare în teritoriu 

d. Staţiunea va fi concepută ca un sistem integrat în interiorul căruia sunt 

repartizate raţional zonele de locuit, spaţiile verzi, zonele de plimbare, centrele comerciale 

etc 

6. Principiul rentabilităţii directe şi indirecte 

a. Rentabilitatea directă (desfăşurarea unei activităţi turistice eficiente) 

b. Efectele pozitive asupra altor ramuri şi activităţi prezente în zonă (efectul 

multiplicator) 

c. Efectele sociale ale dezvoltării turistice 

Să ne reamintim... 

Există mai multe criterii după care se pot structura/clasifica localizările 

turistice. 

Procesul de zonare/alocare a spaţiilor presupune desfăşurarea unor acţiuni de 

identificare (individualizare) şi evaluare a resurselor. 

Concepţia de amenajare a spaţiului variază în funcţie de datele tehnice ale 

teritoriului, dar şi de nivelul şi modul de abordare a proiectului de amenajare. 

In procesul de amenajare a teritoriului în scopuri turistice trebuie respectate o 

serie de principii de amenajare turistică. 

33

U3.6. Rezumat 

Caracteristicile de care se ţine seama în deciziile de amplasare a 

echipamentelor turistice sunt: 

- unicitatea prestaţiei 

- localizarea turistică se face “la sursă” 

- localizarea turistică este îndepărtată de piaţa cumpărătorului 

- polivalenţa amenajărilor 

- amenajările turistice se integrează tendinţei de “expansiune a 

terţiarului” 

Principiile de amenajare turistică: 

- Principiul integrării armonioase a construcţiilor 

- Principiul flexibilităţii sau al structurilor evolutive 

- Principiul corelării activităţii principale şi recepţiei secundare 

- Principiul interdependenţei reţelelor 

- Principiul funcţionalităţii optime a întregului sistem de reţele 

- Principiul rentabilităţii directe şi indirecte 

U3.7.Test de evaluare a cunoştinţelor 

1. Care sunt criteriile de selecţionare a zonelor turistice în procesul de 

amenajare turistică 

2. Precizaţi tipologia şi caracteristicile amenajărilor turistice 

3. Descrieţi modalitatea de delimitare a unităţilor turistice teritoriale 

4.Care sunt caracteristicile de care se ţine seama în deciziile de amplasare a 

echipamentelor turistice 


1. Menţionaţi şi exemplificaţi categoriile de resurse turistice naturale din 

România. 

2. Menţionaţi şi exemplificaţi categoriile de resurse turistice culturale din 

România. 

3. Pe site-ul Ministerului Dezvoltării Regionale şi Turismului există lista 

localităţilor atestate ca staţiuni turistice de interes naţional şi local. Extrageţi 

această listă, precum şi criteriile de atestare a staţiunilor turistice. 

34

Unitatea de învăţare 4. Amenajarea turistică a litoralului 

Cuprins 

U4.1. Introducere.......................................................................................................35 


U4.3. Criterii şi norme de amenajare turistică a litoralului .........................................35 

U4.4. Experienţa internaţională în domeniu ...............................................................39 

U4.5. Modele de amenajare a litoralului ....................................................................43 

U4.6. Rezumat...........................................................................................................48 



Turismul de litoral a cunoscut o creştere continuă în toate ţările care dispun 

de condiţii naturale specifice. Zonele de litoral prezintă şi astăzi o mare forţă 

de atracţie, deşi cererea turistică s-a diversificat mult şi comportamentul 

turiştilor a căpătat noi dimensiuni. Concepţia de organizare, soluţiile 

adoptate, tipologia implantărilor, localizarea amplasamentelor se 

particularizează în raport cu trăsăturile cadrului natural, în principal ale plajei 

şi mării. Consacrarea curei helio-marine în practica turistică internă şi 

internaţională a cunoscut mai multe faze, fiecare cu un specific propriu ca 

amenajare şi modalitate de valorificare turistică. 



Cunoască criteriile şi normele de amenajare turistică a litoralului 

Înveţe din experienţa internaţională în domeniu 

Identifice soluţiile (tipurile) principale de amenajare a litoralului 

Aibă un punct de reper în propunerea unui nou plan de amenajare a 

staţiunilor 


U4.3. Criterii şi norme de amenajare turistică a litoralului 

Litoralul este recunoscut ca destinaţie turistică de aproximativ două secole. De 

asemenea, prezintă o complexitate de potenţial turistic cu componente naturale (plaje 

stâncoase şi nisipoase, apa mării, bioclimat, peisaje de faleză muntoasă, de platou sau ale 

35

insulelor din larg, uneori şi factori naturali de cură (vezi România, Italia, Franţa, Crimeea, 

etc.), dar şi create de om (vestigii cultural istorice, dotări portuare, aşezări rurale şi 

urbane, echipamente turistice). 

Dar, litoralul prin poziţia sa la interferenţa mare-uscat, configuraţia şi 

dimensiunile plajei (de regulă îngustă şi limitată ca suprafaţă) este un mediu fragil, atât 

datorită dinamicii intense a proceselor marine, care conduc la modificări continue şi 

uneori profunde (vezi plaja Mamaia şi faleza de la Saturn), cât şi presiunii exercitate din 

partea turiştilor. Toate acestea sunt elemente de bază în găsirea modelelor adecvate de 

amenajare şi organizare a spaţiului pe litoral. 

Staţiunile turistice de litoral sunt, în general, dimensionate în funcţie de suprafaţa 

plajelor, dar mai trebuie avut în vedere, pentru anumite staţiuni, existenţa unor factori 

naturali terapeutici, care pot atrage, de asemenea, un număr foarte mare de turişti 

(staţiunile Eforie Nord, Mangalia, Saturn). 

In funcţie de caracteristicile naturale ale plajei şi mării se stabilesc soluţiile şi 

concepţiile de organizare, respectiv tipologia implantărilor şi localizarea 

amplasamentelor. Mărimea unei staţiuni litorale este dictată de capacitatea de suport a 

plajelor, avându-se în vedere următorii parametri 1 : 

- suprafaţa exploatabilă a plajelor; 

- capacitatea optimă de primire a plajei; 

- simultaneitatea prezenţei vizitatorilor pe plajă; 

- capacitatea zilnică a plajei. 

1) Suprafaţa exploatabilă a plajelor este determinată de condiţiile concrete ale 

configuraţiei şi ale cadrului natural de ansamblu. Din experienţa internaţională 

se constată că o exploatare efectivă a plajei se poate face pe o lăţime de circa 

50 m, terenurile situate mai în adâncime fiind ocupate cu alte amenajări ca: 

jocuri de plajă, umbrele, vestiare, plantaţii etc. Plajele cu lăţimi de peste 100 m 

contribuie la sporirea gradului de confort, asigurând menţinerea cadrului 

natural – vegetaţie de protecţie, dune de nisip, zone adăpostite de vânt etc., 

fără a spori însă gradul de utilizare a ţărmului, întrucât cura heliomarină pierde 

din eficienţă la peste 50 m distanţă de la apă. 

2) Capacitatea optimă de primire a plajei. Numărul de vizitatori sosiţi pe plajă 

este un indicator determinant atât pentru stabilirea capacităţii plajei şi implicit 

a staţiunii, cât şi pentru fixarea nivelului de confort la zona de plajă sau a 

categoriei de utilizare. Prin aceasta se exprimă atât nivelul de ocupare a plajei 

în raport cu lăţimea acesteia, cât şi ocuparea mării, ocupare foarte variabilă în 

funcţie de configuraţia şi adâncimea fundului mării. 

1 Erdeli, G., Gheorghilaş, A., op. cit., p. 130-132. 

36

Nivelul de ocupare a plajei este deci condiţionat de suprafaţa acesteia (lăţimea, 

lungimea), ca şi de norma de spaţiu afectat unui vizitator (m 2 sau ml). Capacitatea optimă 

a plajei se stabileşte după formula: 

S / L 

C o 

= , unde: 

N 

C o = capacitatea optimă potenţială (vizitatori); 

S = suprafaţa plajei (m 2 ); 

L = lungimea ţărmului cu plaje (ml) 

N = norma de spaţiu afectat unui vizitator în m 2 (N p ) sau ml (N t ) în raport cu 

modul de folosire a plajei şi cu lăţimea acesteia sau lungimea ţărmului. 

Experienţa ţărilor cu turism litoral dezvoltat, permite să luăm în considerare 

următoarele norme de spaţiu pentru plajă sau linie de ţărm: 

a) Numărul de vizitatori pe m 2 de plajă: 

N 

p 

2 

plaja 

= (m 

vizitatori 

m 2 

/vizitator) 

Această normă este condiţionată de gradul de utilizare a plajei, astfel: 

- ocupare intensivă (4-6 m 2 /vizitator), când se consideră că plaja nu este ocupată cu 

alte activităţi în afară de cele de cură heliomarină; 

- ocupare medie (6-8 m 2 /vizitator), când se iau în considerare aceleaşi condiţii ca 

mai sus, dar sunt şi unele amenajări reduse; 

- ocupare largă (8-12 m 2 /vizitator), în situaţia plajelor a căror lăţime depăşeşte 80- 

100 m şi unde, în partea îndepărtată de ţărm, se amenajează dotări pentru sport, 

agrement, alimentaţie, plantaţii de protecţie etc. 

b) Numărul de metri de ţărm pe vizitator: 

vizitatori 

N t 

= ( ml / vizitator) 

mltarm 

Această normă este diferenţiată în raport cu dimensiunea (lăţimea) şi gradul de utilizare a 

plajei, conform tabelului 4.1. 

Tabelul 4.1. Număr de metri ţărm pe vizitator 

Tipul de plajă 

Ml/vizitator 

Gradul de utilizare 

intensivă medie largă 

Ingustă (10-20 m lăţime) 5 3 Este neeconomică 

Medie (21-60 m lăţime) 6-10 5-7 3-5 

Largă (61-100 m lăţime) 10-15 * 8-10 5-7 

* nu se recomandă, deoarece se aglomerează fâşia de plajă de lângă apă. 

37

3) Simultaneitatea prezenţei vizitatorilor pe plajă. Se stabileşte luând în considerare că 

durata medie a unei şedinţe de plajă în luna iulie, în condiţiile climatului marin românesc 

este de aproximativ 3 - 4 ore şi că intervalul optim de plajă în aceeaşi lună, se extinde pe 

o perioadă de 7 - 8 ore (între 9,00 - 17,00). Se apreciază că în condiţiile ţării noastre, 

sporul de capacitate zilnică a plajelor, rezultat din nesimultaneitatea prezenţei pe plajă a 

vizitatorilor este exprimat prin indicele de simultaneitate (Is) egal cu 1/3 din numărul de 

vizitatori potenţiali în funcţie de condiţiile specifice locale, de profilul staţiunii şi de 

nivelul de dotare a acesteia cu amenajări pentru cură şi tratamente, activităţi culturalrecreative 

şi activităţi balneoturistice, care pot constitui pentru vizitatorii staţiunii atracţii 

turistice suplimentare. În urma cercetărilor efectuate de specialiştii din balneologie şi de 

către cei din domeniile adiacente, în perioada considerată optimă pentru plajă, rezultă că 

indicele de simultaneitate (Is) poate să varieze între 1,20 şi 1,35 sau chiar 1,40. 

4) Capacitatea zilnică a plajei, exprimă numărul de vizitatori ce pot folosi zilnic plaja şi, 

pe baza ei, ţinând cont şi de factorii naturali de tratament balnear existenţi în staţiune, se 

stabileşte mărimea acesteia şi în special capacitatea structurilor turistice. 

Referitor la capacitatea structurilor de alimentaţie publică se consideră optim un raport 

locuri în alimentaţie/locuri de cazare de 1,2 – 1,5, cu valori mai mari pentru staţiunile care 

au un agrement mai dezvoltat. 

Se calculează pe baza formulei: 

C = C × I , unde: 

z 

o 

s 

C z = capacitatea zilnică a plajei; 

I s = indicele de simultaneitate (variabil între 1,20 şi 1,35 sau chiar 1,40 în raport direct cu 

nivelul de dotare şi echipare a staţiunii); 

C o = capacitatea optimă potenţială a plajei. 

Turismul de litoral deţine o poziţie preferenţială între destinaţiile de vacanţă: 

- aproape jumătate din numărul total al vacanţelor (Franţa, Italia, Marea Britanie, 

SUA, Belgia); 

- 1/3 din circulaţia turistică internaţională este atrasă de ţările riverane Mării 

Mediterane: Spania, Franţa, Grecia, Maroc, Algeria, Tunisia; 

- cea mai mare parte a emisiei turistice din Anglia, Germania şi ţările nordice se 

îndreaptă spre litoralul ţărilor din sudul continentului; 

- locul Asiei de Sud-Est şi Pacific în circulaţia turistică internaţională este expresia 

solicitărilor din sezonul estival. 

In ultimii ani însă se constată o stabilizare a fluxurilor turistice spre aceste 

destinaţii 2 : 

2 Flash EB No 291– Survey on the attitudes of Europeans towards tourism, wave 2, Analytical report, p. 6 

38

- 20% dintre turiştii europeni au menţionat în anul 2008 ca motivaţie majoră 

« vacanţe la mare – soare, plajă »; 

- 17 ţări din cele 27 membre UE au plasat litoralul pe locul 2 în « Top 3 motivaţii 

de vacanţă în 2008 »; 

- doar 2 ţări au plasat litoralul pe primul loc (Danemarca şi Austria) ; 

- 5 ţări nu au menţionat litoralul între primele 3 motivaţii. 

In egală măsură, trebuie menţionate şi câteva mutaţii structurale ale cererii 

turistice de care trebuie ţinut cont în amenajarea turistică a zonelor de litoral: 

- deplasarea lentă de la turismul în grup spre turismul individual; 

- creşterea independenţei turistului care îşi organizează singur programul şi îşi 

asigură unele servicii (pregătirea hranei); 

- creşterea preferinţei pentru locuinţele individuale proprii sau închiriate, pentru 

apartamente mobilate, pentru camping-caravaning; 

- extinderea naturalismului ca formă a turismului de litoral; 

- diversificarea activităţilor recreative şi sportive în dauna plajei: 

- iahting, schi, scufundări, surfing; 

- construirea de porturi de agrement, cluburi nautice, şcoli de navigaţie, 

scufundări; 

- alte sporturi: tenis, golf; 

- organizarea de festivaluri. 

- organizarea activităţii în formula “club de vacanţă”; 

- afirmarea turismului social. 

Stabiliţi, pe baza datelor furnizate de Anuarul Statistic al României şi pe 

baza studiilor realizate de Insomar (www.mdrt.ro) ce poziţie deţine 

turismul de litoral între destinaţiile de vacanţă ale românilor. 

U4.4. Experienţa internaţională în domeniu 

Litoralul – zona de contact între elementele terestre şi hidrologice, zonă propice 

celor mai diverse activităţi, spaţiu limitat prin definiţie, a devenit o piesă-cheie în 

amenajarea turistică din numeroase ţări, sub acţiunea unor tendinţe conjugate sau 

cumulate. S-a produs o adevărată explozie a utilizării ţărmurilor, ceea ce a ascuţit 

competiţia între funcţiile acestui spaţiu îngust 3 . Trei funcţii cu o creştere rapidă sunt 

prezente: 

- extinderea instalaţiilor industriale-portuare de mare anvergură, a implantărilor 

nucleare, mari consumatoare de apă, întâlnite în zonele costiere; 

3 Manolescu, I. T., Evaluare şi amenajare turistică a teritoriului. Strategii de amenajare şi dezvoltare 

durabilă, Editura Sedcom Libris, Iaşi, 2004, p. 133-134. 

39

- afirmarea urbanizării prin crearea de noi aglomeraţii urbane, prin extinderea celor 

existente şi prin dezvoltarea echipamentelor edilitare aferente acestora; 

- consacrarea curei helio-marine în practica turistică internă şi internaţională şi 

concentrarea în zonele de litoral a unei părţi importante a circulaţiei turistice. 

Se disting trei tipuri de dezvoltare turistică 4 : 

1. Numărul şi întinderea populaţiei existente, precum şi vitalitatea şi diversitatea 

activităţilor acesteia înainte de introducerea turismului; 

2. Natura spontană sau planificată a facilităţilor turistice oferite; 

3. Natura localizată sau extinsă a zonei turistice. 

Vom exemplifica, în continuare, prin câteva dintre zonele turistice devenite celebre 

în amenajarea turistică a litoralului. 

Dezvoltare spontană – Costa Brava – Coasta de Azur. In ambele cazuri turismul 

s-a dezvoltat în mod spontan. 

Exemple 

Riviera franceză (Coasta de Azur) 

- prima etapă – venirea în regiune a persoanelor înstărite (sec. XVIIIsec 

XIX) – a determinat apariţia unor staţiuni (Cannes şi Nisa) şi construirea 

de vile pe pantele din spatele litoralului 

- a doua etapă (după al II-lea război mondial) - dezvoltarea turismului 

de masă pe timp de vară, construcţii în josul pantelor, în lanţ, masive, 

neorganizate, pe litoralul dintre centrele urbane deja existente. 

Strategiile de amenajare a litoralului sunt orientate către: 

a. Dezvoltarea diverselor manifestări ale turismului de coastă (plajă, înot, sporturi 

nautice, tratamente balneare etc.) şi a mijloacelor de agrement necesare; 

b. Protejarea siturilor şi monumentelor existente în zonă, ca şi a litoralului. Aceasta 

impune ca, în paralel cu dezvoltarea şi modernizarea bazei materiale, precum şi cu 

mărirea zonei de coastă amenajate (în lungime şi în lăţime), să se asigure şi conservarea 

moştenirii istorice şi culturale din aceste spaţii. Se urmăreşte astfel să se armonizeze 

extinderea turismului (spaţii, echipamente, frecvenţă) cu acţiunile de conservare a 

litoralului. 

Exemple 

Costa Brava (Spania) 

- faza aristocratică a turismului a fost aproape inexistentă aici, regiunea 

cuprinzând mici porturi pescăreşti, puţină agricultură şi o industrie de 

prelucrare a plutei; puţine căi de acces pe coastă sau între acestea şi oraşele 

din interiorul ţării; 

4 Pearce, D., Tourism development, 2nd ed., John Wiley & Sons, New York, 1989, p. 59-61. 

40

- perioada postbelică a determinat sosirea turiştilor pe perioada de vară, 

datorită coastei şi climei atrăgătoare, preţurilor relativ scăzute. Cererea a 

depăşit oferta, regiunea nefiind echipată pentru asemenea activităţi. S-a 

construit în mod neorganizat; 

- introducerea unor măsuri de planificare, reorganizare spaţială a 

regiunii: facilităţile turistice s-au dezvoltat de-a lungul coastei, infrastructura 

s-a modernizat, au fost create căi de acces care leagă coasta nu numai de 

restul regiunii, ci şi de restul Spaniei sau Europei. A apărut astfel o unitate 

funcţională, dar multe dintre activităţile tradiţionale continuă în zonă. 

Dezvoltare planificată şi localizată – coasta Mării Negre 

- Litoralul românesc şi bulgăresc al Mării Negre – plat, jos şi nisipos – a fost 

dominat de trei mari porturi (Constanţa, Varna şi Burgas), în afara acestor centre existând 

o populaţie şi activităţi reduse. 

- În perioada postbelică, guvernele socialiste au început un program de extindere a 

turismului, pentru a îmbunătăţi influxul de valută şi a promova turismul social. 

- Decizia de a dezvolta turismul a fost conştientă şi planificată (s-a analizat piaţa, s- 

a evaluat capacitatea plajelor) şi a precedat orice activitate turistică în zonă. 

- Posesia colectivă a terenului şi rolul statului în finanţarea proiectelor a condus la 

construcţia rapidă a unor complexe de vacanţă de mari dimensiuni (15.000-25.000 

paturi): Mamaia – Ro, Zlatni Pjasac – BG. 

- Aceste staţiuni funcţionale şi foarte bine delimitate nu au avut aproape niciun 

efect asupra organizării anterioare a regiunii, care continuă să fie dominată de porturile 

mari. 

Exemple 

Staţiunea Mamaia, amplasată pe litoralul Mării Negre la nord de 

Constanţa, a fost dezvoltată iniţial în anii 1890 o dată cu amenajarea căii 

ferate. Staţiunea a înflorit după 1919 o dată cu înfiinţarea unui cazinou şi 

apariţia unor vile opulente şi a devenit reşedinţa de vară a regelui Ferdinand. 

Oricum, în anii 1960 Mamaia a cunoscut o dezvoltare pe scară largă iniţiată 

de regimul socialist pe fâşia ingustă de litoral între Lacul Sutghiol (unul din 

cele mai mari lacuri cu apă dulce din România) şi Marea Neagră, pe o 

suprafaţă de peste 215 hectare. 

Dezvoltare masivă – Languedoc – Roussillon (Franţa) 

Pe litoralul francez Languedoc – Roussillon existau unele staţiuni mici, dar înainte de 

operaţiunea de dezvoltare masivă din anii 1960, potenţialul turistic al regiunii nu era 

exploatat aproape deloc. 

41

Exemple 

Operaţiunea de dezvoltare Languedoc – Roussillon diferă de 

planurile/proiectele privind Marea Neagră prin faptul că planurile nu au 

inclus numai construcţia de noi unităţi funcţionale, ci şi extinderea şi 

redezvoltarea centrelor deja existente. În plus, acestea sunt legate între ele de 

o infrastrucură care unifică regiunea. 

Statul joacă un rol esenţial în dezvoltarea staţiunilor funcţionale, dar sectorul 

privat are rolul major în operaţionalizarea strategiilor de dezvoltare. 

Exemple 

Litoralul românesc al Mării Negre 

Două segmente: 

- sectorul nordic (143 km) situat între Delta secundară a Chiliei şi 

Constanţa – cuprinde o porţiune din RBDD – ţărm jos şi nisipos, format din 

cordoane litorale şi bancuri de nisip, alimentate de aluviunile Dunării; 

- sectorul sudic (85 km) situat intre Constanţa şi Vama Veche – ţărm 

înalt, cu faleze de până la 15 m deasupra nivelului mării. 

Probleme specifice ale amenajării litoralului românesc al Mării Negre 

- problema mediului – ca pentru toate zonele litorale 

o poluarea din partea turiştilor; 

o poluarea la distanţă sau a mediului marin instabil prin excelenţă 

(transformările regimului hidrologic în tot bazinul Dunării, activităţile generatoare de 

deşeuri solide şi lichide). 

- degradarea ţărmurilor 

o barajele opresc aportul natural de aluviuni grosiere (Porţile de Fier I şi II, 

dar si cele de pe râurile interioare, afluenţi ai Dunării). Apele se reîncarcă cu aluviuni 

fine, erodând malurile argiloase. Consecinţa: plajele pierd din suprafeţele utile, sunt 

afectate chiar fundaţiile unora dintre construcţiile de pe malul mării. Adincirea bruscă ce 

apare în unele zone chiar la apropierea liniei de ţărm pune în pericol viaţa turiştilor; 

o poluare, datorită încărcării apelor cu nutrienţi proveniţi de la îngrăşăminte, 

detergenţi, apele epurate şi „conduşi” de Dunăre în mare. Scoicile sunt cele mai afectate, 

murind în masă şi fiind prezente tot mai mult pe plajă (atrag muşte, emană mirosuri 

neplăcute etc); 

o digurile de agrement de pe litoral aduc mâl la mal. – efectele secundare 

(efectul de dig – curenţii din spatele lor permit depunerea aluviunilor in suspensie din apa 

marină sub formă de mâl pe nisipul curat; 

42

o Poluarea locală contribuie la efectele alergogene ale celor care se scaldă în 

mare – meduză tipică pentru apele poluate . 

- reglementări juridice inconsistente 

o Legea Protecţiei mediului; 

o Legea Apelor, nu stipulează nimic despre modul cum trebuie să fie 

gestionat litoralul; 

o Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 19/2006 Privind utilizarea plajei 

Marii Negre şi controlul activităţilor desfăşurate pe plajă; 

o Legea nr. 274/2006 Pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului 

nr. 19/2006 privind utilizarea plajei Marii Negre şi controlul activităţilor desfăşurate pe 

plaja; 

o OMT 485/2009 Pentru aprobarea Normelor metodologice privind 

autorizarea plajelor în scop turistic; 

o clasificarea plajelor. 

U4.5. Modele de amenajare a litoralului 

Concepţia de organizare, soluţiile adoptate, tipologia implantărilor, localizarea 

amplasamentelor se particularizează în raport cu trăsăturile cadrului natural, în principal a 

plajei şi mării. 

Un rol definitoriu îl au: 

- lungimea, lăţimea şi orientarea plajei; 

- regimul eolian; 

- curenţii; 

- înălţimea valurilor; 

- adâncimea apei; 

- accesul la plajă; 

- intrarea în apă; 

- înălţimea falezei etc. 

Procesul de amenajare a zonelor de litoral presupune: 

- dimensionarea noilor localizări; 

- alegerea modelului de amplasare. 

1. In dimensionarea noilor localizări se porneşte de la identificarea suprafeţelor posibil 

de amenajat şi normele convenţionale existente. 

Normele sunt exprimate sub forma: 

- mp suprafaţă plajă (mp suprafaţă teren) pentru un loc de cazare – 2 mp plajă 

(nisip) + 8 mp teren pentru un loc de cazare – 5-6 mp – 8 mp plajă/loc cazare; 

- număr paturi la un ha suprafaţă totală amenajată – 100 paturi/1 ha; 

43

- în funcţie de elementele de specificitate ale zonei şi de profilul staţiunilor, aceste 

norme pot varia: pentru staţiunile polivalente se merge pe o reducere a suprafeţei plajei în 

favoarea suprafeţei totale. 

2. Alegerea modelului de amplasare depinde de configuraţia terenului. 

In decursul timpului s-a constatat existenţa mai multor etape şi a unor modele 

caracteristice: 

- faza de pionierat – două secole, până la 1930 – dezvoltări punctiforme, constituite 

iniţial din locuinţe individuale, apoi din ansamblul de reşedinţe secundare proprietate 

privată sau închiriate, realizate de societăţi imobiliare, apoi sub forma primelor staţiuni. 

Au apărut ca destinaţii balneare, din iniţiativa unor personalităţi ale vremii (familii regale 

şi aristocratice, bancheri, scriitori sau artişti la modă) şi se adresau unei clientele reduse 

numeric, dar cu posibilităţi financiare mari. 

- faza de urbanizare a litoralului, se întinde pe o durată de 30-40 ani, se 

caracterizează printr-o dezvoltare a amenajărilor care iau forma urbanizărilor, cu o 

distribuţie liniară de-a lungul coastelor şi o amplasare anarhică a echipamentelor. Această 

fază este determinată de creşterea frecvenţei călătoriilor spre litoral şî apoi a turismului de 

masă, de dezvoltarea automobilismului şi de dezvoltarea neîngrădită a investiţiilor 

turistice. Trei momente în perfecţionarea modelelor de amenajare: 

o „înmugurirea” şi „înflorirea” centrelor balneare existente; 

o densificarea marilor staţiuni şi crearea unor adevărate condominioane 

turistice; 

o ocuparea modulară a litoralului, în formula polinucleară în serie – sistemul 

cel mai răspândit şi cel mai bine structurat la ora actuală. 

- faza amenajărilor de litoral de mare amploare, apărută între anii 60-70, care se 

caracterizează prin cuprinderea neobişnuită a operaţiunilor de amenajare: 

o ambele maluri ale Adriaticii (Italia şi Iugoslavia); 

o litoralul Mării Negre (150 km de ţărm în URSS, România şi Bulgaria); 

o zona Languedoc – Roussillon (Franţa – 200 km de coastă, circa 200 ha 

amenajate); 

o amenajarea constă în crearea într-un timp foarte scurt a uneia sau mai 

multor staţiuni „complexe şi integrate”, dotate cu mijloace de cazare totalizând între 10 şi 

50 de mii de paturi şi echipamentele aferente (alimentaţie, sport, divertisment, comerţ), 

structuri de srvicii necesare populaţiei permanente a staţiunilor. 

o Aceste amenajări sunt elaborate pe baza unor programe complexe ce 

antrenează statul, colectivitătile publice naţionale sau regionale, persoanele particulare. 

o Ele îmbracă forme diferite – staţiuni mari sau mijlocii, izolate sau grupate, 

integrate unor aşezări sau separate. 

44

Două soluţii (tipuri) principale de amenajare 5 : 

- cea a urbanizării sau microurbanizării – amenajările se organizează frecvent în 

jurul unui echipament sau element al resurselor naturale care exercită o puternică forţă de 

atracţie şi care constituie centrul staţiunii (golf natural, port de agrement, cazinou etc) 

o realizarea unor staţiuni turistice cu concentrări imobiliare, amplasate în 

imediata apropiere a unui centru locuit sau integrate acestuia (vezi figura 4A) 

o realizarea unor complexe autonome, de tipul unui centru locuit, dotate cu 

toate serviciile şi echipamentele necesare şi situate în zone cu posibilităţi viitoare de 

dezvoltare (vezi fig. 4B) 

- cea a construcţiilor izolate, punctiforme, cu structuri exclusiv turistice, amplsate la 

distanţe nu prea mari de urbanizările existente sau de aşezările umane (vezi fig. 4C). 

Figura nr. 4A 

Figura nr. 4B 

5 Minciu, R., op. cit., p. 83-84. 

45

Figura nr. 4C 

Stereotipul dezvoltării unei staţiuni de litoral 

Modelul clasic include câteva elemente obligatorii: 

- o alee de promenadă de-a lungul ţărmului, flancată de palmieri; 

- o plajă largă, cu umbreluţe de stuf; 

- hoteluri aliniate paralel cu ţărmul; 

- centre de distracţii variate şi dispuse pe tot arealul staţiunii. 

Recurgerea la modelare (la ilustrarea unui stereotip al dezvoltării statiunilor de 

litoral) este utilă prin existenţa unui punct de reper în propunerea unui nou plan de 

amenajare a staţiunilor. 

• Infrastructura generală 

Căile de acces specifice unei staţiuni de litoral sunt caracterizate prin: 

- diversitate – toate cele patru tipuri de transport extern (rutier, feroviar, aerian, 

maritim) 

- accesibilitate – investiţii majore în aceste rute, astfel încât accesul este facil, pe 

toată perioada anului 

Utilităţile sunt bine dezvoltate, datorită numărului mare de turişti, existenţei unei 

infrastructuri urbane deja existente (dezvoltarea localităţilor litorale ca porturi). 

Problemele care pot apărea: 

- inexistenţa unei surse de apă potabilă convenabile (apa dulce lipseşte sau are 

elemente- calcar - care o fac greu operaţionabilă; 

- tentaţia de a direcţiona apele uzate direct în apa mării este ridicată – sistemele de 

epurare a apei lipsesc in staţiunile de mai mică importanţă, iar construcţia haotică de 

hoteluri şi case de vacanţă accentuează această problemă; 

- datorită salinităţii ridicate a apei mării şi terenului de pe litoral, există o uzură 

accentuată a instalaţiilor subterane şi supraterane, care necesită înlocuiri frecvente. 

• Cazarea – caracteristici 

- diversitatea extremă a tipurilor de unităţi de cazare – toate tipurile; 

- prezenţa formelor de cazare de lux – cel puţin un hotel de 4-5 stele; 

46

- dispunerea unităţilor de cazare paralel cu ţărmul, pt a oferi turiştilor vedere spre 

mare; 

- tendinţa de apropiere excesivă de ţărm/plajă impune consolidări ale terenurilor şi 

investiţii suplimentare pt fundaţiile construcţiilor; 

- tendinţa de grupare a două-trei unităţi hoteliere pt a putea beneficia de facilităţi 

comune – plajă privată, piscine, parcări etc; 

- facilităţi diverse oferite de hotelurile mari – săli de conferinţe, expoziţii, terenuri 

sportive, centre de sănătate şi tratament; 

- tendinţa de supraofertă de cazare în raport cu capacitatea de primire a plajelor. 

• Unităţile de alimentaţie – caracteristici 

- diversitate accentuată; 

- prezenţa formelor de lux – restaurante cu amenajări deosebite şi servicii de inaltă 

calitate; 

- restaurante amenajate pe vapoare sau chiar în constructii subacvatice; 

- tendinţa de apropiere de plajă a punctelor de vânzare a alimentelor. 

• Atracţiile naturale – resursele clasice: mare, soare, nisip, aer 

- amenajarea plajei 

o curăţiri şi nivelări periodice ale nisipului 

o îngrădiri pentru plajele private 

o amplasarea coşurilor de gunoi într-o formă cât mai estetică – coşuri de 

stuf, în formă de animale, vase de piatră 

o asigurarea nisipului, atunci când plaja este stâncoasă 

o asigurarea echipamentelor de plajă – scaune, saltele, şezlonguri, umbrele 

- clasificarea plajei 

o clasificarea prin nr. de „Delfini”sau „Steagul Albastru” 

- accesul în apă – amenajări specifice 

o curăţiri periodice ale algelor 

o construiri de baraje pentru a diminua forţa valurilor 

o amplasarea de balize şi de puncte de salvamar 

o amplasarea de plase protectoare în larg pentru a diminua posibilitatea de 

acces spre plajă a speciilor de animale marine periculoase. 

• Atracţiile antropice 

- atracţiile de tip divertisment – parcuri acvatice, discoteci, baruri, cazinouri, parcuri 

de distracţii, grădini zoologice etc 

- unele localităţi deţin şi situri arheologice, muzee de arheologie şi istorie 

- clădiri amenajate în diferite scopuri – săli de concerte, filarmonici, centre 

culturale, biblioteci, teatre de vară 

47

- amenajările pentru practicarea diferitelor sporturi – centre de închirieri echipament 

sportiv, centre de instructaj, piscine, rampe pt sărituri în apă, terenuri de tenis, fotbal, 

volei etc 

- centre de sănătate şi tratament – pistele de jogging, sălile de fitmess, centrele de 

tratament 

- spaţii verzi, parcuri de odihnă – mai rare 

- centrele comerciale – străzi pietonale flancate de magazine diverse 

U4.6. Rezumat 

Mărimea unei staţiuni litorale este dictată de capacitatea de suport a 

plajelor, avându-se în vedere următorii parametri: 

- suprafaţa exploatabilă a plajelor; 

- capacitatea optimă de primire a plajei; 

- simultaneitatea prezenţei vizitatorilor pe plajă; 

- capacitatea zilnică a plajei. 

Procesul de amenajare a zonelor de litoral presupune: 

- dimensionarea noilor localizări; 

- alegerea modelului de amplasare. 


1. Prezentaţi problemele specifice amenajării turistice a litoralului. 

2. Cum se determină capacitatea optimă de primire a plajei 

3. Cum se determină capacitatea zilnică a plajei 


Elaboraţi câteva propuneri pentru îmbunătăţirea amenajării turistice a unei 

zone (staţiuni) de litoral din România. Determinaţi, în acest sens, 

parametrii care definesc capacitatea de suport a plajei. 

48

Unitatea de învăţare 5. Amenajarea turistică a arealelor 

balneo-climatice 

Cuprins 

U5.1. Introducere.......................................................................................................49 


U5.3. Tendinţe în dezvoltarea turismului balneo-medical...........................................50 

U5.4. Soluţii de amenajare turistică a arealelor balneo-climatice................................55 

U5.5. Rezumat...........................................................................................................62 

U5.6.Test de evaluare a cunoştinţelor ........................................................................62 


Staţiunile termale reprezintă cele mai vechi destinaţii turistice, ca 

rezultat al recunoaşterii efectelor tămăduitoare ale izvoarelor minerale. 

Creşterea interesului pentru cura balneară/termală, dublată de trecerea 

spre turismul de masă, a favorizat transformarea amenajărilor iniţiale, 

localizate în imediata apropiere a izvoarelor, în adevărate centre turistice. 

Aceste centre s-au dezvoltat într-o manieră originală – în privinţa organizării 

vieţii, activităţilor, arhitecturii etc. 

Prin importanţa sa în satisfacerea unor cerinţe vitale ale oamenilor 

legate de menţinerea şi consolidarea sănătăţii şi de refacere a potenţialului 

energetic, turismul balnear a devenit un segment major al produselor turistice 

interne şi internaţionale. 

Această necesitate a devenit mai acută în perioada actuală, odată cu 

intensificarea procesului de industrializare, urbanizare, dezvoltare a 

transporturilor care au drept consecinţe creşterea acţiunii patogene a mediului 

ambiant asupra organismului uman prin factori negativi generaţi, ca poluarea 

fizică şi chimică, sedentarismul, stresul psihic, dezechilibrul alimentar, 

calitatea şi cantitatea, precum şi reducerea contactului permanent dintre om şi 

mediul său natural. 


În urma parcurgerii acestei unităţi de învăţare studenţii vor fi capabili să: 

identifice câteva dintre tendinţele în evoluţia cererii şi ofertei de 

turism balnear 

determine indicatorii de corelaţie între calitatea şi cantitatea 

substanţelor minerale omologate şi cererea de servicii de tratament 

balnear 

recunoască unele soluţii de amenajare a arealelor balneo-climatice 

49


U5.3. Tendinţe în dezvoltarea turismului balneo-medical 

Potrivit datelor Organizaţiei Mondiale a Turismului, se apreciază că aproximativ 

20 milioane de persoane din Europa se deplasează anual către ţările ce deţin substanţe 

minerale şi dotări pentru odihnă şi tratament. Ţara noastră se înscrie printre ţările 

europene cu un fond balnear remarcabil, ceea ce a făcut ca activitatea balneară să aibă o 

veche tradiţie şi să cunoască o dezvoltare amplă. 

Exemple 

În expansiunea sa în Europa, Imperiul roman a realizat în Italia, 

Spania, Franţa şi în România adevărate opere de artă acolo unde existau ape 

termale şi minerale. În jurul izvoarelor de ape termale, ape minerale, a 

zonelor cu nămoluri terapeutice, au apărut diverse forme de punere în 

valoare a acestora, care s-au dezvoltat treptat, ajungându-se la începutul 

secolului XX la un fel de ,,cult“ al staţiunilor balneare, pe care clasele 

bogate le frecventau mai mult din snobism. 

Turismul balneo-medical din acele timpuri a reprezentat un privilegiu pentru cei 

înstăriţi, o formă a turismului de lux. Din a doua jumătate a secolului XX, odată cu 

dezvoltarea generală a economiei mondiale, turismul balnear devine accesibil şi celorlalte 

categorii sociale, înregistrând o evoluţie spectaculoasă a calităţii ofertei şi cererii. 

Datorită dezvoltării din ultimele decenii, oferta ţărilor cu bogate resurse naturale 

şi cu tradiţie în practicarea turismului balnear este foarte bine structurată şi deosebit de 

performantă. Cu toate acestea, piaţa europeană a turismului balnear este în continuă 

schimbare şi readaptare Factorii naturali de cură, în special apa minerală, au fost în 

atenţia omului încă din cele mai vechi timpuri, fapt dovedit de numeroasele descoperiri 

arheologice care au scos la iveală părţi din instalaţiile vechilor băi romane utilizate în 

scop balnear la Geoagiu, Herculane, Călan, Săcelu-Gorj, Ocna Sibiului, Moneasa, Buziaş, 

Călimăneşti-Căciulata. Totodată, la Callatis şi Tomis romanii foloseau ca sursă de 

tratament apa de mare şi izvoarele sulfuroase mezotermale. 

Organizarea şi dezvoltarea activităţii balneare în ţara noastră, a început în secolul 

al XIX-lea, când se captează majoritatea surselor de ape minerale, se pun bazele 

exploatării ştiinţifice a exploatării apelor ca urmare a cercetărilor balneologice, 

hidrogeologice, a analizelor fizico-chimice efectuate. 

Despre o exploatare balneară a factorilor naturali de cură se poate vorbi însă 

începând cu secolul al XVIII-lea, când se descoperă şi se redescoperă numeroase izvoare 

termale, se fac cercetări şi testări ale apelor minerale, are loc recunoaşterea efectului 

50

terapeutic al acestora şi se realizează unele stabilimente rudimentare care vor constitui 

nucleul viitoarelor staţiuni balneare ale secolului al XIX-lea. Astfel, apar alături de 

staţiunile mai vechi ca Băile Herculane, Băile 1 Mai-Felix, Geoagiu Băi (care îşi continuă 

activitatea) o serie de localităţi balneare ca: Băile Tuşnad, Sâncrăieni, Borsec, Vâlcele, 

Şaru Dornei, Zizin, Bazna, Băile Olăneşti ş.a. In acelaşi timp, are loc recunoaşterea 

calităţilor fizico-chimice ale apelor minerale româneşti prin acordarea de medalii. 

După distrugerile şi degradările suferite de o mare parte dintre staţiuni (Slănic 

Moldova, Tuşnad, Zizin, Vatra Dornei, Sovata, Borsec, Băile Olăneşti, Sărata 

Monteoru,Vaţa, Moneasa ), Societatea de Hidrologie şi Climatologie Medicală 

(reînfiinţată în 1923) întreprinde acţiunea de reconstruire în special a staţiunilor cu tradiţie 

în ţară şi peste hotare ca: Băile Herculane, Băile Govora, Techirghiol, Sovata, Vatra 

Dornei precum şi a unor staţiuni mai mici ca: Amara, Lacu Sărat, Pucioasa, Băile 

Olăneşti, Băile Tuşnad construind vile, case de oaspeţi, stabilimente balneare astfel încât, 

ca urmare a acestei reorganizări şi dezvoltări a sectorului balnear, în perioada 1926-1928 

să existe circa 80 de staţiuni balneare care să se bucure de o activitate intensă, în multe 

dintre ele efectuându-se între 80.000 şi 180.000 de băi anual. 

In perioada interbelică staţiunile balneare şi de agrement se adresau unei clientele 

de lux, după cel de al-II-lea război mondial, dar mai ales în perioada, 1965-75 staţiunile 

balneare s-au dezvoltat, prin crearea a peste 30.000 de locuri în majoritatea lor în 

complexe sanatoriale; dezvoltarea acestora a vizat turismul social paralel cu cel 

internaţional. 

După 1990, turismul balnear românesc a intrat într-o criză profundă ca urmare a 

degradării fizice şi morale a bazei materiale, a investiţiilor reduse făcute pentru 

modernizarea acesteia, degradarea surselor de factori naturali, protecţia redusă a acestora, 

îmbătrânirea personalului, clientela puţin exigentă reprezentată de pensionari, sindicalişti 

etc. 

Tendinţele existente pe plan mondial privind noua abordare a conceptului de 

sănătate pe de o parte şi potenţialul balnear de excepţie pe de altă parte oferă noi 

perspective turismului balnear românesc prin restructurarea ofertei sale pe principiul 

turismului de sănătate. 

România dispune de un excepţional fond balnear ceea ce face ca din acest punct 

de vedere să se situeze pe unul dintre primele locuri din Europa. Totodată, potenţialul 

turistic balnear prezintă o serie de particularităţi care-l individualizează în cadrul ţărilor 

cu tradiţie în domeniu: prezenţa tuturor grupelor de substanţe terapeutice: ape minerale şi 

termominerale, nămoluri terapeutice, emanaţii naturale de gaze terapeutice CO 2 şi uneori 

în combinaţie cu H 2 S, microclimatul salin, întregul complex de factori terapeutici ai 

litoralului existenţa unor substanţe minerale terapeutice cu caracter de unicat: gazele 

mofetice şi solfatariene, considerate rarităţi ale naturii şi chiar unice în Europa (în cazul 

51

solfatarienelor) precum şi a altora puţin răspândite în Europa: lacurile sărate, peloidele, 

microclimatul salin însoţite de cercetări şi metode de tratament menite să asigure 

valorificarea acestora. valoarea terapeutică ridicată a gazelor mofetice determinată prin 

ample cercetări de specialitate, precum şi valenţele curative ale solfatarelor au făcut ca 

acestea să fie considerate elemente de mare interes ale balneologiei româneşti. 

Totodată trebuie evidenţiat faptul că aceste substanţe minerale terapeutice sunt 

considerate remedii eficiente în tratarea unor afecţiuni pentru care terapia cu mijloace 

farmaceutice medicamentoase nu dă rezultate satisfăcătoare: afecţiuni respiratorii, 

sterilitate parţială, afecţiuni dermatologice, alergii existenţa tuturor grupelor de substanţe 

minerale terapeutice ceea ce permite acoperirea întregii game de afecţiuni tratabile cu 

ajutorul factorilor naturali de cură (toate cele 14 tipuri de afecţiuni înscrise în 

nomenclatorul OMS): ale aparatului locomotor (reumatismale şi posttraumatice), ale 

sistemului nervos central şi periferic,ginecologice, cardiovasculare, digestive, hepatobiliare, 

renale, metabolice şi de nutriţie, respiratorii şi ORL, dermatologice, alergii, boli 

profesionale. 

Dintre acestea ponderea cea mai mare o deţin substanţele minerale terapeutice 

destinate tratării afecţiunilor aparatului locomotor şi ginecologice de aproximativ 77,15 

%, urmate de cele cardiovasculare şi ale sistemului nervos periferic 13,20%, digestive, 

hepatobiliare, renale, respiratorii, ORL 9,65%; existenţa unor rezerve importante de 

substanţe minerale terapeutice la nivelul fiecărei categorii ceea ce favorizează o amplă 

valorificare a acestora în cadrul turismului de sănătate larga răspândire în teritoriu a 

acestor resurse, diferite categorii de substanţe minerale terapeutice întâlnindu-se în toate 

zonele ţării, la nivelul tuturor formelor de relief : montan, subcarpatic, de dealuri şi podiş, 

câmpie, deltă şi litoral prezenţa pe mici suprafeţe a mai multor grupe de substanţe 

minerale terapeutice ceea ce permite tratarea concomitentă a mai multor tipuri de 

afecţiuni valoarea curativă ridicată a substanţelor minerale terapeutice româneşti a fost 

confirmată de numeroasele premii obţinute de apele minerale de la Călimăneşti, 

Căciulata, Olăneşti, Slănic Moldova, Covasna, Băile Herculane citate în literature de 

specialitate; de asemenea balneologia românească, prin cercetările chimice şi de laborator 

a confirmat eficacitatea acestora şi a stabilit posibilităţile de utilizare a lor cu succes în 

toate formelor specifice curelor de sănătate: preventivă, terapeutică şi recuperatorie 

existenţa diferitelor tipuri de bioclimat variind de la cel sedativ şi de cruţare la cel excitant 

sau cu caracter tonic ce favorizează tratarea diferitelor tipuri de afecţiuni realizarea unor 

produse secundare de tip extract obţinute din ape minerale şi nămoluri: sarea de Bazna şi 

Bălţăteşţi, obţinute din apele minerale din regiune, extract de nămol de tip „Pell Amar” 

obţinut din nămolul lacului Balta Albă, apa minerală înfioletată de tip Olăneşti injectabilă 

care are termen de garanţie de 90 de zile ceea ce permite continuarea tratamentelor la 

distanţă prezentă apele minerale termale şi mezotermale cu pondere mare pe teritoriul 

52

ţării ce pot fi valorificate în scop de agrement diversificând astfel oferta balneară 

românească. 

Toate aceste caracteristici care individualizează potenţialul balnear românesc în 

ansamblul celui reprezintă european, reprezintă un avantaj deosebit de important în 

conceperea unei oferte competitive. Aceasta presupune însă o serie de eforturi concertate 

din partea tuturor actorilor implicaţi în dezvoltarea şi promovarea turismului balnear 

românesc astfel încât acesta să devină o componentă de marcă a turismului. 

În ceea ce priveşte potenţialul antropic, acesta este reprezentat de obiective 

turistice situate fie în cadrul staţiunilor, fie în împrejurimile acestora. 

Exemple 

cetăţi (Cetatea Oradei, Cetatea Medievală din Sighişoara); 

peşteri (Peştera Urşilor de la Chişcani); 

ruine (Ruinele Cetăţii Sarmisegetuza, Cetăţii Balvanyos); 

grote (Grota Haiducilor); 

case memoriale (Casa Memorială a lui Anton Pann, Liviu 

Rebreanu); 

muzee (Muzeul Ţării Crişurilor din Oradea); 

mănăstiri (Mănăstirea Cozia); 

Planul Înclinat de la Cormamdău (staţiunea Covasna); 

băi romane ş.a. 

La acestea se mai adaugă obiceiuri, tradiţii şi manifestări folclorice cum ar fi 

Festivalul Cântecului – Băile Felix, Festivalul cântecului, dansului şi portului popular – 

Balvanyos, Festivalul Internaţional de Folclor Hercules – Băile Herculane ş.a. 

Particularităţile turismului balnear pot fi rezumate, sintetic, astfel: 

- durata lungă a sejurului (18-30 zile); 

- posibilitatea realizării curei pe întreaga perioadă a anului; 

- turismul balnear este singura formă care se bazează pe un potenţial permanent, de 

mare complexitate, practic inepuizabil şi independent de condiţiile atmosferice; 

- diversificarea prestaţiei medicale: alături de procedurile bazate pe utilizarea 

resurselor naturale apar şi se dezvoltă tipuri noi de tratamente bazate pe acupunctură, 

apiterapie, mişcare, tratamente de cosmetică medicală, cure de slăbire etc; 

- modificarea raportului între ponderea curelor de recuperare şi a celor profilactice; 

- prezenţa altor categorii de turişti decât curanţii; 

- întrepătrunderea formelor de turism şi apariţia staţiunilor polivalente. 

Factori specifici turismului balnear: 

- deteriorarea stării de sănătate a populaţiei; 

- creşterea duratei medii de viaţă; 

53

- intensificarea eforturilor individuale şi colective pentru îngrijirea stării de sănătate 

şi prevenirea îmbolnăvirilor. 

Caracteristicile clientelei: 

- media de vârstă – 50-80 ani; 

- venituri medii şi mici; 

- clienţi fideli. 

Exemple 

Staţiunea balneară este o localitate, parte dintr-o localitate sau/şi arealul 

care dispune de substanţe minerale balneare (factori naturali de cură) 

ştiinţific dovedite şi tradiţional recunoscute ca eficiente terapeutic, de 

instalaţii specifice pentru cură şi are o organizare şi personal medicosanitar 

ce permite acordarea asistenţei medicale balneare în condiţii 

corespunzătoare; beneficiază de construcţii, dotări şi amenajări urbanedilitare 

adecvate unei staţiuni turistice. 

De regulă, o staţiune balneară pe lângă funcţia predominantă – cură 

balneară (terapie, de recuperare, profilactică) – prin factorii ambientali şi 

dotări adecvate poate îndeplini şi alte funcţii turistice: odihnă, recreere, 

practicarea unor sporturi, organizarea de alte forme de turism (cultural, de 

afaceri şi reuniuni etc.). De aceea, în turism şi în general în balneoturism se 

utilizează şi categoriile de staţiune balneoclimatică şi staţiune balneoturistică, 

pe care le definim în continuare. 

Staţiunea balneoclimatică este localitatea sau arealul care dispune de 

substanţe minerale balneare (terapeutice) şi factori climatici benefici 

odihnei şi reconfortării şi îndeplineşte aceleaşi condiţii prevăzute în 

definiţia de mai sus, ca staţiune balneară. 

Staţiunea balneo-turistică este localitatea care dispune de factori naturali 

terapeutici şi ambientali utilizaţi în cura balneară, odihna activă, agrement 

şi alte activităţi turistice şi beneficiază de organizare, dotări, construcţii şi 

amenajări de profil şi urban-edilitare adecvate activităţii balneo-turistice 

(servicii turistice şi balneare). 

Consultaţi Master Planul pentru Dezvoltarea Turismului Balnear din 

România, realizat de Detente Consultants în noiembrie 2009 

(www.mdrt.ro) şi extrageţi aspectele esenţiale care definesc piaţa 

turismului balnear din alte ţări, precum şi modul în care acestea şi-au 

adaptat oferta turistică la noile evoluţii ale cererii în domeniu. 

54

U5.4. Soluţii de amenajare turistică a arealelor balneo-climatice 

Elementul de referinţă în dimensionarea şi localizarea amenajărilor în arealele 

balneo-climatice îl reprezintă factorii naturali de cură, exprimaţi prin: varietate, 

capacitate, calitate, distribuţie în teritoriu, alte resurse naturale şi antropice – capabile să 

stimuleze formele de turism asociate. 

Procesul de amenajare turistică presupune: 

- delimitarea zonelor funcţionale (a perimetrelor balneare) în care să se asigure 

exploatarea optimă a factorilor naturali; 

- dimensionarea construcţiilor balneare şi de altă natură în raport cu volumul, 

capacitatea şi calitatea resurselor; 

- structurarea echipamentelor într-o concepţie unitară; 

- amenajarea unor spaţii libere şi utilizarea lor în scopuri terapeutice (parcuri, 

terenuri de sport, zone pt cura de teren etc.); 

- implementarea progresului tehnic în activitatea balneară (tehnologii moderne, 

instalaţii de înaltă tehnicitate etc.). 

Pentru determinarea mărimii viitoarelor amenajări se porneşte de la: 

- evaluarea capacităţii factorilor naturali de cură; 

- evaluarea suprafeţei totale posibil de amenajat; 

- stabilirea modalităţilor de utilizare a resurselor – cură externă sau internă; 

- stabilirea necesarului pentru o procedură în cazul fiecărui tip de tratament 

(ştranduri, băi la cadă, împachetări, inhalaţii, buvete etc.); 

- stabilirea raportului între curanţi şi cei veniţi pentru alte destinaţii (odihnă, 

recreere, mişcare, divertisment etc. 

În practica de amenajare şi dezvoltare a unei staţiuni balneare se urmăresc trei 

obiective: 

a. valorificarea optimă a resurselor de substanţe minerale terapeutice, dimensionarea 

şi dezvoltarea funcţiei balneare în corelaţie cu rezervele omologate ale acestora; 

b. dezvoltarea funcţiei turistice a localităţii prin valorificarea altor resurse naturale şi 

antropice din localitate/areal; 

c. dezvoltarea economico-socială a localităţii, amenajarea şi dotarea comercială, 

culturală, socială şi urban-edilitară adecvate necesităţilor balneo-turistice şi populaţiei 

locale. 

Deci, capacitatea optimă de primire a acesteia se stabileşte în ansamblu, luând în 

considerare cele trei aspecte ale dezvoltării staţiunii respective, în funcţie de profilul 

balnear şi condiţiile naturale locale. 

În funcţie de concentraţiile pe care le prezintă, de compoziţia chimică, de efectele 

terapeutice, de indicaţiile balneo-medicale în cadrul curelor balneare, substanţele minerale 

terapeutice pot fi grupate în: 

• substanţe hidrominerale; 

55

• nămoluri terapeutice; 

• gaze terapeutice naturale – mofete; 

• saline terapeutice. 

În scopul exploatării raţionale şi valorificării durabile a substanţelor minerale 

terapeutice, precum şi al conservării resurselor hidrominerale în special, unităţile balneare 

şi turistice trebuie să dispună de norme de exploatare şi de consum specifice pentru aceste 

substanţe. În acest sens Institutul Naţional de Recuperare, Medicină Fizică şi Balneologie 

Bucureşti a stabilit anumite norme de valorificare a substanţelor minerale terapeutice, 

respectiv o serie de indicatori vizând limitele de valorificare în scopul exploatării 

durabile a acestora. 

S-au stabilit unele corelaţii între calitatea şi cantitatea de substanţe minerale 

terapeutice omologate şi cererea de servicii de tratament balnear, care conduc, în final, 

alături de alţi indicatori sau alte norme, la dimensionarea bazelor de tratament şi implicit a 

spaţiilor de cazare într-o staţiune balneoclimatică (Tabelele nr. 5.1 – 5.8). 

1.Cura internă de apă minerală la izvor 

Considerând porţia maximă de apă 300 ml. şi un consum de 3 porţii/zi pentru 

fiecare pacient, se calculează la un timp de funcţionare util al izvorului de 8 ore, cu 

pierderi de 30 %. 

Exemple 

Tabelul nr. 5.1. 

Debit (l/s) 0,1 0,5 1,0 2,0 

Nr. max. pacienţi 2000 10.000 20.000 40.000 

2. Cura externă cu apă minerală/termală 

a. Cadă cu apă minerală/termală 

Considerând că pentru o cadă se consumă circa 350 Iitri apă (3 căzi la 1 mc.) 

pentru o baie (procedură majoră), la un timp de funcţionare de 7 ore/zi şi un timp de 

efectuare a procedurii de max. 40 min. (30 min. baia şi 10 min. pauză) se poate calcula 

aproximativ cantitatea de apă minerală necesară pe zi. Menţionăm că spălarea căzii se 

face cu apă dulce. 

Exemple 


Număr căzi 

individuale 

(posturi) 

Număr 

pacienţi 

Ppe zi 

Cantitatea de 

apă minerală 

(mc/zi) 

Cantitatea de 

apă cu diluare 

50% /mc/zi 

1 10 3,5 1,7 

56

2 20 7 3,5 

10 100 35 17 

20 200 70 35 

b. Bazin pentru balneaţie (în hidroterapie) 

Se consideră pentru calcul o normă de 4 mp de persoană la o adâncime medie de 1,5 m cu 

alimentare prin curgere continuă la preaplin, astfel la sfârşitul zilei de lucru, considerată 

de 7 ore, apa să se fi schimbat o dată. O procedură durează în medie 40 minute (30 min. 

baia şi 10 min. pauza). 

Exemple 


Număr pacienţi/ 

procedură majoră 

Număr 

pacienţi pe 

zi 

Suprafaţă 

bazin (mp) 

Necesar 

apă mc / 

zi 

10 100 40 120 

15 150 60 180 

20 200 80 240 

30 300 120 360 

c) Bazin pentru kinetoterapie 

Se consideră pentru calculul necesarului de apă o suprafaţă de 4 mp/pers. cu un nivel 

mediu al apei de 1,5 m, cu o nişă de circa 10 mp pentru elongaţii în poziţia ortostatică, 

alimentarea făcându-se la fel ca la bazinul pentru balneaţie. 

Exemple 


Număr pacienţi/ 

procedură 

colectivă 

Număr 

pacienţi pe 

zi 

Suprafaţă 

bazin (mp) 

Necesar 

apă 

(mc/zi) 

5 50 30 90 

10 100 50 150 

15 150 70 210 

3. Cura externă cu nămol (nămoloterapie) 

a) Baia cu nămol diluată 

Se consideră pentru calcul că fiecare post funcţionează 7 ore şi un timp pentru procedură 

de maximum 40 min. (30 min. baia şi 10 min. pauza). 

57

Exemple 


Număr posturi 

(căzi) 

Număr Cantitate Cantitate turbă /zi 

uscată nămoloasă 

pacienţi nămol/zi 

/ zi (kg) kg kg 

1 10 10 50 250 

2 20 200 100 500 

10 100 1000 500 2500 

20 200 2000 1000 10000 

b) Împachetări cu nămol 

Se consideră pentru calcul că fiecare post funcţionează 7 ore şi fiecare procedură durează 

maximum 40 min. (30 min. procedura şi 10 min. pauza). 

Exemple 

Tabelul nr. 5.6 

Număr posturi 

(paturi) 

Număr 

pacienţi 

/zi 

Nămol 

sapropelic 

Total 

kg 

Cantitatea zilnică 

Parţial 

kg 

Nămol 

mineral 

Total 

kg 

Parţial 

kg 

Turbă 

Total 

1 10 200 100 150 100 150 

2 20 400 200 300 200 300 

10 100 2000 1000 1500 1000 1500 

20 200 4000 2000 3000 2000 3000 

kg 

În nămoloterapie reciclarea nămolului terapeutic (regenerarea şi folosirea a 1/3 din 

peloidul utilizat) este o metodă de economisire şi valorificare optimă a acestuia. 

4. Baia mofetică (mofetoterapia) 

Considerând programul de lucru al mofetei 7 ore/zi şi durata unei proceduri 30 minute (20 

min. procedura şi 10 min. pauza), rezultă pentru o mofetă standard de 40 mc. (suprafaţa 5 

m x 5 m şi adâncime medie până la barbacane de 1,6 m) posibilitatea efectuării curei 

pentru 700 pacienţi la un grad de acoperire de 2 pers./mp. şi 350 pacienţi la un grad de 

acoperire de 1 pers./mp. 

Calculând pierderile de gaz prin dislocare volumetrică (în medie 80 l pentru o persoană 

până la adâncimea de 1,5 m) prin difuzie moleculară şi prin absorbţie pe haine, rezultă un 

consum de gaz în mofetă zilnic egal cu dublul volumului mofetei. 

58

Exemple 


Volum mofetă 

6 

14 

40 

58 

(mc) 

(2 x 2 x 1,6) 

(3 x 3 x 1,6) 

(5 x 5 x 1,6) 

(6 x 6 x 1,6) 

Consum gaz 

CO 2 zilnic 

(mc/zi) 15 30 80 120 

5. Aerosoloterapie cu apă minerală 

Se consideră porţia pentru o procedură/pacient 100 ml apă şi o durată a procedurii de 40 

min. (30 min. procedura şi 10 min. pauză). 

Exemple 


Număr posturi de aerosoli 

Număr proceduri 

pe zi 

Necesar apă / 

zi (l) 

1 10 1 

2 20 2 

10 100 10 

20 200 20 

Atunci când se determină capacitatea optimă pentru întreaga staţiune trebuie să se 

ţină cont şi de celelalte proceduri asociate ce pot fi prestate în cadrul bazelor de tratament 

din cadrul unei staţiuni balneare, proceduri ce nu necesită un consum al factorilor 

terapeutici, dar care sunt condiţionate de existenţa echipamentului necesar. Se mai ţine 

cont de faptul că fiecare persoană beneficiază în medie de aproximativ 2,2 proceduri/zi. 

În ceea ce priveşte dimensionarea optimă a structurilor turistice plecând de la capacitatea 

de suport calculată, se apreciază, pe plan internaţional, că din totalul turiştilor care vin 

într-o astfel de staţiune, 70 -75 % vin pentru cură balneară, circa 20-25 % pentru odihnă şi 

recreere şi 5-10 % pentru alte motivaţii sau pentru week-end. Acest lucru este valabil şi 

pentru România, conform unui studiu realizat în 2005 de INCDT, ponderea turiştilor care 

merg într-o staţiune balneară, având drept motivaţie principală tratamentul balnear este de 

aproximativ 75%. 

De asemenea, în funcţie de gradul de urbanizare al staţiunii, de apropierea acesteia 

de un centru urban important sau de existenţa unei alte staţiuni importante sunt şi pacienţi 

care realizează tratament balnear ambulatoriu. 

În aceste condiţii se apreciază optimă dimensionarea structurilor de cazare şi a 

echipamentelor pentru tratament la nivelul capacităţii de suport a resurselor balneare, iar 

59

în cazul în care staţiunea este polivalentă se vor aduna şi structurile aferente plajelor sau 

domeniului schiabil. 

Atunci când se face dimensionarea capacităţilor de primire trebuie avut în vedere 

că indicele de densitate din zona de cazare nu trebuie să depăşească 80-150 locuri/ha. 

Referitor la capacitatea structurilor de alimentaţie publică se consideră optim un raport 

locuri în alimentaţie/locuri de cazare de 1,2 – 1,5, cu valori mai mari pentru staţiunile care 

au un agrement mai diversificat. 

Dimensionarea staţiunilor balneare se face plecând de la rezervele confirmate de 

substanţe hidrominerale, de nămoluri terapeutice şi de gaze terapeutice naturale (mofete). 

Totodată, atunci când se calculează capacitatea optimă de suport a unei staţiuni existente 

trebuie ţinut cont pe lângă rezervele confirmate şi de capacitatea bazelor balneare 

existente. 

Determinarea modelului de amenajare 

Elemente comune cu localizările din zona de litoral: 

- cele două funcţii se interferează; 

- numeroase staţiuni balneare sunt situate în zone de litoral; 

- tendinţa ambelor tipuri de staţiuni spre un mod de viaţă urban. 

- Concentrări de echipamente în raport cu elementele de atracţie ale zonei 

Soluţii de amenajare 

- localizarea sub formă „tablă de şah” 

o dotările turistice şi balneare alternează cu echipamentele urbane şi edilitare 

ale aşezărilor umane 

o cea mai simplă formulă de organizare a spaţiului în cazul unui teren plat 

o avantajul asigurării unei desfăşurări comode a activităţilor 

o nu oferă un element de atracţie deosebit care să polarizeze interesul. 

60

- localizarea în formă de „pânză de păianjen” 

o adecvată implantărilor în văi largi, marcate de înălţimi sau cursuri de râuri 

o presupune o organizare radială a echipamentelor 

o avantajul unui punct de concentrare a activităţilor 

- localizarea „radiocentrică” 

o modelul cel mai evoluat al amenajărilor balneare 

o are o desfăşurare în plan circular sau de amfiteatru cu un element de 

atracţie în jurul căruia gravitează toate activităţile. 

Stabiliţi, pe baza datelor furnizate de Anuarul Statistic al României şi pe 

baza studiilor realizate de Insomar (www.mdrt.ro) ce poziţie deţine 

turismul de tratament balnear între destinaţiile de vacanţă ale românilor. 

61

U5.5. Rezumat 

Elementul de referinţă în dimensionarea şi localizarea amenajărilor 

în arealele balneo-climatice îl reprezintă factorii naturali de cură, exprimaţi 

prin: varietate, capacitate, calitate, distribuţie în teritoriu, alte resurse 

naturale şi antropice – capabile să stimuleze formele de turism asociate. 


1.Cum pot fi rezumate particularităţile turismului balnear 

2. Care sunt aspectele care caracterizează cererea pentru turismul balnear 

3. Care sunt principalele modele de amenajare turistică a zonelor balneare 


Elaboraţi câteva propuneri pentru îmbunătăţirea amenajării turistice a unei 

zone (staţiuni) de tratament balnear din România. 

62

Unitatea de învăţare 6. Amenajarea turistică a zonelor 

montane 

Cuprins 

U6.1. Introducere.......................................................................................................63 


U6.3. Concepţii şi strategii de amenajare şi dezvoltare a turismului montan...............64 

U6.4. Indicatori ai echipării turistice a spaţiului montan.............................................69 

U6.5. Modele de amenajare turistică montană...............................................................85 

U6.6. Rezumat...........................................................................................................91 



Amenajarea turistică a zonei montane are o istorie de peste un secol, 

timp în care s-au acumulat numeroase experienţe, pozitive dar şi negative, 

conturându-se astfel o ofertă turistică deosebit de bogată şi variată, cu 

numeroase particularităţi legate de condiţiile naturale, social-culturale şi 

economice care au generat-o. 

Tendinţele pe care oferta turistică montană le-a cunoscut până în prezent 

au fost permanent corelate cu cele înregistrate în domeniul cererii turistice, ceea 

ce a constituit esenţa evoluţiei continue şi în ritmuri înalte a pieţei turismului 

montan şi în special a turismului pentru practicarea sporturilor de iarnă. 

O bună cunoaştere a cererii în evoluţia sa precum şi condiţiile specifice 

de ordin economic, social şi ecologic au stat la baza alegerii diferitelor strategii 

pentru dezvoltarea ofertei turismului montan. În acest sens putem spune că cel 

mai mare impact asupra strategiilor de dezvoltare a ofertei l-a avut 

conştientizarea, pe plan internaţional, a problemelor legate de dezvoltarea 

durabilă a turismului, concept care presupune o corelare foarte atentă între 

dezvoltarea turistică prezentă şi de perspectivă şi habitatul natural şi uman. 



Cunoască principiile care trebuie să stea la baza conceperii unei staţiuni 

montane 

Determine indicatorii minimali de corelare funcţională în cazul unei 

staţiuni turistice montane 

Calculeze capacitatea turistică de suport pentru o staţiune montană 

Recunoască diferitele modele de amenajare turistică a spaţiului montan 

63


U6.3. Concepţii şi strategii de amenajare şi dezvoltare a turismului montan 

Concepţia de amenajare turistică a zonelor montane a cunoscut o evoluţie 

permanentă, evidenţiind o varietate de soluţii şi modele. În teoria şi practica 

internaţională, in funcţie de experienţa în domeniu şi de condiţiile specifice (relief, climă, 

peisaj, zăpadă, acces dar şi condiţii economice, sociale şi culturale ale fiecărei ţări), au 

fost identificate unele concepţii şi modele particulare. În fiecare ţară, factorii determinanţi 

în elaborarea strategiilor de amenajare şi dezvoltare a turismului montan i-au constituit 

realităţile teritoriale alături de posibilităţile economice şi sociale. 

● Concepţia franceză 1 de amenajare turistică alpină se remarcă prin implantarea 

şi dezvoltarea unei serii de staţiuni noi, create “ex nihilo”, peste limita locuinţelor 

permanente, în locuri cu posibilităţi ample de practicare a schiului, amplasate la altitudini 

mari, peste 1800 km. 

Concepţia franceză de amenajare turistică montană a cunoscut modificări 

importante, conturându-se patru generaţii de staţiuni, fiecare generaţie marcând un 

progres în modelarea staţiunilor montane. 

Prima generaţie de staţiuni pentru sporturi de iarnă se naşte în perioada 

interbelică (după 1930), când se conturează o cerere efectivă pentru practicarea schiului. 

Acestea au rezultat prin adaptarea unor staţiuni vechi, tradiţionale, de tip estival, şi la 

cerinţele aferente sezonului de iarnă, când activitatea se orientează preponderent spre 

desfăşurarea sporturilor pe zăpadă. Adaptarea şi echiparea acestor staţiuni au fost 

costisitoare şi au pus multe probleme tehnice şi de resistematizare (situl staţiunii se află 

situat la 500 – 1000 m, iar zona schiabilă la peste 1500 m; în astfel de condiţii au fost 

amenajate în staţiuni parcări de mari dimensiuni, iar accesul la zona schiabilă a fost 

asigurat prin teleferice grele şi scumpe). Aceste staţiuni sunt astfel bivalente, funcţionează 

tot anul, iar în sezonul de iarnă raportul schiori – contemplativi este de 50 – 50,5%. In 

organizarea acestor staţiuni se remarcă o puternică influenţă a organismelor locale în 

amenajarea teritoriilor; ele sunt dotate cu echipament recreativ diversificat şi rafinat, 

destinat unui turism de lux. 

Exemple 

Nume de marcă din această generaţie sunt: Chamonix, Davos, Zermatt, 

Cervinia, Garmisch – Partenkirchen şi altele. 

1 Herbin, J., Le tourisme au Tyrol Autrichien ou la montagne aux montagnarde, Ed. Des cahiers de l’Alpes, 

Grenoble, 1980. 

64

A doua generaţie este postbelică (1948 – 1960) şi este reprezentată de o serie de 

staţiuni mult mai bine echipate şi adaptate pentru sporturile de iarnă. Staţiunile sunt 

situate la circa 1400 – 1500 m altitudine, în proximitatea domeniului schiabil – fiind 

practic eliminate telefericele de acces -, o mare dezvoltare având cele de serviciu pentru 

sporturile de iarnă. Sunt staţiuni cu o bună integrare ecologică, funcţionează tot anul, dar 

în sezonul estival este “acuzată” clima mai răcoroasă. Ele se caracterizează printr-o 

complexă dotare turistică, fiind elaborate pe baza unui plan de amenajare globală, 

urmărindu-se punerea în valoare, în mod complet, a unei întregi regiuni turistice. 

Exemple 

Reprezentative pentru această generaţie sunt staţiunile: Courmayeur, 

Chamrousse, Courchevel, Saalbach, St. Anton, Zell am See şi altele. 

A treia generaţie, aceea a staţiunilor integrate, s-a născut în perioada 1963 – 

1975, din raţiuni exclusiv economice, prin exacerbarea turismului de iarnă şi negarea 

celui de vară. Staţiunile au fost create “ex nihilo”, la altitudini cuprinse între 1500 – 2000 

m şi nu reprezintă decât o suprasolicitare a turismului industrial. Iarna, sporturile 

specifice sunt favorizate în cel mai înalt grad, dar vara – datorită climei reci – sunt, 

practic, pustii. 

Exemple 

Astfel de staţiuni se întâlnesc frecvent în Europa, în ţări cu tradiţie în 

turismul montan de iarnă (Elveţia, Italia, Franţa, Austria) sau în ţări mai 

recent lansate în acest gen de turism (Spania, Iugoslavia, Cehia, Polonia), 

dar şi pe celelalte continente, în ţări ca : Iran, Liban, Maroc, Statele Unite 

ale Americii, Chile, Japonia etc. 

Mult timp s-a reproşat acestei politici de amenajare a teritoriului că este o formă 

modernă de colonizare a spaţiului montan cu elemente ale civilizaţiei urbane. Astfel, 

analize profunde ale implicaţiilor amenajărilor turistice montane asupra zonelor privite în 

ansamblul lor au evidenţiat, pe lângă efectele benefice asupra ocupării forţei de muncă, 

nivelului de dezvoltare economico-socială, fenomenului de depopulare a regiunilor etc., 

efecte negative deosebit de ample: abandonarea activităţilor agricole cu deteriorarea 

capacităţii de producţie în acest domeniu; urbanizarea excesivă şi ca urmare, costul ridicat 

al terenurilor cu influenţă nefavorabilă asupra dezvoltării unor servicii colective; 

populaţia locală, deseori deposedată de pământ, contra voinţei ei, este mai puţin asociată 

beneficiilor acestei acţiuni, mai curând redusă la funcţii subalterne şi temporare; apariţia 

unor dezechilibre spaţiale şi ecologice, rezultat al exploatării intensive şi într-un singur 

sens etc. 

A patra generaţie a apărut în mod firesc, ca o reacţie “în contrapartidă” la 

generaţia a III-a, înglobând atât experienţa pozitivă a tuturor generaţiilor anterioare, cât şi 

perceptele de bază ale conceptelor-cadru admise pe plan mondial – “dezvoltarea durabilă” 

65

şi “amenajarea ecologică”. Potrivit acestei concepţii, staţiunile sunt bivalente şi 

multifuncţionale; sporturile de iarnă şi activităţile estivale sunt favorizate în egală măsură; 

aceste staţiuni au atributul de “parcuri pentru recreere şi sport”. 

Această nouă concepţie are drept fundament o amenajare controlată şi progresivă, 

care să se înscrie în politica globală de protejare a domeniului montan, o protejare fizică, 

economică şi socială. Raportându-se acestei cerinţe de ordin general, noile amenajări 

trebuie să întrunească o serie de caracteristici 2 şi anume: 

- în privinţa amplasării staţiunilor, trebuie abandonată dezvoltarea celor situate la 

înălţime în favoarea celor de la altitudini mai mici şi în apropierea unor aşezări 

umane, cu resurse turistice variate; 

- promovarea tendinţei de descentralizare şi de plasare a centrului de greutate spre 

organismele regionale; 

- asigurarea caracterului continuu şi relativ echilibrat al dezvoltării turistice (al 

investiţiilor); 

- stimularea unei activităţi turistice larg distribuite în spaţiu, prin organizarea de 

mai multe centre de recepţie mici, dar şi din punctul de vedere al profilurilor – 

coexistenţa schiului cu alte sporturi de iarnă (bob, săniuţe, schi-fond şi circuit) şi 

cu alte activităţi turistice tradiţionale; 

- orientarea beneficiilor din turism spre celelalte sectoare – comerţ, servicii, 

construcţii etc. – şi stimularea policalificării forţei de muncă, asigurându-se o 

dezvoltare economică şi socială echilibrată a regiunii; 

- promovarea unor măsuri organizatorice care să protejeze interesele locale 

(limitarea investiţiilor din afară). 

Această nouă concepţie reprezintă de fapt trecerea de la „exploatare” la 

„renovare urbană’. Concretizând, se poate spune că „dezvoltarea primează asupra 

promovării, iar amenajarea asupra echipării”. 3 

Strategiile de amenajare şi dezvoltare turistică a zonei montane ale Franţei se 

orientează în prezent spre realizarea următoarelor obiective: 4 

• crearea şi dezvoltarea unei pieţe imobiliare montane, concentrată pe staţiuni de 

clasă internaţională, ca suport mai puternic pentru echiparea şi reechiparea acestei zone; 

• optimizarea capacităţilor staţiunilor montane, cu sprijinul autorităţilor publice şi al 

unor organisme private, prin diversificarea serviciilor oferite şi educarea gustului pentru 

anumite manifestări, pe măsură ce cresc posibilităţile financiare ale turiştilor; 

2 Minciu, R., op. cit., p. 114. 

3 Gazes, G., Lanquar, R., Raynounard, Y., L’amenagement touristique, Presses Universitaire de France, 

Paris, 1986, p. 99. 

4 Ispas, A., Contribuţii metodologice la dezvoltarea activităţilor terţiare în staţiunile turistice, Teză de 

doctorat, A. S. E., Bucureşti, 1999, p. 68. 

66

• revitalizarea micilor staţiuni, atât prin sporirea accesibilităţii în perioadele de 

sezon (iarnă-vară), cât şi prin petrecerea sfârşitului de săptămână; 

• instituirea unui sistem de asistenţă tehnico-economică menită să asigure 

minimizarea agresării zonelor turistice montane; 

• instituirea de măsuri care să favorizeze exploatarea la maximum a echipamentelor 

turistice multisezoniere; 

• instituirea unor sisteme de creditare a turismului prin Fondul de Dezvoltare 

Economică şi Socială şi prin Casa Centrală de Credit Hotelier; 

• acordarea de subvenţii din Bugetul de Stat sau al Ministerului de Resort pentru 

satele de vacanţă şi pentru spaţiile de camping-caravaning. 

Concepţia austriacă de amenajare turistică montană se diferenţiază în mare 

parte de cea franceză, în literatura de specialitate întâlnindu-se adeseori o situaţie de 

antiteză a celor două concepţii. 

Expansiunea masivă a turismului montan s-a realizat prin dezvoltarea unei 

concepţii originale, având la baza realităţile teritoriale, economice, sociale şi culturale ale 

acestei ţări. În cadrul acestei concepţii, partea preocupărilor sociale este mult mai 

importantă, omul, locuitor al muntelui, fiind în centrul strategiei de amenajare. 

Astfel, nu o staţiune nouă, ci un turism esenţial “sătesc” s-a dezvoltat, plecând de 

la nodurile vechi populate. Prezentăm în continuare câteva caracteristici ale acestei 

politici: 

- turismul se integrează în armonie cu economia tradiţională pe care statul o 

protejează; 

- echipamentele se multiplică datorită iniţiativelor publice sau private, dar 

rămân sub controlul colectivităţii locale; 

- turismul face să beneficieze de veniturile sale (în particular, graţie mijloacelor 

de cazare originale şi diversificate) marea majoritate a populaţiei locale; 

- turismul are în vedere păstrarea nealterată a mediului natural şi cultural. 

Pentru Austria, noţiunea “sporturi de iarnă”, în afară de schi, mai cuprinde : 

toboganul, bobsleight-ul, schibob-ul, patinajul, jocuri de iarnă tipice ş.a. 

Modelul de amenajare de referinţă este cunoscut sub denumirea de „MODELUL 

TIROLULUI AUSTRIAC”, având drept trăsătură dominantă dezvoltarea progresivă şi 

controlată local. Caracteristicile acestei concepţii sunt următoarele: 

• un context instituţional şi politic fondat pe descentralizarea responsabilităţilor şi 

acordarea landurilor, comunelor şi sindicatelor de referinţă a unei mari autonomii de 

intervenţie şi control; 

• o dezvoltare turistică continuă şi relativ echilibrată, graţie apropierii unor regiuni 

urbane puternic emiţătoare; 

67

• o foarte mare distribuţie a activităţii turistice, cu excepţia câtorva staţiuni intr-o 

multitudine de centre de primire de talie mică şi mijlocie; 

• o remarcabilă difuziune socială a beneficiilor turistice; 

• o deosebită atenţie pentru prezervarea mediului natural şi cultural, fără creaţia 

artificială întâlnită în alte ţări, promovându-se peisajul natural şi uman nealterat, 

tradiţional. 

● In Suedia, concepţia generală de dezvoltare a sporturilor de iarnă urmăreşte 

diversificarea agrementului şi oferirea de facilităţi şi vacanţe combinate. Iare, una dintre 

cel mai cunoscute staţiuni, la nord de Stockholm, adevărată staţiune alpină, dispune de o 

gamă bogată de unităţi de distracţie şi mijloace de transport pe cablu, cu o capacitate de 

17000 schiori pe zi. 

Exemple 

Selen, o altă staţiune renumită, se pare că va deveni unul din principalele 

centre de schi alpin ale Suediei. Eliberarea de legitimaţii, contra unei sume 

minime, începută cu câţiva ani în urmă, se bucură de o tot mai mare 

popularitate. Legitimaţia dă dreptul la: vizionarea diferitelor atracţii, fără 

plată, cu barca sau autobuzul; o excursie gratuită cu barca; suveniruri fără 

plată; accesul gratuit la 50 din atracţiile Capitalei. 

● In Bulgaria primează concepţia potrivit căreia au fost fortificate trei staţiuni de 

valoare europeană – Boroveţ, Pamporovo şi Vitoşa – lansate puternic în turismul 

internaţional. Echiparea acestora s-a făcut la nivelul staţiunilor similare din Alpi, în mare 

parte în colaborare cu firme austriece de profil. Pentru creşterea notorietăţii staţiunilor 

bulgare de sporturi de iarnă, acestea s-au oferit să găzduiască etape şi concursuri de schi 

din Cupa Europei şi Cupa Mondială, ca şi Universiada albă. 

Ca şi în deceniile trecute, strategiile de dezvoltare actuale nu au în vedere o 

creştere masivă a capacităţii de cazare, ci o creştere a calităţii prestaţiilor turistice, 

inclusiv a calităţii mediului înconjurător. 

Există o mare varietate de soluţii de amenajare montană, adaptate condiţiilor 

particulare din fiecare ţară. Există însă şi trăsături comune, datorate fie preluării de către 

numeroase ţări a celor două modele considerate de referinţă (modelul francez şi cel 

austriac, prezentate anterior), fie conştientizării la nivel internaţional a unor probleme 

legate de dezvoltarea economică in general şi turistică în particular, vizând mai ales 

relaţia cu mediul natural si cu cel socio-cultural. 

În prezent este evidentă preocuparea majorităţii ţărilor cu experienţă în turismul 

montan de a găsi soluţii de dezvoltare turistică în armonie cu mediul înconjurător sau, 

altfel spus, de a găsi soluţii de dezvoltare durabilă a zonei montane. Astfel, politicile 

prezente ale majorităţii pun accentul pe: 

68

• limitarea extinderii echipamentelor de cazare şi a instalaţiilor de transport pe 

cablu; 

• creşterea dotărilor turistice; 

• o mai buna protecţie a mediului. 

Susţinerea publică a activităţii turistice în zonele montane (prin credite 

preferenţiale, subvenţii de stat, reglementări fiscale diverse) se axează tocmai pe aceste 

obiective, alături de raţionalizarea modurilor de gestiune a domeniilor schiabile şi 

staţiunilor. 

Se poate observa, din cele prezentate, gama variată a modelelor şi formulelor de 

amenajare şi dezvoltare, rezultat al multitudinii elementelor de referinţă şi al condiţiilor 

specifice de elaborare a proiectelor staţiunilor montane, ceea ce argumentează libertatea 

de opţiune a decidenţilor în adoptarea unor soluţii. 

Caracterizaţi concepţia de amenajare turistică existentă în alte ţări, precum 

Italia, Elveţia, Cehia, Slovacia, Norvegia, consultând lucrarea lui George 

Erdeli şi Aurel Gheorghilaş, Amenajări turistice, Editura Universitară, 

Bucureşti, 2006 sau orice alte surse bibliografice aveţi la dispoziţie. 

U6.4. Indicatori ai echipării turistice a spaţiului montan 

Implementarea unei staţiuni montane reprezintă o decizie condiţionată de 

interdependenţa complexă dintre cadrul natural, echiparea (infrastructura) generală a 

zonei şi fluxurile turistice. Indiferent de particularităţile concepţiei de amenajare, aceşti 

factori sunt esenţiali în selectarea sitului ce urmează a fi amenajat şi în elaborarea şi 

realizarea proiectului de amenajare. 

De la o ţară la alta, de la un masiv la altul, soluţiile de amenajare şi gestiune pot să 

difere foarte mult, în funcţie de condiţiile geografice, economice, sociale dar şi de 

imaginaţia sau experienţa cercetătorilor sau promotorilor. Staţiunile turistice trebuie să 

răspundă astfel unor necesităţi economice ale zonei sau societăţii (venituri, locuri de 

muncă), dar şi nevoilor foarte diferite ale clienţilor. Ele trebuie să satisfacă aşadar 

aşteptările tuturor celor implicaţi în desfăşurarea activităţii turistice. 

Practica şi teoria ultimelor decenii în domeniul amenajării turistice montane au 

scos în evidenţă unele principii ale conceperii unei staţiuni montane, au consacrat 

anumite tehnici de determinare a capacităţii de primire a staţiunii şi de corelare a 

funcţiunilor sale, astfel încât aceasta să-şi realizeze scopurile pentru care a fost creată. 

Toate acestea au în vedere predominanţa practicării sporturilor de iarnă – în principal a 

schiului – între toate funcţiunile posibile ale staţiunii, ţinând cont de ritmurile înalte de 

dezvoltare, dar şi de faptul că turismul pentru practicarea sporturilor de iarnă este 

69

componenta cea mai dinamică şi mai profitabilă a turismului montan şi a activităţii de 

turism în general. 

Conform Serviciului de Studii pentru Amenajarea turistică a Muntelui 

(S.E.A.T.M.), principiile care trebuie să stea la baza conceperii unei staţiuni montane 

sunt următoarele 5 : 

• Principiul satisfacerii nevoilor clientelei; 

• Principiul asigurării calităţii factorilor naturali; 

• Principiile amenajării optime a pârtiilor; 

• Principiile urbanizării. 

Principiul satisfacerii nevoilor clienţilor: 

- zăpadă asigurată; 

- preţuri competitive; 

- calitatea terenului schiabil; 

- soare; 

- lipsa cozilor la mijloacele mecanice de urcat; 

- ambianţa; 

- calitatea peisajului şi a arhitecturii. 

Principiul asigurării factorilor naturali: 

- climateric: zăpadă (120 zile/an), soare, absenţa vântului, a avalanşelor şi a 

ceţii; 

- morfologic: capacitatea sitului de a avea o reţea de pârtii coerente, legate; 

- geologic: absenţa riscurilor de modelare a spaţiului. 

Principiile amenajării optime a pârtiilor – se vor detalia separat; 

Principiile urbanizării - se are în vedere: 

- falia şi configuraţia domeniului schiabil; 

- domeniul schiabil potenţial sau deja amenajat; 

- locul îngust, restrâns sau larg şi deschis; 

- calitatea locului (expunere, împădurire etc.). 

Funcţiile ce trebuie asigurate de către urbanizarea staţiunii, într-un mod 

satisfăcător sunt: 

• acces, circulaţie, staţionare; 

• servicii urbane, primire, animaţie; 

• deplasarea turiştilor; 

• legătura cu domeniul schiabil. 

Toate aceste principii şi recomandări au în vedere tendinţele actuale manifestate 

pe piaţa turismului montan. Având în vedere că totuşi în ultimii ani se remarcă o anumită 

5 ***SEATM, L’ amenagement touristique de la montagne en France, 1992 

70

stagnare a pieţii sporturilor de iarnă, se consideră că în dezvoltarea staţiunilor montane 

trebuie să se ia în calcul, mai mult decât până în prezent, posibilitatea adaptării ofertei cel 

puţin în egală măsură şi turismului estival, asigurându-se o activitate mai echilibrată pe 

parcursul întregului an, ca şi posibilitatea extinderii funcţionalităţii staţiunilor, prin 

remodelarea acestora sub forma staţiunilor cu profil complex. 

Determinarea domeniului schiabil 

Numărul şi calitatea pârtiilor de schi şi a telefericelor dintr-o staţiune montană 

se numără printre acei factori care dau succes produsului turistic oferit de aceasta. 

Amenajarea domeniului schiabil a constituit o primă coordonată a conceperii unei 

staţiuni turistice montane, în condiţiile în care practicarea sporturilor de iarnă rămâne în 

continuare principala activitate circumscrisă turismului montan. 

Pârtiilor de schi alpin li s-au adăugat în ultimii ani tot mai multe trasee de schi 

fond şi schi plimbare (sau schi „randorenée”), ca un răspuns la tendinţele cererii, în 

cadrul căreia a crescut mult numărul practicanţilor acestor forme de schi nordic. 

Amenajarea domeniului schiabil presupune şi asigurarea transportului turiştilor 

către pârtiile de schi; aceasta se realizează prin intermediul instalaţiilor de transport pe 

cablu, ajunse astăzi la o mare diversitate de performanţe tehnice deosebite şi capacităţi 

orare foarte mari. 

Înainte de a aborda aspectele tehnice, este oportună luarea în considerare a 

pretenţiilor schiorului. În medie, el schiază 5 ore pe zi şi 5 zile într-un sejur de o 

săptămână. Consumul său de schi este cam de 3500 m de pârtie pe zi. Costul ridicat al 

sejurului şi durata sa redusă îi determină dorinţa de a obţine o satisfacţie cât mai mare 

prin: 

• schiat confortabil pe piste regulate şi bine întreţinute; 

• schiat fără constrângeri pe piste omogene şi bine ierarhizate, regrupând 

schiori de nivel asemănător; 

• schiat în deplină securitate pe un teren bine organizat (fără puncte de 

conflict), uşor de descifrat; 

• schiat la soare pentru a se bronza, fără a răbda de frig şi putând admira 

peisajul. 

În acelaşi timp el doreşte şi aventură, evadare. Va trebui să i se propună câteva 

terenuri neregulate, câteva itinerarii în afara pistei bine realizate, dar nu prea îndepărtate, 

piste specializate pe nevoile practicii (snowboard, monoschi) şi, atunci când este posibil, 

legături între staţiuni. 

Organizarea domeniului schiabil trebuie să ţină seama de aceste aspecte diferite. 

În mod obiectiv repartizarea pistelor pe nivele de dificultăţi trebuie să corespundă nevoii 

71

clientelei în aşa fel încât să o satisfacă întru totul şi să optimizeze echipamentele (evitarea 

supraîncărcărilor, dar şi reutilizarea pistelor). 

Schiul rămâne adevăratul element motor al staţiunii, în ciuda necesităţilor de a 

diversifica activitatea de iarnă şi de a exploata locul pentru mai multe sezoane. Deci 

calitatea sitului pentru schiat este elementul determinant al şanselor de succes ale staţiunii 

şi din această cauză trebuie reunite o serie de condiţii de ordin: 

• climateric: zăpadă (120 zile pe an), soare, absenţa vântului, a avalanşelor şi a 

ceţii; 

• morfologic: capacitatea sitului de a avea o reţea de părţi coerente, legate; 

• geologic: absenţa riscurilor de remodelare a spaţiului. 

În plus, realizarea accesului la pârtii trebuie să fie posibil atât din punct de vedere 

tehnic, cât şi din punct de vedere financiar 6 . 

În consecinţă nu se poate vorbi despre dezvoltarea unei staţiuni montane fără a se 

avea în vedere şi amenajarea optimă a pârtiilor. 

Schiul este exploatabil din punct de vedere comercial pe pârtiile a căror pantă 

medie este cuprinsă între 10 – 45%. Majoritatea schiorilor preferă pantele sub 30%, iar 

începătorii nu depăşesc 15%. 

Pentru siguranţă şi confort, panta transversală nu trebuie să depăşească niciodată 

15%, iar la pârtiile pentru începători ea trebuie să fie cât mai mică posibil. 

Reţeaua de pârtii de schi trebuie să fie variată pentru a separa schiorii pe niveluri 

de pregătire diferite şi a reduce riscurile de accidente, ideal fiind un punct de recepţie 

unic spre care să conveargă toate pârtiile şi pe care este implantată staţiunea. 

În staţiunile de altitudine medie ar fi util ca pârtiile din partea superioară să se 

concentreze spre o vale de altitudine, staţiunea fiind deservită de un teleferic de acces spre 

această zonă (în perioadele de slabă ninsoare). 

Amenajarea domeniului schiabil şi crearea mijloacelor de transport pe cablu 

este, în conceperea şi dezvoltarea staţiunilor montane, coordonata strategică ce trebuie 

apreciată ca având prioritate absolută. Pârtiile şi telefericele reprezintă esenţa oferită de 

iarnă, iar realizarea lor trebuie să preceadă finalizarea celorlalte echipamente (cazare, 

alimentaţie, agrement). 

Amenajarea domeniului schiabil are o importanţă deosebită, de capacitatea şi 

calitatea acestuia depinzând existenţa şi competitivitatea staţiunilor. În funcţie de această 

coordonată, pe baza unor norme şi indici de corelaţie, vor fi dimensionate, amplasate şi 

structurate celelalte elemente funcţionale ale staţiunii. Astfel, este necesară respectarea 

următoarelor cerinţe: 

• încadrarea pârtiilor de schi în normele tehnice internaţionale (elaborate de 

Federaţia Internaţională a Schiorilor – F.I.S.) şi verificarea permanentă a elementelor de 

6 Ţigu, G., Turismul montan, editura Uranus, Bucureşti, 2001, p. 117 – 119 

72

semnalizare şi marcare, a modului în care se asigură întreţinerea şi controlul pârtiilor, 

precum şi securitatea schiorilor, inclusiv eficienţa măsurilor de acordare a asistenţei 

medicale în caz de accidente; 

• asigurarea unor raporturi ideale între structura pârtiilor (pe grade de 

dificultate) şi structura cererii, în vederea satisfacerii deopotrivă a schiorilor şi 

însoţitorilor, ca şi a celor care nu practică schiul (contemplativi). Se consideră astfel că 

trebuie să predomine pârtiile foarte uşoare şi medii, având în vedere următoarea 

repartiţie a turiştilor sosiţi iarna într-o staţiune turistică 7 : 

- neschiori - 20%; 

- schiori de plimbare - 5% (procent în creştere); 

- schiori în şcoli de schi - 15% (aceştia nu folosesc instalaţii de transport pe 

cablu fixe); 

- schiori alpini 60%, din care: 

consacraţi -10%, adică 6% din total turişti; 

buni - 30%, adică 18% din total turişti; 

avansaţi - 30%, adică 18% din total turişti; 

începători - 20%, adică 12% din total turişti. 

• amenajarea şi extinderea ariilor pentru practicarea schiului fond şi a 

schiului de plimbare, practici foarte moderne care capătă tot mai mulţi adepţi; 

• orientarea spre nord a pârtiilor de schi este obligatorie până la altitudini de 

1600 – 1800 m; golul alpin este adesea neprimitor din cauza viscolului şi a ceţii, şi prin 

urmare, domeniul schiabil trebuie asigurat în etajul pădurilor, între 800 – 1800 m. 

Dotările aferente domeniului schiabil – telefericele şi şcolile de schi – sunt, de 

asemenea, coordonate foarte importante ale staţiunii montane. Pentru fiecare pârtie 

trebuie aleasă cea mai potrivită instalaţie de transport pe cablu, atât din punct de vedere al 

eficienţei în exploatare, cât şi din cel al investiţiei şi al rentabilităţii acesteia 8 . De 

asemenea, capacitatea telefericelor (telecabine, telegondole, teleschiuri sau babyschiuri) 

trebuie corelată cu suprafaţa şi capacitatea pârtiilor, ca şi cu capacitatea de cazare a 

staţiunii; aceste instalaţii trebuie să asigure nu numai accesul (în condiţii cât mai bune) 

schiorilor pe pârtii, cât şi argumentul pentru turiştii contemplativi. 

Coordonatele unei strategii de îmbunătăţire şi de dezvoltare a dotărilor 

pentru practicarea sporturilor de iarnă sunt: 

• amenajarea şi întreţinerea pârtiilor (înierbare, combaterea eroziunii, balizare) 

conform normelor tehnice prevăzute de Federaţia Internaţională de Schi; 

• asigurarea tuturor mijloacelor şi utilajelor pentru întreţinerea pârtiilor – şenile 

de bătut zăpada, tunuri pentru fabricarea zăpezii artificiale; 

7 Gologan, G., Neagu, G., Propuneri privind calculul domeniului schiabil într-o staţiune de iarnă, în 

Revista „Arhitectura”, numărul 6/1979. 

8 Erdeli, G., Istrate, I., Amenajări turistice, Ed. Universităţii din Bucureşti, 1995. 

73

• securitate maximă pentru schiori şi asistenţă medicală adevărată şi rapidă; 

• organizarea mai multor şcoli de schi cu personal calificat, vorbitor de limbi 

străine; 

• îmbunătăţirea şi diversificarea echipamentului pentru practicarea sporturilor de 

iarnă oferit de centrele de închirieri a materialelor sportive; 

• modernizarea actualelor instalaţii de transport pe cablu şi sporirea debitului 

acestora, în scopul creşterii gradului de mobilitate a schiorilor pe pârtii şi al 

reducerii timpului de aşteptare pentru urcare. 

Principiile în baza cărora se întocmesc proiectele şi planurile de creare sau 

dezvoltare a unei oferte turistice “de munte”, profilată şi/sau specializată în sporturi de 

iarnă sunt următoarele 9 : 

- asigurarea accesibilităţii staţiunii prin intermediul celor mai moderne căi şi 

mijloace de transport; 

- amenajarea domeniului schiabil şi crearea condiţiilor optime pentru 

practicarea schiului şi a celorlalte sporturi legate de zăpadă; 

- crearea mijloacelor de transport pe cablu, atât pentru acces-agrement, cât şi 

pentru serviciul efectiv al domeniului schiabil (teleferice de deservire); 

- dotările aferente serviciilor de bază (structurile de primire şi de servire a 

mesei) trebuie dimensionate, structurate şi amplasate în funcţie de caracteristicile 

domeniului schiabil şi al telefericelor; 

- conjugarea optimă a activităţilor turistice de bază (sporturile de iarnă) cu cele 

asigurate de dotările şi amenajările de agrement şi în special de “aprés-sky”; 

- implicarea statului ca autoritate şi ordonator/garant de credite stimulative 

pentru realizarea ofertelor de prestigiu şi care generează, la rândul lor, importante efecte 

sociale şi economice în plan local, regional sau naţional. 

Având în vedere importanţa acestor principii, le vom prezenta în continuare mai în 

detaliu, exemplificând pe cazul câtorva din ţările europene alpine, cu experienţă şi 

rezultate extraordinare în acest domeniu. 

■ Amenajarea domeniului schiabil pentru practicarea schiului, dar şi a celorlalte 

sporturi legate de zăpadă, are o importanţă deosebită – de capacitatea şi calitatea acestuia 

depinzând existenţa şi competitivitatea propriu-zisă a staţiunilor. De altfel, amenajarea şi 

structurarea domeniului schiabil este principiul fundamental care, în baza unor norme şi 

indici de corelaţie, ordonează dimensiunile, amplasarea şi structura celorlalte elemente de 

bază. Aplicarea acestui principiu presupune respectarea următoarelor cerinţe: 

- încadrarea pârtiilor de schi alpin (coborâre), indiferent de gradul de dificultate, 

în normele tehnice interne şi internaţionale (F.I.S.) şi verificarea permanentă a 

9 Institutul de Cercetări pentru Turism, Strategii de modernizare, dezvoltare şi promovare a ofertei de 

sporturi de iarnă din România, Bucureşti, 1997, p. 19. 

74

elementelor de semnalizare şi marcare, a modului în care se asigură întreţinerea şi 

controlul pârtiilor, precum şi securitatea schiorilor, inclusiv eficienţa măsurilor de 

acordare a asistenţei medicale în caz de accidentare; 

- asigurarea unor raporturi reale între structura pârtiilor (în funcţie de gradul de 

dificultate) şi structura cererii, în vederea satisfacerii deopotrivă a schiorilor şi a 

însoţitorilor, ori a celor care nu practică schiul (contemplativi). Oricum, se are în vedere 

că turistul-schior este un amator şi nu un profesionist (performer) şi, în astfel de condiţii, 

predominante trebuie să fie pârtiile foarte uşoare, uşoare şi medii; 

- amenajarea şi extinderea ariilor pentru practicarea schiului nordic (schi fond) 

şi a schiului de plimbare, considerate “ultimul loisir descoperit la sfârşit de secol, după 

jogging”. Succesul acestora se explică printr-o largă accesibilitate şi mai ales prin faptul 

că asociază efortul fizic – fără a fi excesiv – cu apropierea de natură. 

Pentru a ilustra cele de mai sus, vom prezenta câteva date ce caracterizează 

domeniul schiabil din ţările europene alpine: 

Exemple 

AUSTRIA 

• pârtii schi alpin 

1050 km 

• pârtii schi fond / schi plimbare 9500 km 

• cele mai renumite staţiuni pentru sporturi de iarnă: Innsbruck, 

Kitzbühel, Seefeld, Saalbach, Leutasch, Zell am See + Kaprun 

(Europasportregion). Acestea dispun de 293 pârtii schi alpin (795 km), cu o 

medie de 12,6 m pârtie / loc cazare, precum şi de 869 km pârtii pentru schi 

fond şi schi plimbare. 

Exemple 

ELVETIA 


1800 km 


• cele mai renumite staţiuni pentru sporturi de iarnă: Davos, Crans 

Montana, Engelberg, Grindelwald, St. Moritz, Zermatt, Zinal, Flums. Toate 

acestea dispun de 312 pârtii schi alpin (1280 km), cu o medie de 10,2 m 

pârtie / loc cazare, precum şi de 386 km pârtii schi fond şi plimbare. 

Exemple 

ITALIA 


1350 km 


• cele mai renumite staţiuni pentru sporturi de iarnă: Cortina 

75

d’Ampezzo, Courmayeur, Sestriere, Bormio, Madonna di Campiglio. Toate 

însumează 260 de pârtii de schi alpin (804 km), cu o medie de 8,2 m / loc 

cazare, precum şi 195 km pârtii schi nordic şi plimbare. 

Exemple 

FRANTA 


2900 km 


• cele mai renumite staţiuni pentru sporturi de iarnă: Chamonix, 

Courchevel, Flaine, La Clusaz, La Plagne, Les Arcs, Megéve, Meribel, St. 

Gervaise, Val d’Isere, Pra Loup, Alpe d’Huez, Les deux Alpes, Morzine – 

Avoriaz. Toate dispun de 1085 pârtii schi alpin (2571 km), revenind în 

medie 7,5 m / loc cazare, precum şi de 498 km pârtii schi nordic şi 

plimbare. 

Exemple 

GERMANIA dispune de puţine staţiuni în micul sector alpin ce-i 

revine. Cele mai renumite sunt: Oberstdorf, Garmisch Partenkirchen şsi 

Berchtesgaden, care dispun de 93 pârtii schi alpin (155 km), precum şi de 

169 km pârtii pentru schi nordic şi de plimbare. 

■ Dotarea cu mijloace de transport pe cablu este al doilea principiu de bază al 

construirii şi funcţionării eficiente a unei staţiuni pentru sporturile de iarnă. Pârtiile de 

schi pot fi apreciate şi separat, dar succesul propriu-zis al unei staţiuni este indisolubil 

legat de numărul, calitatea şi eficacitatea mijloacelor mecanice care asigură deopotrivă 

accesul şi deservirea domeniului schiabil. 

Exemple 

Numărul şi calitatea telefericelor sunt impresionante; circa 60% din totalul 

mondial de teleferice (21.177) se află în zona alpină a Europei: Austria 

(3696), Franţa (3033 – din care 90% în zona alpină), Italia (2156), Elveţia 

(1534), Germania (1931). 

Mijloacele de transport pe cablu (telecabine, telegondole, telescaune, teleschiuri) 

au un rol esenţial în definirea laturii calitative a ofertei şi deci a poziţiei staţiunii pe piaţă. 

In acest sens prezentăm câteva din preocupările şi realizările de marcă ale promotorilor 

sporturilor de iarnă: 

- corelarea strictă, în sens tehnic şi funcţional, a telefericelor (de acces şi 

deservire) cu domeniul schiabil şi capacitatea de cazare a staţiunii, pentru a se asigura 

utilizarea optimă a domeniului schiabil; 

76

- teleschiurile şi telescaunele sunt utilizate cu precădere pentru deservirea 

domeniului schiabil, în vreme ce telecabinele şi telegondolele au atât rolul de a asigura 

accesul la domeniul schiabil – înlocuind peste tot, unde au fost condiţii, accesul auto -, cât 

şi funcţia de “mijloc de agrement” pentru clientela de sejur (contemplativii); 

- amplasarea ambelor categorii de teleferice (acces şi deservire ) ţine seama de 

tipologia staţiunii, dar toate proiectele de (re)amenajare au în vedere următoarele soluţii: 

- punctul de plecare al telefericelor să fie, pe cât posibil, în centrul staţiunii; 

- instalaţiile să aibă punctul de plecare din faţa grupărilor principale de hoteluri; 

- utilizarea în comun a unor instalaţii de mare capacitate, între două sau mai 

multe staţiuni, în scopul evitării aglomeraţiei de orice fel, inclusiv a căilor rutiere de 

legătură. 

In legătură cu acest ultim aspect este de subliniat că au apărut astfel adevărate 

sisteme de staţiuni legate direct prin teleferice şi care exploatează vaste domenii schiabile 

comune 

Exemple 

Sistemele Val d’Isere – Tignes; Courchevel – Meribel – Les Menuires - 

Val Thorens; Megéve – St. Gervaise, toate în Franţa, apoi St. Anton – Zürs 

– Lech şi Kitzbühel – Kirschberg – Jachberg – Grieswirt în Austria). Acest 

principiu a fost extins luând naştere, în zonele de graniţă, sisteme de staţiuni 

între diferite ţări alpine (Italia – Elveţia, Franţa – Elveţia, Italia – Austria) 

accesibile prin legitimaţia skipass, plătită anticipat. 

■ Scolile de schi 

Schiul este un sport a cărui tehnică nu poate fi însuşită şi perfecţionată decât întrun 

cadru organizat şi sub îndrumarea monitorilor (profesori de schi). Tocmai de aceea, 

şcolile de schi şi dotarea lor, monitorii şi calificarea acestora, precum şi programele 

oferite au devenit de multă vreme elemente esenţiale pentru aprecierea calităţii ofertelor 

pentru sporturi de iarnă ale unor staţiuni. In ţările cu turism de iarnă dezvoltat numărul 

şcolilor şi al monitorilor este impresionant: practic, nu există staţiune pentru sporturi de 

iarnă care să nu aibă minimum 2 – 3 şcoli (pentru adulţi, începători şi avansaţi, pentru 

copii, pentru schi acrobatic etc.). 

Exemple 

Franţa şi Elveţia au peste 200 de şcoli, iar Austria peste 400; numărul 

monitorilor era la nivelul anilor ’90 de peste 6500 în Austria, 2000 în 

Elveţia şi aproape 2000 în Franţa. 

Zonele şi pârtiile afectate şcolilor de schi sunt special amenajate, marcate şi 

semnalizate, sunt dotate cu echipament audio-recepţie şi camere de filmat, dispun de săli 

de proiecţie pentru dezbaterea şedinţelor anterioare şi a prezentării schemelor de bază. 

77

Importanţa şcolilor de schi poate fi relevată şi de numărul monitorilor 

profesionişti din staţiuni, câteva exemple fiind edificatoare: 

Exemple 

- în Franţa, cei mai mulţi monitori deţin Courchevel (400), Chamonix 

(200), Val d’Isere (250), Alpe d’Huez (200), La Plagne (150); 

- în Italia se remarcă Cortina d’Ampezzo (180), Courmayeur (100) şi 

Madonna di Campiglio(100); 

- în Austria – Europasportregion (300), Seefeld (120), Kitzbühel (200); 

- în Elveţia – St. Moritz (500), Davos (200), Crans Montana (200). 

O atenţie deosebită se acordă cursurilor pentru copii şi tineret, pentru care se 

asigură condiţii speciale, cu monitori recrutaţi dintre foste glorii ale schiului alpin. 

Asemenea cursuri se organizează în majoritatea staţiunilor de renume din ţările alpine: 

funcţionează astfel grădiniţe de schi pentru copii între 3 şi 6 ani; şcoli de schi pentru 

preşcolari şi elevi, în timpul vacanţelor şcolare, contra cost sau pe bază de burse; sate de 

vacanţă pentru copii care, pe lângă cursurile de învăţare a schiului, dispun de toate 

structurile şi facilităţile unui sejur specific vârstei 

Exemple 

celebru este satul de vacanţă creat în urmă cu 22 de ani, la Avoriaz, de către 

fosta stea a schiului alpin francez, Annie Famose. 

■ Serviciile de bază 

Serviciile de bază (cazare şi servirea mesei) sunt de asemenea importante pentru 

imaginea şi poziţia pe piaţă a oricărei staţiuni pentru sporturi de iarnă. Fiecare staţiune 

prezintă particularităţile sale, unele dintre acestea fiind rezultatul combinaţiilor, după 

“reţete proprii”, a diferitelor tipuri de structuri de primire şi de servire a mesei. 

Marea majoritate a staţiunilor au, din acest punct de vedere, o structură complexă, 

putând răspunde unei clientele foarte diverse, ca preferinţe, obiceiuri şi nivel al 

veniturilor. Structurile de primire cuprind toată gama de unităţi şi forme cunoscute: 

hoteluri de toate categoriile, cabane, pensiuni, moteluri, vile, apartamente mobilate, 

reşedinţe secundare (apartamente în multiproprietate), sate de vacanţă, campinguri, rulote 

etc. In ultimile 2 – 3 decenii cererea pentru sporturile de iarnă a crescut constant, 

solicitările venind masiv din partea segmentelor cu venituri medii (şi submedii); acest 

lucru a impus ofertanţilor schimbări de optică cu privire la raportul dintre diferitele unităţi 

de primire şi servire a mesei – mutaţii serioase petrecându-se în oferta franceză şi italiană, 

în vreme ce elveţienii s-au dovedit mai reticenţi, iar austriecii şi nemţii chiar conservatori. 

Pe scurt, principalele aspecte ce caracterizează domeniul celor două servicii de bază sunt 

următoarele: 

78

● în ceea ce priveşte echipamentele de cazare 

Este de menţionat că, în ultima vreme, ofertanţii şi promotorii turismului de iarnă 

şi-au modificat strategia şi politica investiţională, fiind alarmaţi de extinderea reşedinţelor 

secundare care diminuează animaţia în staţiune şi chiar încasările şi profitul; în 

consecinţă, prin comitetele locale şi regionale, s-a impus diminuarea construirii de 

reşedinţe secundare. 

Exemple 

În Franţa, Italia şi Elveţia formele de cazare complementare sunt 

dominante, având o pondere de până la 70 –80%. 

In paralel a fost hotărâtă mărirea numărului de hoteluri de 1 – 3 stele, pentru ca şi 

cererea masivă din week-end să fie cazată tot în structuri principale; 

- în Germania şi Austria, formele complementare au ponderi mult mai mici, de 

regulă sub 50%. Cererea pentru week-end are valori mari, dar structura hotelieră este mult 

mai adecvată, ponderea categoriilor inferioare fiind covârşitoare; 

- în ce priveşte structura hotelurilor pe grade de confort este de reţinut că nici o 

staţiune (cu foarte mici excepţii) nu dispune de mai mult de 1 –2 hoteluri de 5 sau 4 stele 

(procentul în total hoteluri nefiind mai mare de 10 – 20%), ponderea cea mai mare 

revenind unităţilor de 3 şi 2 stele, ultimile fiind cele mai numeroase. 

● în ceea ce priveşte unităţile de servire a mesei 

- majoritatea hotelurilor dispun de restaurante proprii, dar în ultimii 25 de ani şiau 

creat unităţi şi la altitudine (sau în anumite puncte nodale ale domeniului schiabil), 

“club houses” unde turiştii-schiori pot servi masa de prânz. S-a venit astfel, în 

întâmpinarea ideii de utilizare intensivă a timpului pentru practicarea sporturilor pe 

zăpadă, fiind creată formula cecurilor de masă (cheque repas); iniţiată în staţiunile 

franceze, formula cecului de masă s-a extins rapid în toate ţările, multe staţiuni acceptând 

utilizarea acestuia în oricare unitate de alimentaţie şi, cu precădere, în cele situate la 

punctele de plecare şi sosire a instalaţiilor de transport pe cablu; 

- în fiecare staţiune, alături de alte numeroase restaurante independente, există o 

multitudine de unităţi aflate la confluenţa alimentaţie – agrement, cum sunt barurile de 2 

stele, cofetăriile, ceainăriile – cofetăriile, barurile de noapte etc. 

■ Activităţile aprés - sky 

Posibilităţile de agrement în staţiunile pentru sporturi de iarnă sunt extrem de 

variate, fiecare staţiune căutând să se impună prin ceva, printr-un element cu statut de 

“marcă”. Practic, fiecare staţiune cu ofertă pentru sezonul hibernal, în afara amenajărilor 

aferente schiului, posedă o multitudine de dotări ce asigură practicarea şi a celorlalte 

sporturi de iarnă; acestea au fost realizate pornindu-se de la constatarea că, de regulă, 

79

majoritatea turiştilor sunt tineri, 25 – 30% din clientelă nu schiază (în unele staţiuni 

ponderea acesteia ajunge şi la 40 – 50%), iar unii turişti solicită staţiunile de iarnă pentru 

alte sporturi şi nu pentru schi. 

Astfel, fiecare staţiune posedă cel puţin un patinoar (natural sau artificial – de 

regulă acoperit) care oferă posibilitatea practicării patinajului, hocheiului sau curlingului, 

ori organizarea unor spectacole de revistă, susţinute de trupe renumite. Toate staţiunile 

posedă pârtii pentru schi-bob şi săniuţe (numai în Austria există peste 300 de astfel de 

pârtii, din care 10 sunt artificiale), iar mai nou se dezvoltă rapid pistele de snowboard. 

Turiştii pot practica şi alte sporturi, nespecifice iernii, pentru care sunt asigurate, 

de altfel, cele mai bune condiţii. Foarte răspândite sunt dotările şi amenajările pentru înot, 

tenis şi echitaţie. Toate staţiunile posedă piscine acoperite sau amenajate în cadrul 

complexelor hoteliere, majoritatea având saune; mai nou, piscinele sunt asociate cu săli 

pentru gimnastică sau pentru fitness (în Austria, în cele 278 staţiuni şi centre funcţionează 

peste 750 piscine). Tenisul beneficiază de săli special amenajate în toate staţiunile 

importante – mulţi ofertanţi incluzând în “pachet”, fie şedinţe de iniţiere în tenis, fie 

aranjamente combinate “schi – tenis”. O activitate mult solicitată este echitaţia pentru 

care, în unele staţiuni, funcţionează şcoli de călărie; aceste manejuri pun la dispoziţie cai 

pentru plimbări în împrejurimi sau organizează plimbări cu sănii trase de cai. 

Crearea unor oferte propriu –zise de aprés – sky, cât mai variate şi mai originale, 

reprezintă pentru multe staţiuni calea cea mai sigură pentru atragerea unei clientele 

numeroase. Având în vedere că în sezonul de iarnă turiştii petrec mai mult timp în interior 

– comparativ cu vara -, majoritatea hotelurilor au fost concepute şi ca “centre autonome” 

de agrement, cu spaţii de folosinţă comună pentru lectură şi audiţii muzicale, jocuri de 

societate, discoteci, baruri etc. Unele staţiuni îşi datorează celebritatea renumitelor baruri 

de noapte, cluburi şi cazinouri, în vreme ce altele şi-au îmbogăţit activitatea de animaţie 

printr-o serie de elemente inedite, şi vom ilustra acest aspect, în continuare, prin câteva 

exemple. 

Exemple 

In Franţa, la Chamrousse se organizează anual “Festivalul Internaţional al 

Filmului Umoristic”; la Avoriaz se organizează periodic “Festivalul 

Filmului Fantastic” şi permanent “plimbări pe schiuri, cu torţe, la lumina 

lunii”; la Les Arcs are loc în fiecare an, în februarie, timp de o săptămână, 

“Carnavalul Internaţional al Zăpezii”, la care participă delegaţii din ţarile 

vecine; la Val Cenis se oferă ca aranjament inedit “zăpada şi mediul 

înconjurător” ce include plimbări pe schiuri în satele limitrofe, unde turiştii 

se pot iniţia în sculptură în lemn şi ţesătorie. 

Exemple 

In Austria, la Bludenz, se organizează cursuri de iniţiere în pictura pe sticlă; 

80

la Zurs se serveşte gratuit “ceaiul de la ora 5” şi se organizează periodic seri 

de dans, seri folclorice – intercalate cu concursuri de dans, de frumuseţe, 

precum şi cu mici gale de parada modei. 

Exemple 

In Elveţia, la Zermatt funcţionează o şcoală de dans şi se oferă posibilitatea 

degustării vinurilor franţuzeşti şi elveţiene de primă calitate; la Hoch Ybrig, 

în luna februarie, se organizează un concurs – expoziţie de sculptură în 

zăpadă. 

Esenţa planurilor operaţionale 

In prezent, toate proiectele de modernizare şi/sau dezvoltare a ofertelor specifice 

turismului de iarnă se construiesc pe baza principiilor prezentate anterior. Coordonatele 

fundamentale ale unui plan operaţional – cadru, în număr de patru, sunt următoarele: 

1. Amenajarea (reamenajarea) infrastructurii generale, cu prioritate pentru căile 

şi mijloacele de acces; 

2. Realizarea prioritară a dotărilor şi amenajărilor pentru practicarea sporturilor 

de iarnă; 

3. Consolidarea şi diversificarea serviciilor de bază; 

4. Fortificarea şi diversificarea agrementului. 

Amenajarea domeniului schiabil şi crearea mijloacelor adecvate de transport 

pe cablu este coordonata strategică ce trebuie apreciată ca având prioritate absolută. Cele 

două elemente reprezintă esenţa ofertelor de iarnă, iar realizarea lor trebuie să preceadă 

finalizarea celorlalte structuri turistice (cazare, alimentaţie, agrement); aceste două 

elemente se pot realiza şi simultan, dar recomandabil este ca domeniul schiabil să fie 

amenajat în devans, pentru ca până la finalizarea telefericelor să potă fi aduse ultimile 

ajustări. 

Odată stabilite elementele de referinţă ale arealului, se procedează la calculul 

domeniului schiabil. In acest scop, se utilizează un sistem de norme şi tehnici elaborate, 

pe baza unei vaste experienţe, de SEATM (Service d’Etudes pour l’Aménagement 

Touristique de la Montagne) şi alte instituţii similare. 

Un asemenea mod de calcul porneşte de la determinarea numărului optim de 

schiori care ocupă pârtiile de schi, la un moment dat, fără a se deranja reciproc 10 : 

D × L 

Q = ; 

Z 

H 

unde: Q = capacitatea optimă a pârtiei; 

10 Berbecaru, I., Botez, M., op. cit., p. 190-191. 

81

D = debitul mediu orar, calculat în funcţie de viteza schiorului şi distanţa minimă 

de siguranţă dintre 2 schiori; 

L = coeficientul de corecţie a debitului mediu în funcţie de lăţimea pârtiei; 

Z = diferenţa de nivel pe care o coboară un schior într-o zi, în funcţie de 

performanţele sale tehnice; 

H = diferenţa de nivel a pârtiei care se ia în calcul. 

Notă: D şi Z se stabilesc pe baza unor observaţii şi măsurători efectuate de FIS 

(Federatia Internaţională a Schiului). Calculul este făcut în ipoteza că fiecare schior cu o 

anumită pregătire schiază pe pârtia corespunzătoare condiţiei sale, fapt care nu se 

întâmplă întotdeauna în realitate. Ca urmare, aceste determinări trebuie luate cu rezervă. 

Potrivit evaluărilor făcute de “Institutul de Studii şi Amenajarea Muntelui din 

Franţa”, debitul mediu orar (D) are următoarele valori 11 : 

Număr de schiori pe oră 

Categoria pârtiei 

850 Foarte uşoară 

1100 Uşoară 

1750 Medie 

2250 Dificilă 

Lăţimea convenţională a unei pârtii de schi este de 30 m; în acest caz se 

recomandă un indice de încărcare (de lungime) de 6,0 m/loc cazare. Coeficientul de 

corecţie a debitului (L) variază liniar şi ia următoarele valori: 

Lăţimea pârtiei în metri 

Coeficientul de corecţie (L) 

15 0,50 

20 0,67 

30 1,0 

40 1,33 

50 1,67 

60 2,0 

Diferenţa medie de nivel (Z) pe care o poate coborâ un schior, zilnic, în raport cu 

tehnica sa este: 

11 Minciu, R., Tigu, G., Economia turismului. Caiet de probleme, proiecte şi referate, A.S.E., Bucureşti, 

1997, p. 86. 

82

Diferenţa de nivel Categoria pârtiei Performanţa schiorului 

500 Foarte uşoară Începător 

1400 Uşoară Avansat 

2700 Medie Perfecţionat 

4000 Dificilă Consacrat 

Un alt mod de calcul 12 ia în considerare numărul schiorilor care participă la trafic, 

capacitatea instalaţiilor de transport pe cablu şi caracteristicile suprafeţei schiabile. 

Calitatea şi funcţionalitatea domeniului schiabil şi a telefericelor sunt esenţiale 

pentru aprecierea competitivităţii şi prestigiului ofertei; din acest motiv, încadrarea în 

indicatorii minimali de corelare funcţională 13 (ce rezultă ca raporturi directe între 

domeniul schiabil, teleferice şi capacitatea structurilor de primire) este absolut obligatorie 

– orice abatere mai mare de –10% ducând la distorsiuni funcţionale cu reflectare directă 

în calitatea produselor şi serviciilor turistice. 

Conform practicii internaţionale, indicatorii de bază şi nivelurile minimale admise 

sunt următoarele: 

1. Rangul staţiunilor (după numarul de locuri/paturi – NP): 

- rangul I peste 3500 locuri; 

- rangul II 2000 – 3500 locuri; 

- rangul III sub 2000 locuri. 

2. Raportul Lungime Domeniu Schiabil (LDS) – Capacitate de Primire (NP) 

- în general: 6m – 8,5 m/loc cazare (7,5 – 8,5 m/loc pentru rangul I; 7,0 m/loc 

pentru rangul II; 6,0 m/loc pentru rangul II); 

- chiar şi la ranguri inferioare se poate lua în calcul nivelul de 8,5 m/loc, dacă 

cererea în week-end este foarte mare. 

3. Raportul între debitul orar al domeniului schiabil (QDS) şi capacitatea de 

primire (NP) 

- minimum 2,0 pentru staţiunile fără aflux în week-end; 

- circa 2,5 (şi chiar peste) în cazul celor cu aflux mare în week-end. 

4. Raportul Lungime Teleferice (LTF) – Lungime Domeniu Schiabil (LDS) 

- raportul LTF/LDS trebuie să fie minimum 1,0. 

12 Gologan, Gh., Turismul montan de iarnă. Noi domenii schiabile în România, în “Actualităţi în turism”, 

nr. 6/1989. 

13 I. C.T., op. cit. p. 21-22; Erdeli, G., Istrate, I., op. cit., p. 57-58. 

83

5. Raportul Capacitatea orară optimă a tuturor telefericelor (QhTF) – 

Capacitatea de primire (NP) 

- 1,25 – 1,75 în cazul staţiunilor de rangul II şi III; 

- 1,75 – 2,0 în cazul staţiunilor de rangul I (nivelul poate fi şi peste 2,0 dacă 

staţiunea are un aflux mare de turişti în week-end). 

6. Raportul Capacitatea orară optimă a telefericelor – Capacitatea (debitul) 

domeniului schiabil 

- 1,0 pentru staţiuni de rangul III; 

- 1,5 – 2,0 pentru staţiuni de rangul I şi II (în practică, toate staţiunile de 

prestigiu, indiferent de rang, cunosc valori mult superioare nivelului de 2,0). 

7. Raportul Capacitatea caracteristică a telefericelor – Capacitatea de 

primire ( QH/NP) supranumit şi indicele de “Putere a staţiunii” 

- 750 – 1000 staţiuni de rangul I 

- 500 - 750 staţiuni de rangul II 

- 200 - 500 staţiuni de rangul III. 

In opinia unor specialişti 14 , o determinare riguroasă a planurilor şi programelor de 

amenajare şi dezvoltare a staţiunilor pentru sporturi de iarnă presupune luarea în 

considerare a unui număr cât mai mare de variabile ale patrimoniului şi echipamentelor. 

In acest context trebuie avuţi în vedere şi alţi indicatori care exprimă: lungimea pârtiilor şi 

calitatea acestora, raportul metri-pârtie/loc cazare, numărul şi calitatea tehnică a 

mijloacelor de transport pe cablu, structura şi diversitatea amenajărilor pentru practicarea 

altor sporturi, atât de iarnă, cât şi de vară, numărul şi gradul de confort al capacităţilor de 

cazare şi alimentaţie, originalitatea ofertei şi calitatea prestaţiilor etc. 

Exemple 

CALCULUL CAPACITĂŢII TURISTICE DE SUPORT PENTRU 

STAŢIUNILE MONTANE 

Staţiunea montană este o localitate sau parte a unei localităţi care dispune 

de ambianţă montană pitorească şi nepoluantă, cu factori naturali de mediu, 

structuri turistice şi dotări specifice realizării produsului turistic de tip 

montan. 

Pentru staţiunile montane decizia de dimensionare se bazează, în principal, 

pe evoluţia domeniului schiabil, în funcţie de care se stabilesc dimensiunile şi 

structura echipamentelor de cazare, alimentaţie, agrement, transport pe cablu. 

14 Defert, P., La localisation touristique, Ed. Gurten, Berna, 1966, p. 112 

84

Dar, de asemenea, trebuie ţinut cont de faptul că sunt şi staţiuni montane care 

nu beneficiază de un domeniu schiabil deosebit, fiind specializate pe sporturi 

de vară, drumeţii, alpinism etc. În acest caz capacitatea staţiunii poate fi 

calculată prin însumarea capacităţilor de primire obţinute pentru fiecare tip de 

activitate ce poate fi desfăşurată în staţiune sau în împrejurimile sale. Astfel, 

capacitatea de suport poate fi calculată separat pentru staţiunile axate pe 

sporturi de iarnă şi pentru staţiunile axate pe sporturi de vară. 

Staţiuni pentru sporturi de iarna 

În acest caz, datorită importanţei sale în amenajarea staţiunilor 

montane, capacitatea domeniului schiabil va fi indicatorul principal ce va fi 

luat în considerare atunci când vine vorba de capacitatea de suport a unei 

staţiuni cu asemenea specific. 

Pe baza formulei de mai jos, să se determine capacitatea domeniului schiabil 

al unei staţiuni montane pentru sporturi de iarnă cunoscute. 

U6.5. Modele de amenajare turistică montană 

În general, s-au conturat unele tipuri de amenajări (sau localizări) pe care literatura 

de specialitate le clasifică astfel 15 : 

• în funcţie de gradul de concentrare a dotărilor: 

- localizări sub forma punctelor izolate (centre de recepţie de mici dimensiuni), 

distribuite în jurul masivului, in interiorul acestuia sau de-a lungul văilor; 

- localizări sub forma staţiunilor (concentrate) cu funcţionalitate complexă, 

destinate unui număr mare de turişti: 

• în funcţie de amplasarea echipamentelor faţă de masiv: 

15 Minciu, R., op. cit., pag. 105 – 106, Erdeli, G., Istrate, I., Amenajări turistice , Editura Universităţii din 

Bucureşti, 1995, p. 12 – 13, Istrate, I., Concepţii şi strategii de dezvoltare a turismului montan, în 

Actualităţi în Turism, nr.56/1986. 

85

- localizare periferică, respectiv la marginea masivelor montane şi în vecinătatea 

unor localităţi; 

- localizare liniară, care urmează culoarele naturale de pătrundere în masiv, 

creându-se staţiuni cu axe rutiere; 

- localizare terminală, în zonele înalte sau adânci, dincolo de limita aşezărilor 

umane (în zonele alpine). 

Localizarea periferică se caracterizează prin situarea în apropierea masivului sau 

la contactul cu acesta. Se dezvoltă sub forma unui centru economic şi social important, 

prin integrarea unor localităţi existente, de a căror infrastructură beneficiază. Amplasările 

periferice permit realizarea unor staţiuni complexe, de mari dimensiuni, cu funcţionalitate 

multiplă, a căror activitate se corelează cu celelalte destinaţii ale zonei. Imbracă mai 

multe forme (vezi figura 6.1.): 

- localizare periferică limită exterioară (de distribuţie) în care staţiunile 

(centrele) sunt amplasate la câţiva km de munte, dar pe mari curente de circulaţie; 

- localizare periferică de contact; 

- localizare periferică limită interioară (de releu) în care centrele turistice sunt 

amplasate în interiorul muntelui. 

Figura 6.1. Localizarea periferică 

Localizarea liniară este caracteristică văilor de penetraţie largi, cu posibilităţi de 

amenajare a căilor de acces şi realizării de echipamente turistice. Ea poate lua forma unor 

staţiuni izolate sau grupate în funcţie de dimensiunile culoarelor (vezi fig. 6.2.) 

86

Figura 6.2. Localizarea liniară 

Localizarea terminală se referă la staţiunile de altitudine înaltă sau la cele 

amplasate în extremitatea interioară a culoarelor de penetraţie, de unde călătoria nu mai 

poate continua cu mijloacele clasice de circulaţie (vezi fig. 6.3.). Aceste localizări sunt 

relativ izolate, de mai mici dimensiuni şi destinate, cu precădere, schiului sau 

alpinismului. 

Figura 6.3. Localizarea terminală 

Tendinţele pe care oferta turistică montană le-a cunoscut până în prezent au fost 

permanent corelate cu cele înregistrate în domeniul cererii turistice, ceea ce a constituit 

esenţa evoluţiei continue şi în ritmuri înalte a pieţei turismului montan şi în special a 

turismului pentru practicarea sporturilor de iarnă. 

O bună cunoaştere a cererii în evoluţia sa precum şi condiţiile specifice de ordin 

economic, social şi ecologic au stat la baza alegerii diferitelor strategii pentru dezvoltarea 

ofertei turismului montan. În acest sens putem spune că cel mai mare impact asupra 

strategiilor de dezvoltare a ofertei l-a avut conştientizarea, pe plan internaţional, a 

87

problemelor legate de dezvoltarea durabilă a turismului, concept care presupune o 

corelare foarte atentă între dezvoltarea turistică prezentă şi de perspectivă şi habitatul 

natural şi uman. 

În prezent, cele mai mari şi mai competitive staţiuni montane se regăsesc în ţările 

dezvoltate economic şi care si care beneficiază de un potenţial turistic montan valoros: 

Exemple 

• ţările alpine europene (Franţa, Elveţia, Austria, Italia, Germania) ; 

• S.U.A şi Canada; 

• ţările scandinave; 

• Japonia. 

Ţările cu un nivel economico-social mai scăzut au încercat şi ele să pătrundă pe 

piaţa turismului montan internaţional, dezvoltând o ofertă mai mult sau mai puţin 

competitivă: Cehia, Slovacia, Polonia, Slovenia, România, Bulgaria, Maroc, Liban, 

Argentina, Nepal şi altele. 

O tendinţă ce ţine de apariţia ultimei generaţii de staţiuni montane este aceea de a 

lega staţiunile prin domenii schiabile comune, respectiv asigurarea accesului din două sau 

mai multe staţiuni, prin instalaţii mecanice de urcat către vaste domenii schiabile 

amenajate. 

Ca un răspuns la tendinţele cererii, în cadrul căreia a crescut foarte mult numărul 

practicanţilor acestor forme de schi nordic, pîrtiilor de schi alpin li s-au adăugat în ultimii 

ani tot mai multe trasee de schi fond şi schi plimbare (sau schi „randonné”). 

Cazarea turiştilor în staţiunile montane se face în prezent în cele mai variate 

forme, de la hotelurile de lux la pensiuni, case de vacanţă sau campinguri (cu instalaţii de 

încălzire). 

Formele clasice la care se limita cazarea în jurul anilor ’50 erau: hoteluri, hanuri şi 

camere de cetăţeni. Noi formule pentru a satisface aşteptările clientelei au apărut în 

regiunile cele mai frecventate; turismul social a generat propriile sale infrastructuri (sate 

de vacanţă, campinguri, pensiuni etc.). cluburile de vacanţă au luat în urma cererii pentru 

o anumită formă de sociabilitate a LOISIRULUI. Creşterea sejururilor scurte de relativă 

proximitatea încurajat dezvoltarea reşedinţelor secundare, iar după 1970 au urmat noi 

formule de locaţie (rezidenţe hoteliere) sau de proprietate: achiziţionarea în comuna unei 

unităţi de cazare (multiproprietatea) sau achiziţionarea de drepturi de sejur într-o gamă 

importantă de apartamente, girate de un singur operator, în mai multe staţiuni (timeshering). 

De la un masiv la altul, în funcţie de aşteptările clientelei în materie de contracte 

cu populatia locală, de iniţiativele locale şi de politicile de incitare sau de constrângere în 

ceea ce priveşte construcţia de reşedinţe secundare, succesul acestor formule a fost foarte 

variabil. 

88

O tendinţă actuală deosebit de interesantă este însă dispersarea locurilor de cazare 

în câteva localităţi-satelit din apropierea staţiunilor propriu-zise; este vorba mai ales de 

locuri în pensiuni familiale sau în camere particulare; 

Exemple 

Acest fenomen întâlnit în Tyrol, Germania alpină, dar şi în Franţa şi Elveţia, 

a contribuit la creşterea spectaculoasă a capacităţii de primire a spaţiului 

montan. 

Reţeaua unităţilor de alimentaţie este deosebit de diversificată; un real succes îl 

au restaurantele cu specific sau cele care oferă gastronomie locală. Cele mai solicitate 

sunt însă unităţile de alimentaţie situate în imediata apropiere a pârtiilor („aux pieds”) 

care asigură turiştilor posibilitatea de a servi masa chiar în cadrul domeniului schiabil. 

Asemenea unităţi au fost amenajate în incinta cabanelor de creastă sau în cele situate de-a 

lungul traseelor de schi fond. 

Calitatea zăpezii şi prelungirea sezonului de schi sunt alte preocupări 

importante pentru cei care vor să satisfacă nevoile turiştilor sosiţi în staţiunile montane. 

Astfel, pentru a asigura o calitate cât mai bună a zăpezii precum şi o prelungire a 

sezonului de schi, cele mai multe staţiuni sunt dotate cu tancuri de bătut zăpada sau cu 

tunuri pentru fabricarea zăpezii artificiale; unele au încercat chiar dotarea cu pârtii din 

material plastic, precum si promovarea schiului pe iarbă sau pe gheţari, vara (la VAL 

THORENS); totul pentru a atrage cât mai mulţi clienţi. 

În aceeaşi idee, numărul şcolilor de schi, cu monitori recrutaţi din rândul fostelor 

celebrităţi ale schiului naţional si internaţional, este considerabil. Există şcoli de schi 

pentru fiecare categorie de vârstă, precum şi pentru practici mai puţin obişnuite: schi 

acrobatic, snowboarding etc. 

Exemple 

„SkI PASS-ul” este o importantă facilitate oferită turiştilor-schiori care-l 

preferă deoarece li se oferă posibilitatea practicării schiului pe o perioada 

(o zi, o săptămână) contra unei sume fixe. Preţul acestuia poate include 

cazarea, transportul pe cablu, lecţii de schi sau diverse facilităţi oferite de 

staţiune sau de un grup de staţiuni care exploatează un domeniu schiabil 

comun. 

Oferta turistică nu se adresează numai turiştilor-schiori şi de aceea nu au fost 

omise nici echipamentele de agrement destinate turiştilor neschiori, precum şi schiorilor 

ca activităţi „après-ski”. Astfel, printre dotările întâlnite în staţiunile montane putem 

enumera: săli de sport, saune, piscine acoperite sau în aer liber, săli de bowling, patinoare 

naturale sau artificiale, baruri diverse, centre de echitaţie, discoteci pentru diverse 

categorii de vârstă, etc. 

89

Pe lângă resursele naturale, fiecare staţiune beneficiază şi de resurse antropice 

care pot fi integrate în circuitul turistic: vestigii şi monumente istorice, elemente de 

etnografie si folclor, instituţii de cultură şi artă, elemente tehnico-economice (obiective 

economico-sociale tradiţionale, centre artizanale şi meşteşugăreşti, alte obiective de 

interes turistic ). Fiecare staţiune oferă şi un atractiv program de manifestări culturalartistice 

(spectacole, festivaluri, concursuri, cinema, operă), sportive (campionate 

mondiale, europene sau Olimpiade albe) sau de altă natură (degustări de vinuri, 

concursuri gastronomice sau de pescuit la copcă, etc.). 

Reţeaua comercială este bogată şi diversificată, incluzând magazine de artizanat, 

de suveniruri, de artă, de antichităţi, de bijuterii, de echipament sportiv şi altele. 

Pentru ca sejurul turiştilor în staţiunea respectivă să fie cât mai confortabil, li se 

oferă servicii ca: poştă, telecomunicaţii, spălătorie-călcătorie, grădiniţe şi creşe pentru 

copii, asistenţă medicală calificată, ghizi-însoţitori, închirieri auto, inclusiv iniţieri în 

limbi străine sau calculator şi multe altele. 

Lipsa zăpezii a fost poate cea mai mare dificultate pe care au întâmpinat-o 

staţiunile montane în ultimii ani. Acest lucru a condus la stagnarea pieţei sporturilor de 

iarnă (ceea ce a însemnat o scădere drastică a gradului de ocupare) iar staţiunile montane 

au început să-şi îndrepte eforturile mai mult către oferta de vară, chiar dacă aceste 

activităţi sunt mai puţin rentabile. Astfel, pe lângă activităţile şi echipamentele „clasice” 

de agrement estival (trasee montane, terenuri de sport, piscine, peşteri amenajate pentru 

vizitare, trasee de alpinism, programe de vânătoare şi pescuit) şi-au făcut apariţia altele 

noi, ca răspuns la tendinţele cererii (delta-planorismul, sporturile nautice, plimbările 

ecvestre, parapanta, plimbările cu bicicleta pe teren accidentat – „velo tour-terrain” în 

franceză sau ”mountain-bike” în engleză - fotosafari, birdwatching, golf precum şi 

jocurile de noroc-cazinouri. 

În concluzie, oferta actuală a staţiunilor este deosebit de bogată, diversificată şi 

modernă, răspunzând tuturor categoriilor de turişti. Adeseori însă, fie tradiţionale, fie 

moderne, staţiunile montane concură la o uniformizare a practicilor şi amenajărilor 

turistice montane încât cu greu se pot întâlni oferte originale. În contextele culturale şi de 

mediu foarte diferite, putem regăsi staţiuni comparabile. 

Între staţiunile montane există astăzi o concurenţă acerbă, fiecare încercând să-i 

facă faţă mai ales printr-o diferenţiere a produselor oferite, a calităţii prestaţiilor sau a 

preţurilor practicate; specialiştii consideră că politicile de preţ vor fi axele strategice ale 

următorilor 10 ani. 

90

U6.6. Rezumat 

Principiile care trebuie să stea la baza conceperii unei staţiuni montane sunt 

următoarele: 

• Principiul satisfacerii nevoilor clientelei; 

• Principiul asigurării calităţii factorilor naturali; 

• Principiile amenajării optime a pârtiilor; 

• Principiile urbanizării. 

Coordonatele fundamentale ale unui plan operaţional–cadru sunt următoarele: 

- Amenajarea (reamenajarea) infrastructurii generale, cu prioritate pentru 

căile şi mijloacele de acces; 

- Realizarea prioritară a dotărilor şi amenajărilor pentru practicarea sporturilor 

de iarnă; 

- Consolidarea şi diversificarea serviciilor de bază; 

- Fortificarea şi diversificarea agrementului. 


1. Care sunt principiile care trebuie să stea la baza conceperii unei staţiuni 

montane 

2. Să se determine indicatorii minimali de corelare funcţională în cazul unei 

staţiuni turistice montane la alegere. 

3. Să se calculeze capacitatea turistică de suport pentru o staţiune montană la 

alegere. 


Formulaţi câteva propuneri pentru îmbunătăţirea amenajării turistice a unei 

zone (staţiuni) montane din România. 

91

Unitatea de învăţare 7. Amenajarea turistică a zonelor urbane 

şi periurbane 

Cuprins 

U7.1. Introducere.......................................................................................................92 


U7.3. Principii de amenajare şi valorificare turistică în perimetrul oraşelor................93 

U7.4. Particularităţi în amenajarea turistică a zonelor periurbane .............................114 

U7.5. Rezumat.........................................................................................................117 



In condiţiile creşterii fenomenului turistic pe plan mondial, oraşele devin 

tot mai atractive, iar preocupările ce vizează dezvoltarea infrastructurii specifice, 

a serviciilor, conservarea centrelor istorice etc. se situează tot mai mult în atenţia 

municipalităţilor, ceea ce contribuie pe de o parte, la afirmarea oraşelor ca 

destinaţii de călătorie, dar şi la conturarea necesităţii de asigurare a unui 

echilibru între aceste preocupări şi nevoile interne de realizare a unui mediu de 

viaţă corespunzător. 

Viaţa economică şi socială contemporană se caracterizează printr-o serie 

de mutaţii reflectate, printre altele, în dimensiunile şi ritmul evoluţiei turismului 

de sfârşit de săptămână. Acesta a înregistrat un curs ascendent în ultimii 20-30 

de ani, pe fondul creşterii duratei timpului liber, al sporirii gradului de solicitare 

fizică şi nervoasă, dar şi al creşterii preocupărilor firmelor din turism pentru 

atragerea şi satisfacerea necesităţilor populaţiei prin amenajarea adecvată a unor 

zone din apropierea marilor oraşe. 



Cunoască principiile de amenajare şi valorificare turistică a oraşelor 

Definească urbanismul turistic 

Identifice rolul arhitecturii şi design-ului în turism 

Identifice principiile de care trebuie să ţină seama în proiectarea spaţiilor 

verzi din cadrul oraşelor 

Caracterizeze aspectele care definesc elementele componente ale 

infrastructurii turistice de la nivelul unui oraş 

Identifice problemele pe care le presupune amenajarea pentru turism a 

centrelor istorice 

Cunoască particularităţile în amenajarea turistică a zonelor periurbane 

92


U7.3. Principii de amenajare şi valorificare turistică în perimetrul oraşelor 

7.3.1. Oraşul - ca centru de recepţie turistică 

Spaţiul urban este deţinătorul unei oferte turistice însemnate ceea ce contribuie la 

materializarea diferitelor forme ale turismului urban, prezenţa obiectivelor turistice 

devenind astfel sursa de atracţie pentru numeroşi turişti. 

Atracţiile turistice ale oraşelor 

Analizând motivaţia fluxurilor de călătorii în spaţiul urban, se poate desprinde 

concluzia că atracţii precum istoria şi personajele celebre, elementele culturale, recreerea 

şi divertismentul, evenimentele şi ocaziile festive, clădirile, monumentele şi ansamblurile 

sculpturale precum şi frumuseţea naturală se situează printre preferinţele vizitatorilor şi 

constituie elemente definitorii în alegerea destinaţiei de călătorie 16 . Dintre acestea, un rol 

important îl au atracţiile culturale. 

Muzeele - prin funcţia lor, aceste instituţii care se ocupă cu strângerea, păstrarea şi 

expunerea obiectelor care reprezintă un interes istoric, ştiinţific, artistic etc. se încadrează 

în grupa edificiilor culturale. 

Lucrările de specialitate şi ghidurile turistice fac prezentări ample ale acestor 

obiective de maximă importanţă care atrag anual milioane de turişti. In multe dintre 

produsele turistice lansate de marii turoperatori se regăsesc inserate în programele 

turistice, vizite la aceste inedite obiective. 

Casele memoriale - pot înmagazina referinţe (obiecte şi mărturii) privind 

personaje artistice, culturale, politice etc. Valenţele turistice ale acestui tip de obiective se 

materializează în fluxurile de vizitatori, dornici să cunoască mărturii despre viaţa şi 

personalitatea celui care s-a născut sau a locuit în acel loc. 

Teatrele şi operele - păstrează funcţia culturală iniţială care, prin ea însăşi, devine 

o sursă pentru desfăşurarea actului turistic. In unele cazuri, valoarea turistică a acestor 

obiective sporeşte prin însuşirile arhitecturii lor. Totodată, vechimea constituie alt 

element ce transformă aceste instituţii în obiective turistice de maximă atractivitate. In 

Antichitate, acestea erau reprezentate de amenajări specifice practicării actului cultural în 

aer liber, cu o formă impusă de topografia terenului (liniare sau curbate). Teatrele se 

impun ca elemente de cultură şi civilizaţie în majoritatea polisurilor greceşti, şi, ulterior, 

în oraşele antice romane. 

16 Grofu (Pădurean), A.M., Strategii de dezvoltare a urbanismului turistic,Teză de doctorat, A.S.E. 

Bucureşti, 2006. 

93

Valoarea turistică a edificiilor religioase este dată de arhitectura proprie cultelor 

religioase universale (catedrale şi biserici pentru creştini, moschei pentru musulmani, 

sinagogi pentru mozaici) şi stilul constructiv (romantic, gotic, rococo, baroc, clasic, 

neogotic). De asemenea, bisericile şi mănăstirile atrag vizitatori printr-o serie de atribute 

comune şi altor edificii antropice (vechime, grandoare), dar şi prin însuşiri particulare, 

specifice, cum ar fi stilul arhitectonic sau decoraţiunile. Alte edificii de natură religioasă 

şi care constituie elemente atractive sunt moscheile, ale căror elemente specifice sunt 

mozaicurile şi minaretele, sinagogile etc. având o largă răspândire în intreaga lume. 

In ceea ce priveşte obiectivele istorice, deosebit de interesante sunt vestigiile 

antice. Din perioada Evului Mediu s-au păstrat castelele fortificate, reşedinte ale 

seniorilor feudali ale căror elemente de fortificaţie (zidurile, turnurile de apărare, 

crenelurile etc.) constituie un potenţial atractiv ridicat. 

Deosebit de interesante sunt, sub aspect turistic, palatele şi castelele regale care 

sunt întâlnite în multe dintre marile metropole ale lumii. In categoria obiectivelor istorice 

pot fi încadrate şi monumentele, mausoleele, statuile, coloanele ridicate în cinstea unor 

importante figuri istorice etc. 

O altă atracţie a oraşelor o constituie realizările tehnicii contemporane, noile 

materiale şi metode tehnice stând la baza apariţiei unor clădiri spectaculoase. 

Manifestările culturale constituie sursă a interesului turistic doar în anumite 

intervale ale anului. Astfel de activităţi şi manifestări umane, specifice marilor centre 

urbane, sunt: carnavalurile, festivalurile artistice, târgurile şi expoziţiile. Marile metropole 

ale lumii găzduiesc anual asemenea manifestări, un motiv în plus pentru turiştii avizaţi de 

a alege ca destinaţie turistică aceste locuri. Interesante sunt şi expoziţiile internaţionale cu 

specific, cum sunt saloanele auto, târgurile de turism, târgurile de carte etc. 

De asemenea, în cadrul destinaţiilor turistice urbane, pot exista şi alte elemente 

precum frumuseţea cadrului natural, parcurile şi grădinile publice, vechile cartiere ale 

oraşelor, arterele comerciale etc. care să motiveze deplasarea în spaţiul urban dar care, 

capătă o pondere importantă în circulaţia turistică doar în măsura în care acestea sunt 

completate şi cu alte atracţii de natura celor prezentate anterior. 

Vizitatorii 

Dezvoltarea economică a reprezentat, dintotdeauna, una dintre priorităţile urmărite 

în procesul de guvernare/gestiune urbană. Cu toate acestea, creşterea concurenţei între 

oraşe în direcţia atragerii unor noi segmente de vizitatori, firme şi investiţii a determinat 

reorientarea autorităţilor locale către dezvoltarea unor politici urbane axate pe elaborarea 

de strategii care să conducă la construirea unor pieţe competitive orientate astfel încât să 

răspundă cererilor, tot mai exigente, ale cumpărătorilor. Aceştia din urmă pot proveni, în 

94

principiu, din patru pieţe-ţintă principale 17 : a) vizitatorii, b) locuitorii, rezidenţii şi 

lucrătorii, c) afaceri şi industrie, d) pieţe de export. 

In ceea ce priveşte piaţa vizitatorilor 18 , aceasta este alcătuită din două grupuri 

majore: vizitatorii care călătoresc în interes de afaceri pentru a participa la întruniri şi 

conferinţe sau pentru încheierea unor tranzacţii şi vizitatori fără scopuri de afaceri care 

pot fi reprezentaţi de către turişti sau călători în tranzit. 

Una dintre strategiile cel mai adesea întâlnite pentru atragerea de vizitatori se 

referă la înfiinţarea unor birouri de turism şi de organizare a conferinţelor. In general, 

aceste birouri îşi dispută fondurile destinate promovării turismului în regiunea pe care o 

reprezintă. O altă direcţie de acţiune urmărită o reprezintă îmbunătăţirea centrelor şi a 

spaţiilor amenajate pentru conferinţe şi întruniri, precum şi promovarea acestora în rândul 

firmelor şi asociaţiilor patronale şi profesionale vizate. 

Pe de altă parte, toate măsurile de atragere a unor noi segmente de vizitatori şi, pe 

această bază, de sporire a atractivităţii oraşelor pot genera nemulţumiri în rândul 

locuitorilor, confruntaţi cu o serie de probleme legate de: deteriorarea mediului 

înconjurător, creşterea ratei infracţionalităţii, precum şi supraaglomerarea destinaţiilor 

turistice, îndeosebi în perioadele de sezon. Un rol important în rezolvarea acestor 

probleme îl va avea procesul de proiectare urbanistică ce trebuie să ţină seama de profilul 

vizitatorilor în construirea infrastructurii specifice turismului. In acelaşi sens se înscriu şi 

preocupările de a contura profilul vizitatorilor în funcţie de zonele de provenienţă, 

caracteristicile demografice, nivelul aşteptărilor, frecvenţa călătoriilor precum şi de 

cuantumul veniturilor. 

7.3.2. Reflectarea funcţiei turistice în organizarea şi amenajarea oraşelor 

Adaptat particularităţilor fenomenului turistic, procesul de planificare urbană 

presupune conturarea unui nou concept, acela al urbanismului turistic, în măsură să 

soluţioneze aspecte legate de amenajarea spaţiului urban potrivit exigenţelor vizitatorilor, 

dar şi ale locuitorilor. 

Astfel, în sens larg, conceptul de urbanism turistic reprezintă un ansamblu de 

principii şi metode de amenajare a spaţiului urban, având drept obiectiv general 

dezvoltarea turismului şi afirmarea acestuia ca factor de creştere a competitivităţii 

oraşelor turistice 19 . 

Una dintre trăsăturile fundamentale ale urbanismului turistic o reprezintă crearea 

unei imagini favorabile a oraşului atât în rândul vizitatorilor, cât şi în rândul localnicilor 

17 Kotler Ph., Haider D., Rein I., Marketingul locurilor, Editura Teora, Bucureşti, 2001, p. 29 

18 Kotler Ph., Haider D., Rein I., op. cit., pag. 30. 

19 Grofu (Pădurean), A.M., Strategii de dezvoltare a urbanismului turistic, Teză de doctorat, A.S.E. 


95

şi comunităţilor locale în ansamblul lor. In acest context, un rol important revine 

marketingului urban al cărui principal scop trebuie să fie acela de a crea o legătură 

puternică între politicile publice şi exigenţele consumatorilor, contribuind la stabilirea 

viziunii de ansamblu a strategiei. 

In sens restrâns, urbanismul turistic cuprinde un ansamblu de soluţii şi acţiuni 

specifice care vizează organizarea, amenajarea sau reabilitarea spaţiului urban, menite 

să contribuie la creşterea rolului turismului în economiile locale, integrarea armonioasă 

a acestuia în rândul celorlalte funcţii urbane şi, pe această bază, la sporirea atractivităţii 

oraşului turistic. In acest context, acţiunile specifice vizează amenajarea peisajului 

natural, dezvoltarea şi diversificarea infrastructurii turistice, promovarea evenimentelor, 

fundamentarea design-ului urban pe principii estetice, reabilitarea patrimoniului construit 

şi a centrelor istorice. 

Trebuie subliniat faptul că acţiunile specifice urbanismului turistic sunt eficiente 

numai în condiţiile în care municipalitatea posedă resurse umane specializate care să 

gestioneze eficient activităţile în condiţiile unor constrângeri generate de mediul în care 

se desfăşoară. 

Totodată, realizarea unui parteneriat între autorităţile locale, agenţii economici şi 

locuitori reprezintă o condiţie esenţială, îmbunătăţirea imaginii oraşului turistic 

răspunzând intereselor tuturor celor implicaţi. In acest context, înfiinţarea unei structuri 

publice care să aibă ca principală atribuţie dezvoltarea urbanismului turistic ar contribui la 

promovarea oraşului ca destinaţie turistică atractivă. 

Rolul arhitecturii şi design-ului în turism 

Amploarea şi trăsăturile specifice turismului fac necesară, tot mai mult, analiza 

cadrului său arhitectural şi măsura în care acesta satisface cerinţele actuale şi direcţiile de 

dezvoltare în viitor. In contextul actual al intensificării călătoriilor turistice, o pondere 

semnificativă în structura motivaţiilor de călătorie o deţine preferinţa pentru marile centre 

urbane care adăpostesc valori ale unor vechi civilizaţii, cu clădiri istorice, muzee şi săli de 

spectacole, săli de conferinţe, parcuri de distracţii sau mari centre comerciale. Relaţia 

dintre arhitectură şi turism trebuie privită în dublu sens: arhitectura ca punct de pornire 

pentru activitatea turistică, dar şi ca element aflat într-o continuă dinamică, urmare a 

procesului de dezvoltare a urbanismului turistic. Astfel, arhitectura constituie atât obiectiv 

major pentru o mare parte a călătoriilor turistice, dar şi cadrul în care se desfăşoară 

turismul. 

In cadrul acţiunilor de valorificare a potenţialului trebuie să se ţină seama şi de 

relaţia turism-monumente de arhitectură, în sensul asigurării unui echilibru între 

orientarea vizitatorilor către obiective de arhitectură şi artă şi protejarea patrimoniului 

arhitectural şi, pe această bază, între principiile de funcţionalitate şi cele de compoziţie 

96

urbană, care să satisfacă nevoile vizitatorilor. Ca preocupare relativ recentă, design-ul 

urban îşi găseşte necesitatea în cadrul arhitectural al turismului, la a cărui modelare 

participă, având ca sferă de preocupare de la conceperea mobilierului urban, până la 

amenajarea spaţiilor publice, intervenind în grafica de orientare şi publicitate, dar şi în 

proiectarea echipamentelor turistice. 

O deosebită importanţă în spaţiul arhitectural al turismului prezintă grafica de 

orientare şi publicitate care contribuie, în mod coerent, la informarea corectă a 

vizitatorilor. Pe lângă aspectul funcţional, de comunicare directă, prin imagini care pot fi 

memorate cu uşurinţă, este esenţială şi impresia generală vizuală pe care o creează 

vizitatorilor. Alteori, grafica este inclusă în spaţiul arhitectural, constituind un element de 

atracţie de natură să întregească imaginea de ansamblu. Astfel de elemente se 

încorporează în masa arhitecturală şi, îndeplinindu-şi rolul funcţional, social-economic şi 

estetic, se compun cu imaginea de ansamblu. 

Printr-un proces armonios de amenajare a spaţiilor urbane, la care participă într-o 

importantă măsură şi design-ul, cadrul arhitectural pentru turism îşi conturează în final un 

caracter unitar şi dinamic. Un aspect esenţial al planificării turistice locale este garantarea 

faptului că echipamentele turistice sunt situate în locuri accesibile şi au o arhitectură 

corespunzătoare. In aceste condiţii, deosebit de importantă este planificarea amplasării 

clădirilor, precum şi respectarea unor standarde de dezvoltare. 

In ceea ce priveşte planificarea amplasării, acest proces trebuie să aibă în vedere 

localizarea clădirilor, ceea ce implică o serie de consideraţii de bază 20 : 

- evitarea riscurilor de mediu (alunecările de teren, dezvoltarea zonelor în 

apropierea plajelor şi a coastelor maritime); 

- menţinerea unor relaţii urbanistice adecvate între clădiri şi zonele de recreere, 

peisaj şi zonele conservate; 

- menţinerea planurilor şi a coridoarelor de vizibilitate către obiectivele care 

prezintă atracţie vizuală. 

Referitor la respectarea standardelor de dezvoltare, acestea sunt aplicabile şi 

echipamentelor turistice şi se referă la: 

a) densitatea dezvoltării – în ceea ce priveşte hotelurile, se exprimă prin numărul 

de camere pe unitatea de suprafaţă. Densitate scăzută au clădirile cu un singur etaj şi 

căsuţele, densitate medie prezintă clădirile cu două etaje, iar densitate mare este întâlnită 

la clădirile cu aproximativ patru etaje. De regulă, hotelurile din zona urbană au densitate 

mare; 

b) controlul înălţimii clădirilor – în multe zone înălţimea maximă este stabilită la 

patru etaje, astfel încât acestea să fie sub nivelul pomilor cei mai înalţi; 

20 Stănciulescu, G., Managementul turismului durabil în centrele urbane, Editura Economică, Bucureşti, 

2004. 

97

c) amplasarea mai retrasă a clădirilor faţă de marginile zonei, pentru a menţine un 

spaţiu deschis şi un peisaj atrăgător în jurul clădirilor. In cazul staţiunilor aflate pe litoral, 

clădirile sunt amplasate de regulă la aproximativ 50 m de plajă; 

d) standarde referitoare la proporţia între suprafeţe locuibile şi acoperirea cu 

clădiri, adică la raportul între suprafaţa totală locuibilă şi suprafaţa totală a zonei. Pentru 

staţiunile cu standard înalt de calitate, o acoperire de 20-25% poate fi considerată 

adecvată, permiţând un spaţiu mai amplu pentru recreere; 

e) parcările aflate în jurul hotelurilor trebuie să fie suficient de mari pentru a 

permite accesul unui număr mare de autovehicule, dar trebuie să includă şi spaţii largi 

pentru autocarele turistice. 

In ceea ce priveşte arhitectura, proiectarea turistică trebuie să aibă în vedere 

respectarea unor principii de bază: 

a) utilizarea stilurilor şi motivelor tradiţionale sau cu caracter istoric pentru a 

păstra unicitatea zonei; 

b) acoperişurile clădirilor trebuie să fie de înălţime medie şi mică; 

c) utilizarea materialelor de construcţii locale, fapt ce ar contribui la respectarea 

stilurilor arhitecturale şi la obţinerea de beneficii pe plan local; 

d) proiectarea unor holuri de hotel în aer liber pentru ventilaţie naturală şi 

vizibilitatea peisajului; 

e) asigurarea accesului la serviciile turistice pentru persoanele cu dizabilităţi. 

Amenajarea peisajului urban 

Componentă de bază a patrimoniului natural şi cultural, peisajul constituie o 

resursă importantă în activitatea economică şi socială a unui oraş, contribuind la afirmarea 

identităţii culturale a comunităţilor locale, ale căror preocupări sunt adesea legate de 

necesitatea asigurării unei dezvoltări echilibrate, ţinând cont de promovarea unor relaţii 

echitabile şi armonioase între necesităţile sociale, activitatea economică şi protejarea 

mediului. 

Expresie a concretizarii eforturilor pe plan internaţional în direcţia creşterii 

calităţii peisajelor, ratificarea Convenţiei europene a peisajului, adoptată la Florenţa în 

anul 2000, a stabilit că peisajul desemnează o parte de teritoriu perceput ca atare de 

către populaţie, al cărui caracter este rezultatul acţiunii şi interacţiunii factorilor 

naturali şi/sau umani, iar politica peisajului, expresia prin care autorităţile publice 

competente elaborează principii generale, strategii şi linii directoare care permit adoptarea 

de măsuri specifice având ca scop protejarea, managementul şi amenajarea peisajului 21 . 

21 Grofu (Pădurean), A.M.,op. cit. 

98

Potrivit acestei convenţii, fiecare ţară se angajează: 

- să recunoască juridic peisajele ca o componentă esenţială a cadrului de viaţă 

pentru populaţie, expresie a diversităţii patrimoniului comun cultural şi natural şi 

fundament al identităţii acesteia; 

- să stabilească şi să implementeze politicile peisajului care au ca scop protecţia, 

managementul şi amenajarea acestuia, prin adoptarea de măsuri specifice menţionate în 

convenţie; 

- să stabilească proceduri de participare pentru publicul larg, autorităţi regionale şi 

locale, precum şi pentru alţi factori interesaţi la definirea şi implementarea politicilor 

peisajere; 

- să integreze peisajul în politicile de amenajare a teritoriului, de urbanism şi în 

cele culturale, de mediu, agricole, sociale şi economice, precum şi în alte politici cu 

posibil impact direct sau indirect asupra peisajului. 

În ceea ce priveşte amenajarea spaţiilor peisajere, se identifică o diversitate a 

stilurilor, dar care corespund a două tendinţe majore 22 : 

- stilul geometric, este întâlnit preponderent în istorie (grădinile de la Versailles) şi 

este caracterizat prin dispunerea regulată şi ordonată geometric a elementelor de peisaj; 

- stilul peisajer este specific englez şi este definit prin dispunerea liberă şi voit 

neregulată a respectivelor elemente. 

Combinarea acestor două stiluri, prin adăugarea grădinilor ca o extensie a 

clădirilor, generează stilul mixt. 

Elementele amenajărilor peisajere pot fi clasificate 23 ca fiind naturale (pământ, 

apă, flori, arbuşti, tufişuri etc.) sau artificiale (sisteme de evacuare a apei, îndiguiri) 

precum şi elemente constructive şi instalaţii aparente (pavilioane, chioşcuri, terase, statui, 

fântâni etc.). Combinarea acestor elemente are loc în funcţie de întreg sistemul urban, 

precum şi de dimensiunea nevoilor funcţionale şi recreative. 

În general, amenajarea peisajului se realizează ţinând cont de tipul beneficiarului, 

distingându-se astfel: amenajări estetice ale spaţiilor de habitat, concepute îndeosebi 

pentru locuitori, dar care conţin şi elemente atractive pentru dezvoltarea activităţilor 

turistice şi amenajările turistice, impuse de exigenţele vizitatorilor. 

În ceea ce priveşte amenajarea spaţiilor de habitat, aceasta are în vedere 

asigurarea unor condiţii adecvate de viaţă pentru populaţie şi poate prezenta dimensiuni 

variabile, de la scara locuinţei individuale, până la cea a întregii regiuni urbane, 

cuprinzând: scuaruri, grădini (publice-pe suprafeţe de 3-20 ha, botanice, zoologice, alpine 

etc.), parcuri publice (peste 20 ha), păduri de agrement (acestea sunt de regulă amplasate 

în imediata vecinătate a localităţilor, pe o suprafaţă minimă de 100 ha). Toate aceste 

22 Iancu, A., Elemente de arhitectura şi urbanism, Editura UT Pres, Cluj-Napoca, 2002, p. 75 

23 Iancu A., op. cit., p. 74 

99

forme de amenajare pot fi utilizate în valorificarea turistică a spaţiului urban, constituind 

astfel atracţii importante pentru vizitatori. 

Spre deosebire de spaţiile de habitat, amenajările turistice se realizează în funcţie 

de exigenţele turiştilor. Tehnicile de amenajare sunt elaborate pe baza raporturilor vizuale 

(geometrice şi cromatice) între elementele decorative şi cadrul natural şi derivă din 

psihologia formei, utilizându-se noţiuni precum: axe structurante, ritmuri, armonia 

formelor, liniilor şi culorilor etc., astfel încât ansamblul construit să creeze turiştilor 

anumite stări (calm, stabilitate, forţă). 

Exemple 

Un exemplu în acest sens îl constituie amenajarea rutelor-parc (parkways) 

care sunt destinate turismului practicat cu mijloace rutiere şi care pun în 

valoare areale de maximă atractivitate. Asemenea amenajări se realizează şi 

în jurul centrelor urbane, ca locuri de destindere şi recreere. Alte amenajări 

peisagistice au drept scop valorificarea imaginilor în cadrul ariilor protejate 

(parcuri, rezervaţii naturale sau peisagistice) întâlnite uneori şi în spaţiile 

periurbane. 

Referitor la spaţiile verzi, amenajarea acestora se realizează ţinând cont de dublul 

rol pe care îl au în întreg sistemul urban, acela de asigurare a funcţionalităţii oraşului, dar 

şi un rol estetic, de natură să contribuie la creşterea atractivităţii destinaţiei urbane. În 

acest sens, proiectarea spaţiilor verzi trebuie să ţină seama de respectarea următoarelor 

principii 24 : 

a) principiul funcţionalităţii – are în vedere concordanţa între spaţiile verzi şi o 

serie de factori economici şi sociali ai momentului proiectării. Funcţionalitatea amenajării 

se stabileşte fie când proiectarea spaţiului verde se realizează concomitent cu proiectarea 

urbanistică a zonei, fie când aceasta trebuie să se adapteze urbanisticii existente. 

Exemple 

Spaţiile verzi cu destinaţia de parc sunt motivate iniţial de existenţa unui 

număr de peste 50000 de locuitori; ulterior, extinderea zonei urbane, 

dezvoltarea activităţilor turistice, presiunea demografică pot conduce la 

necesitatea în continuă creştere de recreere, impunându-se adaptarea 

spaţiilor verzi existente la momentul actual. 

Un alt exemplu este grădina botanică ce are o funcţionalitate în cadrul 

aşezării respective, sporită de necesitatea dezvoltării zonelor de odihnă şi 

agrement ale oraşului. Nerespectarea acestui principiu poate contribui la 

degradarea calităţilor estetice şi la limitarea funcţionalităţii întregului 

amplasament. 

24 

Florincescu, A., Arhitectura peisajului, Ed Dyvia, Cluj-Napoca, 1999, p. 69 

100

) principiul compatibilităţii se referă la concordanţa dintre funcţionalitate şi 

obiectivul ce trebuie amenajat, impunând integrarea spaţiului verde în mediul ambiant. 

Exemple 

Amplasarea unei grădini zoologice în mijlocul unui oraş ar fi incompatibilă 

cu funcţionalitatea sa, animalele, zgomotele şi mirosurile alterând integrarea 

acesteia în respectivul amplasament. 

c) principiul unităţii presupune o concepţie capabilă să cuprindă într-un tot unitar 

toate elementele unei amenajări peisagistice. Astfel, centrul compoziţional dominant 

(clădirea, palatul, grupurile statuare, fântânile etc.) trebuie să creeze perspective şi altor 

obiective (vegetaţia, aleile etc.). 

d) principiul armoniei are în vedere succesiunea şi modularea spaţiului. 

Succesiunea constă într-o suită de percepţii şi trăiri care au o continuitate, spaţiile 

traversate fiind în măsură să imprime sentimente graduate şi să ajungă în faza maximă de 

intensitate la punctul final al deplasării, iar modularea spaţiului are drept scop 

armonizarea spaţiului artificial cu cel natural. 

e) principiul proporţionalităţii are în vedere stabilirea legăturii între dimensiunile 

diferitelor elemente pentru a crea un echilibru estetic. 

f) principiul originalităţii are la bază implicarea a două noţiuni complet diferite 

care deţin o pondere distinctă în originalitatea amenajării: inspiraţia – care determină 

suprapunerea spaţiului verde peste scopul pentru care a fost proiectat şi influenţa – de 

natură să confere amenajărilor noi dimensiuni. Astfel, amenajările grădinilor istorice 

poate influenţa concepţia de proiectare în sensul dezvoltării unei noi compoziţii însă, cele 

mai multe dintre acestea nu ar mai putea reda întreg contextul perioadei în care au fost 

proiectate. Dezvoltarea arhitecturii peisagistice este strâns legată de transformările 

economice şi sociale, în prezent, conceptul de design peisagistic fiind întâlnit şi la nivelul 

locuinţelor individuale. 

În condiţiile creşterii interesului pentru petrecerea timpului liber în natură, statutul 

peisajului s-a modificat de la forma artistică, accesibilă doar elitelor, la cea comercială, 

destinată publicului larg. Factori precum necesitatea de evadare din mediul poluant, 

creşterea timpului liber la nivelul unor categorii sociale tot mai numeroase, creşterea 

nivelului de instruire şi educaţie, au generat fluxuri turistice importante. 

Un alt element important în ansamblul peisajului îl deţine mobilierul urban, ca 

mijloc de ambientare stradală şi care cuprinde următoarele elemente 25 : pardoseli, scări, 

rampe destinate circulaţiei, ziduri de sprijin, borduri, împrejurimi, iluminatul public, 

25 Cosma D., Mobilier urban – istoric şi perspective, Editura Universitara “Ion Mincu”, Bucuresti, 2002, 

citat de Grofu (Pădurean), A. M., op. cit. 

101

panouri de informare, vitrine, chioşcuri, automate urbane, telefoane publice, cutii poştale, 

pubele, adăposturi şi pavilioane, echipamente de joacă şi odihnă. În afara acestora, 

mobilierul urban mai cuprinde fântâni, jocuri de ape şi lumini, statui şi monumente, 

faţade, copertine etc. 

Prezenţa în oraş a unor variate forme ale manifestării expresiei artistice face ca 

acestea să poată fi integrate în mod armonios în peisajul urban. Astfel, ziduri, turnuri sau 

chiar fundaţii ale vechilor construcţii pot deveni ansambluri sculpturale subliniate prin 

jocuri de lumini şi sunet. Unele dintre aceste elemente îşi schimbă destinaţia iniţială şi pot 

deveni, prin includerea în noua concepţie de amenajare, mobilier urban sau piese 

decorative, care să ilustreze specificul şi tradiţia zonei urbane, conferind individualitate 

locurilor respective. 

Exemple 

Un exemplu în acest sens îl constituie fântânile clasice care, printr-un joc al 

luminii şi presiunii jeturilor de apă, al sunetului, pot constitui un decor 

impresionant în spaţiul urban şi căderile de apă naturale sau artificiale care 

pot reînvia atmosfera unui oraş. 

Dintre toate elementele de mobilier urban cu rol decorativ răspândite în spaţiile 

urbane şi care rămân totodată în amintirea vizitatorilor, sunt statuile şi monumentele. Deşi 

rolul acestora poate fi acela de a completa amenajarea spaţiului urban, amplasarea lor 

poate genera probleme în ceea ce priveşte dimensiunile şi integrarea în întreg spaţiul. Este 

de dorit ca proiectarea lor să fie concepută împreună cu dotările funcţionale şi recreative 

ale oraşelor, localizarea lor ulterioară fiind de natură să genereze neajunsuri. De 

asemenea, se poate utiliza metoda grupării lor în locuri deschise astfel încât să poată fi 

observate cu uşurinţă. 

Tot în direcţia creşterii atractivităţii spaţiului urban se înscriu şi preocupările 

legate de amenajarea faţadelor prin împodobirea acestora cu panouri şi reclame 

luminoase. Sunt întâlnite tot mai des la intrările în oraşe clădiri industriale ecranate de 

panouri din materiale uşoare care ascund privirilor aspectul nu tocmai plăcut al acestora. 

De asemenea, arta de a pune în valoare pe timpul nopţii clădirile şi monumentele 

importante prin valoarea lor artistică şi istorică, reprezintă un demers prin care sunt 

utilizate spoturi şi lumini de ambianţă generală cu scopul de a crea un mediu ambiant 

plăcut atât pentru vizitatori, cât şi pentru locuitori. Nu în ultimul rând, iluminatul festiv ce 

însoţeşte sărbătorile sau alte evenimente importante constituie un prilej de creştere a 

atractivităţii centrului urban, dar şi o oportunitate de reclamă în cazul firmelor. 

Având în vedere aspectele prezentate, se poate afirma că amenajarea peisajelor va 

contribui la afirmarea identităţii oraşelor, la crearea unor condiţii mai bune de locuire, 

devenind astfel destinaţii atractive pentru segmente largi de vizitatori. 

102

Dezvoltarea infrastructurii turistice 

Având un rol esenţial în valorificarea unei destinaţii turistice, infrastructura 

reprezintă una dintre premisele dezvoltării urbanismului turistic şi totodată, suportul 

necesar afirmării funcţiei turistice în spaţiul urban, componentele acesteia dând conţinut 

prestaţiei turistice. 

Proiectarea infrastructurii turistice trebuie să aibă în vedere asigurarea condiţiilor 

optime pentru desfăşurarea activităţii turistice prin îndeplinirea criteriilor legate de 

respectarea standardelor de încadrare pe categorii de confort, norme de igienă şi 

protejarea mediului, accesibilitate, siguranţa în exploatare şi costuri reduse. Totodată, 

parametrii de proiectare a clădirilor şi facilităţilor turistice trebuie să îndeplinească criterii 

estetice, design-ul acestora constituind un element esenţial atât în afirmarea identităţii 

culturale a spaţiului urban, cât şi ca cerinţă de bază în sporirea atractivităţii destinaţiei 

turistice. 

În ceea ce priveşte echipamentele de cazare, amenajarea acestora trebuie să 

asigure respectarea standardelor minime de calitate referitoare la confort, siguranţă, 

accesibilitate, salubritate, protejarea mediului. Totodată, se va avea în vedere densitatea, 

încadrarea în peisaj a clădirilor, înălţimea, materialele de construcţie, stilul arhitectonic. 

Localizarea spaţiilor de cazare trebuie să aibă în vedere satisfacerea necesităţilor impuse 

de tranzitul vizitatorilor (în apropierea aeroporturilor, gărilor, porturilor etc.) şi care 

presupune adeseori o singură înnoptare, dar şi ale turiştilor care călătoresc în interiorul 

spaţiului urban. 

În România, potrivit Regulamentului general de urbanism adoptat prin HG 

525/1996, amplasarea se va face în zone nepoluate, cu spaţii verzi, departe de surse 

puternice de poluare (zone industriale, artere cu trafic greu) asigurându-se accesul 

carosabil separat pentru utilizatori, personal şi acces tehnic de întreţinere, iar în ceea ce 

priveşte aspectul exterior al clădirilor, acesta va respecta principiile de volumetrie în 

concordanţă cu aspectul general al zonei, precum şi păstrarea stilului arhitectural 

comparativ cu clădirile invecinate. De asemenea, pentru toate categoriile de construcţii 

turistice vor fi prevăzute locuri de parcare, în funcţie de tipul de clădire şi de categoria de 

confort, 1-4 locuri de parcare la 10 locuri de cazare, iar procentul de ocupare a terenului 

cu spaţii verzi trebuie să fie de cel puţin 25%. 

Un alt aspect important în proiectarea unităţilor de cazare îl reprezintă utilizarea 

materialele de construcţii de pe plan local, contribuind astfel la conservarea arhitecturii 

locale şi la creşterea încasărilor la nivelul comunităţii. O altă preocupare care trebuie să 

stea în atenţia autorităţilor locale o reprezintă încurajarea investitorilor în amenajarea de 

unităţi de cazare atractive, având un design exterior deosebit, care să producă 

vizitatorilor o impresie plăcută şi să determine astfel reîntoarcerea acestora în aceleaşi 

103

locuri, fiecare destinaţie turistică dispunând de atribute specifice, în plan geografic sau 

istoric care să permită prezentarea unor formule originale de găzduire 

Exemple: 

Hoteluri-far în oraşele-porturi, hoteluri din gheaţă – concept lansat în 1989 

de guvernul suedez şi preluat ulterior de ţări ca Finlanda, Canada etc., 

hoteluri amenajate în foste închisori sau în clădiri istorice abandonate care 

au fost restaurate şi redate circuitului turistic - de exemplu în Marea 

Britanie – şcoli victoriene, biserici, hoteluri pe apă etc. 

Oricare ar fi soluţiile adoptate, utilizarea formelor alternative de cazare va 

contribui la punerea în valoare a patrimoniului construit şi la transformarea vacanţei într-o 

experienţă unică. 

Unităţile de alimentaţie 

În multe dintre oraşele turistice, alături de unităţile care promovează specificul 

gastronomic naţional funcţionează şi restaurante specializate în oferirea de preparate 

culinare specifice altor popoare. Dintre cele mai răspândite unităţi de servire tradiţională 

pot fi amintite pubul irlandez, restaurantul cu specific italian, braseria germană, tavernele 

greceşti etc. 

În general, alimentaţia publică este asociată tot mai frecvent activităţilor de 

turism, iar dinamica ei este influenţată din ce în ce mai mult de evoluţia circulaţiei 

turistice. Datorită faptului că ea reprezintă principala cale de satisfacere a nevoilor 

cotidiene de hrană pentru anumite categorii de consumatori, alimentaţia publică trebuie să 

satisfacă o gamă diversificată de necesităţi, indiferent de particularităţile acestora, 

specificul naţional sau restricţii medicale. 

În ceea ce priveşte localizarea, unităţile de alimentaţie vor fi amplasate în zonele 

rezidenţiale sau de interes comercial, în zonele turistice şi de agrement; ar fi de evitat 

amenajarea acestora la parterul locuinţelor, iar dacă acest lucru nu este posibil, soluţiile 

tehnice vor avea în vedere izolarea totală a aburului, mirosului şi zgomotului, iar 

necesarul de locuri de parcare este dimensionat astfel încât să existe un loc de parcare la 

5-10 locuri la masă. 

Echipamente destinate agrementului 

Intensificarea preocupărilor pentru realizarea odihnei active a turiştilor – cerinţa 

actuală a vacanţelor – evidenţiază rolul agrementului ca element fundamental pentru 

satisfacerea nevoilor turiştilor, ceea ce îi conferă poziţia de componentă de bază a 

prestaţiei turistice. Spaţiile de agrement din marile oraşe sunt destinate satisfacerii 

nevoilor atât ale turiştilor, cât şi ale rezidenţilor şi corespund nevoilor acestora de 

destindere şi divertisment. 

Exemple 

Amenajarea acestora se realizează fie în spaţii închise (săli de teatru, 

104

cinematografe, cluburi, săli de concerte etc., îndeplinind o funcţie culturaleducativă 

şi distractivă, fie în aer liber (grădini publice, parcuri de 

distracţii, stadioane, complexe sportive etc.), de natură să satisfacă nevoia 

de destindere şi reconfortare. 

Un rol important în cadrul agrementului urban îl au spaţiile verzi (parcuri, grădini 

publice etc.) care îndeplinesc atât un rol funcţional în cadrul localităţii, cât şi unul 

corespunzător asigurării odihnei, recreerii şi agrementului în aer liber. 

Exemple 

De exemplu, New-York-ul deţine mari parcuri urbane precum Central Park 

(339 ha) din Manhattan, Cunningham Park din cartierul Queens, iar în 

Europa, grădinile publice şi parcurile constituie elemente de bază în peisajul 

urban: Parcul Schlossberg (Graz-Austria), Phoenix Park din Dublin (cel mai 

mare parc urban din Irlanda), Stadt Park (Viena-Austria), Grădinile 

Mirabell (Salzburg). 

Totodată, un element de atracţie îl constituie şi grădinile botanice din 

această categorie, amintind Grădinile Exotice din Monaco cu peste 7000 de 

specii de plante, Grădina Botanică din Tromso (Norvegia), cunoscută ca cea 

mai nordică de pe Glob, etc. 

În procesul de amenajare a spaţiilor verzi, principiile de compoziţie au drept scop 

asigurarea unui echilibru între utilitatea şi estetica acestora, între spaţiul verde, cadrul 

natural şi cel construit şi natura nevoilor umane. 

În cadrul echipamentelor destinate agrementului, o poziţie importantă o deţin 

parcurile de distracţii care, fără a ajunge la o standardizare totală a produsului, cunosc 

caracteristici comune de concepţie, echipare, gestiune şi comercializare. Vizitarea unui 

parc de distracţii constituie adeseori o deplasare împreună cu familia, şi, din această 

cauză, călătoria se efectuează în principal cu automobilul propriu, mijloc de locomoţie 

utilizat de cea mai mare parte a vizitatorilor. În acest sens, este esenţial pentru un parc de 

distracţii să fie situat în apropierea unor artere de circulaţie şi să fie uşor accesibil, 

semnalizat de numeroase anunţuri, destinate să conducă cel mai rapid posibil vizitatorii 

către parc. 

Având în vedere că, în general, durata de funcţionare a unui parc de distracţii în 

aer liber este dependentă de condiţiile climatice, multe dintre acestea nefiind deschise 

publicului decât între aprilie şi sfârşitul lui octombrie, proiectarea acestuia ar trebui să 

asigure utilizarea parţială a atracţiilor şi în afara sezonului, atenuând astfel efectele 

sezonalităţii turistice. 

În ceea ce priveşte amenajarea parcurilor de distracţii, nu au fost elaborate până 

în prezent normative la nivel internaţional. Cu toate acestea, câteva aspecte trebuie 

amintite. În primul rând, este necesară existenţa unui spaţiu suficient de întins pentru a 

105

cuprinde suficient de multe atracţii astfel încât deschiderea să fie un eveniment, să 

justifice deplasarea clientelei vizate. Încă de la început, pe lângă zonele destinate 

atracţiilor, este recomandabil să se prevadă spaţiu şi pentru locurile de parcare, zonele de 

destindere şi picnic, aleile pietonale şi punctele de alimentaţie. Investitorii trebuie să 

poată dispune de rezerve financiare pentru ca, ulterior, să poată implanta atracţii 

suplimentare, demers important pentru fidelizarea clientelei lor şi atragerea de noi 

vizitatori. În scopul reducerii la minim a zgomotului, este necesar ca parcul propriu-zis să 

fie înconjurat de o bandă de teren, numită “zonă tampon”. 

În general, durata medie de vizitare a unui parc de distracţii de către turiştii 

individuali sau în grup este de 6 pană la 7 ore pe zi ceea ce permite, în afara încasărilor 

realizate pe baza biletului de intrare, şi obţinerea altor surse de venituri din activităţi 

precum restaurante, standuri de jucării, magazine de suveniruri etc. Multă vreme, 

serviciile de alimentaţie erau externalizate, tendinţa actuală fiind aceea de gestionare a 

acestora împreună cu celelalte servicii, asigurând astfel un nivel unitar al calităţii 

prestaţiilor şi obţinerea unor încasări suplimentare. În acest context, multiplicarea 

atracţiilor va conduce la prelungirea timpului de vizită (devenind superior unei zile), 

implicând şi proiectarea unor spaţii de găzduire care să aparţină parcului de distracţii şi 

care să contribuie la afirmarea acestuia ca destinaţie turistică de sine stătătoare. 

De asemenea, un rol important, din ce în ce mai des întâlnit în componenta ofertei 

parcurilor de distracţii, îl au evenimentele interactive (spectacole distractive - muzică, 

circ, dansuri, pantomimă etc., desfăşurate cu participarea vizitatorilor). 

În esenţă, amenajarea parcurilor de distractii trebuie să aibă în vedere îndeplinirea 

a două obiective principale: fidelizarea clientelei şi atragerea de noi vizitatori. Pentru 

aceasta, modernizarea periodică şi proiectarea de noi atracţii turistice trebuie să se situeze 

printre priorităţile administraţiei centrale a parcului. 

Transportul turistic 

Ca urmare a modernizării şi diversificării mijloacelor de transport, viteza de 

deplasare a crescut generând o economie substanţială de timp liber ceea ce conferă 

vizitatorilor unui oraş turistic posibilitatea unui sejur mai îndelungat sau vizitarea unui 

număr mai mare de obiective turistice. 

În ceea ce priveşte deplasarea în interiorul oraşului, turiştii beneficiază de 

existenţa reţelei de transport urban (de suprafaţă sau subteran) pentru accesul la 

principalele obiective turistice. Utilizarea reţelei de transport în comun de către turişti 

permite acestora să-şi stabilească itinerariul în funcţie de propriile dorinţe. În paralel cu 

reţeaua de transport în comun, în marile metropole ale lumii, s-a dezvoltat o reţea de 

transport turistic urban adaptată la cerinţele vizitatorilor. 

Totodată, se poate evidenţia faptul că multe dintre elementele infrastructurii de 

transport urban (mai ales cel subteran) reprezintă, ele însele, adevărate atracţii turistice 

106

care şi-au câştigat admiraţia unor segmente largi de vizitatori datorită atributelor legate de 

vechimea, dimensiunea, detaliile constructive etc. 

Exemple 

Pot fi citate în acest sens: London Undergound (cea mai veche reţea de 

metrou din lume, inaugurată în 1863) are 273 de staţii şi asigură transportul 

a circa 800 milioane călători anual, metroul parizian, spectaculos prin 

viaductele sale, Austerliz şi Beroy, trasate pe Sena, metroul din New York 

care are cea mai mare lungime din lume (580 km) şi numărul cel mai mare 

de staţii (483). 

Pentru călătoriile în scop turistic din interiorul spaţiului urban (şi nu numai) pot fi 

utilizate, alături de autoturismele personale, şi cele închiriate pe o perioadă de timp 

turiştilor în sistemul rent-a-car. O problemă care restrânge avantajele turismului cu 

automobilul este legată de supraaglomerarea traseelor urbane şi suburbane precum şi de 

respectarea limitelor de viteză şi a taxelor suplimentare de poluare (care se regăsesc în 

preţul crescut al carburanţilor). 

În ceea ce priveşte transportul din şi spre exteriorul oraşelor, trebuie adăugat 

faptul ca acestea, indiferent de mărimea lor, sunt puse în legătură cu zonele încojurătoare 

şi localităţile vecine printr-o reţea de transport (rutier, feroviar, aerian, naval, după caz). 

Oraşele mari, de exemplu, constituie adevărate „puncte teminus”, capete ale marilor 

autostrăzi sau noduri rutiere. De asemenea, în toate marile oraşe ale lumii s-au constuit 

aeroporturi, a căror prezenţă a impulsionat creşterea numărului de turişti. 

În consecinţă, problemele care se cer a fi soluţionate sunt legate de managementul 

traficului şi de dimensionarea mijloacelor de transport luând în considerare cerinţele 

locuitorilor, pe de o parte, şi exigenţele vizitatorilor, pe de altă parte. Aceste preocupări se 

înscriu, de regulă, în elaborarea strategiei urbane. 

Amenajări cu caracter special 

În general, viziunea de dezvoltare şi preocupările unei comunităţi trebuie să-i 

includă pe toţi membrii săi, ceea ce face ca petrecerea timpului liber să fie cât mai 

accesibilă persoanelor cu nevoi speciale. Totodată, amenajările pentru persoanele cu 

nevoi speciale contribuie la creşterea atractivităţii şi standardelor de calitate ale unui oraş. 

În acest sens, echipamentele turistice trebuie să îndeplinească o serie de cerinţe legate de 

aspectul exterior al clădirilor şi parcarea în vecinătatea acestora, circulaţia în spaţiile 

publice, iluminatul acestora, informarea, traseele utilizate, transportul etc. 

Astfel, unităţile de cazare trebuie să beneficieze de o platformă de la parcare sau 

orice alt punct de sosire până la intrarea în hotel, ce poate fi folosită de persoanele 

imobilizate în scaune cu rotile, un spaţiu de parcare special rezervat persoanelor cu 

handicap, cel puţin un dormitor şi o sală de baie special echipate, cel puţin o sală de mese, 

restaurant, bar la care se poate ajunge cu ajutorul unui scaun cu rotile, uşi destul de 

107

încăpătoare (cu deschiderea nu mai mică de 75 de cm), coridoare nu mai strâmte de 90 de 

cm şi lifturi având o lăţime de cel puţin 80 de cm şi cu uşile deschizându-se cel puţin 120 

de cm. 

În cazul unor clădiri mai vechi, ar fi utilă existenţa unei balustrade, ca şi a unei 

rampe de acces, a cărei pantă nu va trebui să depăşească 5%. Uşile clasice sunt în general 

greu de utilizat de către persoanele cu mobilitate redusă dar şi de către turiştii cu bagaje; 

va trebui deci prevăzut un acces direct. Ghişeul de la recepţie trebuie să aibă o parte mai 

joasă pentru persoanele în scaun cu rotile sau pentru cele care doresc să se sprijine. Se vor 

evita mochetele şi covoarele groase care îngreunează circulaţia cu scaune cu rotile. Pentru 

persoanele cu deficienţe auditive ar fi utilă instalarea unei bucle magnetice în spaţiul de la 

recepţie. Eventualul telefon public instalat în hol va trebui să fie accesibil persoanelor în 

scaun cu rotile; o solutie ar fi instalarea în vecinătatea lui a unui fotoliu, pentru cei ce 

doresc să stea jos. Pentru cei cu deficienţe auditive trebuie să existe posibilitatea instalării 

unui telefon public cu amplificator. 

Referitor la circulaţia în spaţiile publice, este important să se evite obstacolele ce 

pot împiedica accesul sau pot reprezenta un pericol pentru cei cu probleme vizuale 

(obstacole aflate la înălţime, care nu ies în evidenţă prin contrast şi sunt imposibil de 

detectat cu bastonul). Ascensoarele trebuie să fie destul de încăpătoare pentru a putea fi 

folosite de către persoanele în scaun cu rotile; comenzile vor fi aşezate la o înălţime 

maximă de 1,30 m. Cifrele de pe butoane trebuie scrise în relief, cu caractere mari, şi dacă 

este posibil în braille. Multor clienţi le-ar fi util un anunţ sonor al etajelor. Scările vor fi 

prevăzute cu o balustradă uşor de prins iar capul scărilor va fi indicat cu o bandă 

antiderapantă de culoare contrastantă. Prima treaptă şi verticala vor fi mai vizibile dacă 

vor fi vopsite într-o culoare ce va contrasta cu restul scării. De asemenea, toaletele 

publice vor trebui dotate cu instalaţii speciale pentru sprijin şi o manevrare uşoară. 

Sălile de spectacol vor fi prevăzute cu locuri speciale destinate scaunelor cu rotile 

şi vor fi echipate cu o buclă magnetică, pentru persoanele cu aparat auditiv. Filmele vor fi 

subtitrate astfel încât să poată fi urmărite şi de către cei cu deficienţă auditivă. În sălile de 

expoziţii pot fi prevăzute reprezentări în relief, mulaje şi planuri tactile, dar şi explicaţii 

scrise cu caractere mari sau în braille. 

În ceea ce priveşte traseele utilizate, drumurile trebuie să fie bine întreţinute, să nu 

fie alunecoase şi să nu aibă gropi. Dacă nu se pot evita, zonele de pericol trebuie 

semnalate la sol printr-o schimbare de culoare sau textură, stabilindu-se pe cât posibil un 

cod care va fi utilizat de fiecare dată în aceeaşi situaţie. Reperele sonore (de exemplu 

fântâni) sunt extrem de utile, putând atrage atenţia şi asupra unei zone de pericol. 

Importanţa iluminatului rezidă în faptul că el trebuie să contribuie atât la instalarea 

confortului, cât şi la asigurarea securităţii. Este preferat iluminatul difuz şi indirect, iar în 

ceea ce priveşte semnalizarea se vor folosi contrastele de intensitate. 

108

Din ce în ce mai mult, reţeaua de transporturi urbane devine accesibilă persoanelor 

cu deficienţe. 

Exemple 

În Franţa a apărut un “Ghid al transporturilor pentru uzul persoanelor cu 

mobilitate redusă”, sub patronajul Ministerului însărcinat cu transporturile 

şi al Comitetului de Colaborare pentru Transportul Persoanelor cu 

Handicap. El prezintă diferitele mijloace de transport accesibile persoanelor 

cu nevoi speciale şi face o recapitulare a reducerilor tarifare acordate 

fiecărei categorii. Aceste reduceri se extind şi la nivelul reţelei de căi ferate: 

persoanele cu deficienţe sunt repartizate la clasa întâi, pentru un preţ 

echivalent clasei a doua. De asemenea, vagoanele sunt dotate cu locuri 

speciale pentru persoanele ce se deplasează în scaun cu rotile. 

În ceea ce priveşte transportul aerian, fiecare companie adoptă propriile sale 

dispoziţii cu privire la accesul persoanelor cu deficienţe, de aceea este necesară o 

informare directă. 

Exemple 

În 1986 în S.U.A. Congresul a votat Actul de Acces la Transportul Aerian, 

cerând Departamentului de Transporturi să elaboreze noi reglementări care 

să asigure tratamentul fără discriminare al persoanelor cu nevoi speciale. 

Aceste noi reglementări au fost publicate în martie 1990. Potrivit acestor 

reglementări, companiile aeriene sunt obligate să furnizeze anumite 

facilităţi specifice persoanelor cu handicap: parcări în apropiere de terminal; 

rampe de urcare la nivelul intrării, lifturi şi alte mijloace de asistare a 

persoanelor cu deficienţe la urcarea şi coborârea din avion; servicii 

accesibile; telefoane cu amplificator; sisteme vizuale (cu litere şi simboluri 

luminoase şi în coduri color) şi sisteme auditive de informare; semne care 

să indice localizarea serviciilor şi facilităţilor specifice. Totodată, adaptările 

spaţiilor publice vor fi cu atât mai eficiente cu cât personalul va fi 

sensibilizat la nevoile turiştilor cu handicap şi va fi pregătit să furnizeze 

servicii de calitate tuturor vizitatorilor. 

Creşterea rolului animaţiei 

În viziunea de amenajare turistică a oraşelor, animaţia reprezintă un concept care 

desemnează organizarea agrementului în centrele urbane. Organizarea animaţiei în 

oraşele turistice va ţine seama atât de atracţiile locale existente, dar şi de exigenţele 

vizitatorilor cărora le sunt, cu precădere, adresate preocupările în direcţia asigurării 

divertismentului. În aceste condiţii, concepţia de amenajare turistică a oraşelor va trebui 

să vizeze dezvoltarea spaţiilor de cazare şi alimentaţie concomitent cu proiectarea 

109

echipamentelor de animaţie, acestea din urmă ocupând un rol semnificativ la nivelul 

destinaţiei urbane. 

Prin dispunerea elementelor de animaţie este importantă asigurarea unei legături 

directe cu fiecare zonă funcţională a oraşului şi să se evite realizarea unor bariere între 

zonele cu funcţii dominante. 

În ceea ce priveşte tipologia activităţilor de animaţie existente la nivel urban se 

pot distinge: 

- circuitele tematice (de exemplu rutele gastronomice); 

- animaţia stradală (concursuri, spectacole, teatre în aer liber, transport turistic cu 

mijloace neconvenţionale); 

- animaţia culturală (concerte, teatre, expoziţii); 

- animaţia sportivă (competiţii, concursuri, întreceri sportive); 

- sărbătorile tradiţionale (sărbătorile de iarnă, cele de Paşte); 

- parcurile tematice; 

- festivalurile; 

- carnavalurile; 

- animaţia nocturnă (spectacole de sunet şi lumina, iluminatul nocturn al 

faţadelor). 

Având în vedere diversitatea activităţilor de animaţie, proiectarea echipamentelor 

trebuie să aibă în vedere respectarea cerinţelor legate de: accesibilitate, informare, servicii 

etc. iar soluţiile adoptate trebuie să răspundă unor cerinţe legate de: respectarea identităţii 

locale, antrenarea populaţiei în proiectele de organizare a animaţiei, asigurarea surselor de 

finanţare etc. 

Totodată, organizatorii vor urmări să furnizeze vizitatorilor multiple posibilităţi de 

distracţie, dar şi de înţelegere a specificului local, să se asigure că nu se va realiza o 

suprasolicitare a capacităţilor zonei ceea ce ar conduce la degradarea spaţiilor şi 

disconfort dar că, în acelaşi timp, şi populaţia locală poate avea acces. 

La nivel urban, principalele acţiuni de promovare a animaţiei sunt legate de: 

organizarea de programe de animaţie care grupează mai multe destinaţii urbane 

(festivaluri la nivel regional), armonizarea activităţilor culturale şi sportive, conceperea 

unor produse turistice care să includă şi animaţia, colaborarea între autorităţile locale şi 

agenţii economici implicaţi în dezvoltarea turismului (hotelieri, agenţii de turism etc.) 

pentru punerea în practică a proiectelor de animaţie organizate la nivelul întregului oraş 

sau chiar al regiunii etc. 

110

7.3.3. Amenajarea şi conservarea centrelor istorice – direcţie majoră de 

acţiune în dezvoltarea turismului urban 

Centrul istoric – element de referinţă în dezvoltarea oraşelor turistice 

Importanţa centrului istoric rezidă în funcţia culturală pe care acesta o îndeplineşte 

în cadrul sistemului urban, dar şi a celei turistice, de a se constitui într-un element de 

natură să contribuie la creşterea atractivităţii oraşului. Abordat în întreaga sa 

complexitate, centrul istoric poate fi definit ca o sumă de resurse istorice localizate în 

interiorul unui oraş, la nivelul unui cartier, fie este reprezentat de ansambluri arhitectonice 

distribuite în întreg spaţiul urban. 

Probleme privind amenajarea pentru turism a centrelor istorice 

Procesul de conservare şi restaurare 

In general, operaţiunile de renovare implică modernizarea clădirilor şi a utilităţilor 

şi cuprinde aspecte legate de: renovarea locuinţelor, renovarea şi conservarea 

monumentelor, refacerea străzilor, dezvoltarea modelelor de circulaţie care să faciliteze 

fluenţa traficului, realizarea de instalaţii de canalizare, apă potabilă, iluminatul străzilor, 

amenajarea de zone pentru relaxare, realizarea de centre de interes public şi zone 

comerciale. 

Infrastructura 

a) infrastructura generală - în general, centrele istorice reprezintă zone în care 

au apărut primele construcţii şi instalaţii pentru asigurarea utilităţilor prin sisteme de 

centralizare. Datorită vechimii lor, în prezent, aceste sisteme au capacităţi depăşite care 

nu au putut fi corelate cu creşterile de consumuri determinate de modernizările 

construcţiilor existente şi de apariţia unor construcţii noi, determinând continua degradare 

a parametrilor asiguraţi. In ceea ce priveşte alimentarea cu apă, alcătuită dintr-o reţea de 

conducte care prezintă uzură avansată, rezolvarea problemei constă în realizarea unei 

reţele noi, dimensionată pe baza capacităţilor de perspectivă şi executată din materiale 

corespunzătoare, care să ofere condiţii de asigurare a debitelor şi rezistenţa la solicitări, 

evitându-se astfel desele defecţiuni generatoare de spargeri de pavaje. De asemenea, şi în 

cazul asigurării canalizării în zonele istorice, rezolvarea constă în realizarea unei scheme 

actualizate de canalizare şi a unei reţele noi din materiale corespunzătoare. 

In privinţa dotărilor comerciale, stabilirea amplasamentului, mărimea şi profilul 

magazinelor, a magazinelor generale din zona comercială respectivă necesită rezolvarea 

unor probleme legate atât de relaţia dintre structura reţelei comerciale şi celelalte dotări 

urbanistice, cât şi de existenţa unor restricţii cu privire la regimul de înălţime, faţadele etc. 

In funcţie de aceste aspecte, este necesară stabilirea unor concepţii clare privind regulile 

de urbanism comercial 26 : dimesionarea şi structurarea reţelei de distribuţie, localizarea 

26 Patriche, D., Ristea, A. L., Patriche, I., Urbanism comercial, Editura Uranus, Bucureşti, 2002, p. 101-104. 

111

amplasamentelor fiecărui tip de magazin, poziţionarea şi structurarea centrelor 

comerciale. Astfel, dotările comerciale ale unui oraş sau cartier trebuie să fie astfel situate 

încât să ofere maximă proximitate şi să fie prezente îndeosebi în zonele frecvent 

solicitate. Totodată, echiparea comercială a centrului trebuie să cuprindă un număr 

important de magazine care, prin tipologia lor, sortimentul oferit, formele de vânzare 

practicate şi prin serviciile asigurate, să ofere clientelei o diversitate suficientă de mărfuri 

şi servicii, iar pe de altă parte, să asigure comercianţilor o activitate rentabilă. O altă 

regulă ce se impune a fi respectată este legată de faptul că oricărei construcţii comerciale 

trebuie să i se asigure o suprafaţă de teren suplimentară necesară unor eventuale extinderi 

şi, totodată, să dispună de o importantă suprafaţă de teren amenajată, destinată parcării 

autovehiculelor. 

In ceea ce priveşte mobilierul urban, acesta va fi conceput în mod special pentru a 

fi în concordanţă cu ambianţa creată de toate elementele stradale. 

Totodată, o altă problemă ce trebuie soluţionată în renovarea infrastructurii 

generale, o reprezintă accesul. De regulă, străzile cu circulaţie auto asigură legătura cu 

restul oraşului, dar trebuie limitat în interiorul centrului istoric, favorizându-se accesul 

prin alei cu circulaţie pietonală, amenajate cu pavimente decorative, sugerând epoci 

anteriore. 

b) infrastructura specifică turismului 

In proiectarea infrastructurii specifice turismului, un prim demers îl constituie 

determinarea numărului optim de vizitatori la un moment dat în scopul conceperii unui 

orar de vizitare pentru grupuri. In al doilea rând, este necesară determinarea accesului - 

adică delimitarea zonelor care constituie puncte de interes pentru vizitatori. In acest sens, 

conservarea atracţiilor, măsurile de siguranţă, precauţiile de siguranţă, accesibilitatea, 

constituie factori care influenţează numărul optim de vizitatori la un anumit moment. 

Totodată, trebuie subliniat faptul că vizitarea spaţiilor interioare impune rezolvarea unor 

categorii mai largi de probleme decât cea a spaţiilor exterioare. 

Consideraţii privind siguranţa 

Vizitatorii trebuie protejaţi de condiţiile nesigure ale sitului care pot produce 

vătămări corporale. In acest sens, zonele nesigure sau interzise publicului vor fi marcate 

corespunzător, iar colecţiile de valoare trebuie protejate cu sisteme de alarmă. In zonele în 

care fumatul este permis, acestea vor fi prevăzute cu extinctoare precum şi cu instrucţiuni 

de utilizare a acestora. 

Serviciile şi infrastructura turistică 

In ceea ce priveşte cazarea, vizitatorii centrelor istorice trebuie să beneficieze de 

servicii asigurate de regulă de sectorul privat. Localizarea unităţilor de cazare se va face 

în exteriorul zonei istorice iar dimensionarea acestora are loc în funcţie de numărul 

112

vizitatorilor şi de capacitatea aşezării de a suporta astfel de construcţii. Acestea trebuie 

situate în zone liniştite iar designul lor ar trebui să respecte standarde arhitecturale şi 

îndrumări asfel încât să respecte semnificaţia centrului isoric. Deosebit de important este 

locul, înălţimea, volumul, materialele exterioare şi peisajul înconjurător. In zonele 

istorice, creşterea turiştilor interni şi internaţionali poate adeseori crea o situaţie care oferă 

posibilitatea de a obţine transformarea unor spaţii rezidenţiale şi comerciale în hoteluri 

şi/sau case de oaspeţi. Aceasta însă se va face de asemenea, cu păstrarea caracterului 

istoric al zonei. 

Aşezările mai mici sau mai puţin vizitate pot găzdui turişti în case de oaspeţi şi 

hosteluri. 

Exemple 

Un bun exemplu este hotelul Panak Tingal situat în apropiere de marginea 

parcului în Borobodur (Indonezia), construit utilizând atât designul local cât 

şi materialele de construcţie autohtone. 

In ceea ce priveşte alimentaţia publică, unităţile respective vor fi amplasate, de 

asemenea, în afara centrului istoric, dar pot constitui, în acelaşi timp, parte a trăsăturilor 

specifice locaţiei. 

Centrele istorice trebuie de asemenea amenajate, astfel încât să asigure accesul 

vizitatorilor la reţeaua de utilităţi publice. 

Exemple 

Fântânile publice care oferă apă potabilă ar trebui să fie disponibile 

turiştilor în apropierea intrărilor şi identificate cu simboluri grafice 

internaţionale. 

De asemenea, acolo unde nu există un sistem de canalizare adecvat, 

rezervoarele septice şi câmpurile de drenaj ar trebui localizate într-o zonă 

unde vizitatorii nu au acces, fie pentru o perioadă scurtă, fie temporar. 

Un alt aspect important îl reprezintă asigurarea cu echipamente şi servicii 

medicale de bază, cutii poştale amplasate în apropierea magazinelor de suveniruri, pubele 

construite din material durabil care să fie complementar mediului înconjurător. De 

asemenea, vizitatorii trebuie să aibă acces la telefoanele publice. În general, acestea vor fi 

amplasate la intrare sau în vecinătatea serviciilor de alimentaţie publică. 

Deşi accesul în zona istorică trebuie realizat doar pietonal, este posibilă uneori 

încurajarea transporturilor speciale ca de exemplu: şarete trase de cai, funiculare, bărci, 

maşinuţe electrice speciale pentru terenurile de golf, trenuleţe care contribuie la creşterea 

atractivităţii centrului istoric. Pentru a funcţiona eficient, transporturile speciale necesită 

amenajarea de perimetre pentru oprire, îmbarcarea/debarcarea călătorilor, cât şi zone 

semnalizate de aşteptare a călătorilor. Autorităţile locale trebuie să impună un sistem de 

113

licenţe, să controleze numărul operatorilor şi să monitorizeze calitatea serviciilor. Fiecare 

mijloc de transport utilizat ridică o gama întreagă de probleme. 

Exemple 

De exemplu, în cazul vehiculelor trase de cai, sunt necesare măsuri de 

asigurare a igienei şi curăţeniei, precum şi de îndepărtare a reziduurilor 

rezultate. 

Accesul către zona istorică se poate realiza şi utilizând transportul cu automobilele 

proprii însă, pentru acestea, cât şi pentru cele destinate transportului grupurilor de turişti, 

trebuie amenajate locuri de parcare în număr suficient. Totodată, se impune respectarea 

unor reguli ce ţin de semnalizarea prin indicatoare clare de la o oarecare distanţă de zona 

turistică pentru a direcţiona şoferii spre destinaţia dorită, conceperea reţelei de străzi, de 

indicatoare şi de semne pe pavaj astfel încât să fie eficientă în direcţionarea vehiculelor, 

amplasarea unei staţii de debarcare/îmbarcare la o distanţă convenabilă de intrarea în zona 

turistică, realizarea unor dotări pentru accesul persoanele în vârstă sau cu handicap, etc. 

Promovarea 

In ceea ce priveşte promovarea centrelor istorice ca destinaţii turistice atractive, 

sunt utilizate revistele de călătorii care cuprind articole despre semnificaţia istorică şi 

internaţională a sitului istoric, problemele prioritare de conservare, o hartă din care să 

rezulte relaţiile centrului istoric cu zonele care îl înconjoară, o listă cu programul destinat 

vizitării, fotografii, o listă cu evenimentele organizate. 

De asemenea, imaginea centrului istoric poate fi promovată şi prin: realizarea de 

filme şi casete video care caracterizează zona, participarea la târguri şi expoziţii 

internaţionale, realizarea de vederi şi postere etc. 

Caracterizaţi concepţia de amenajare turistică existentă în oraşul/centrul 

istoric al oraşului în care locuiţi/studiaţi. 

U7.4. Particularităţi în amenajarea turistică a zonelor periurbane 

Turismul de week-end include în sfera sa de referinţă călătoriile de scurtă durată, 

efectuate în scopuri de odihnă, recreere şi agrement, în areale cu un cadru natural benefic, 

situate de obicei, la periferia marilor aglomerări urbane. Printre motivaţiile care determină 

practicarea turismului în week-end se înscriu: liniştea, odihna în mijlocul naturii, 

distracţia, mişcarea, practicarea unor sporturi, vizitarea diverselor obiective etc. 

In privinţa destinaţiilor, pe primele locuri se situează arealele forestiere şi 

oglinzile de apă sau cursurile râurilor (70-75% din adeziuni), zonele montane, litoralul şi 

altele. In plus, marea majoritate a turiştilor (70%) se îndreaptă spre zone cu o echipare 

turistică corespunzătoare. 

114

Evoluţia turismului de sfârşit de săptămână se află sub influenţa unei multitudini 

de factori: durata timpului liber şi modificarea acesteia, gradul de urbanizare şi 

dimensiunile oraşelor, schimbările în modul de viaţă al oamenilor, creşterea nivelului 

general de instruire a populaţiei, sporirea complexităţii muncii şi a consumului de energie 

fizică şi nervoasă, evoluţia veniturilor populaţiei, gradul de motorizare a acesteia, 

modernizarea reţelei de drumuri şi mijloace de transport, dotarea zonelor cu echipamente 

turistice, creşterea calităţii serviciilor etc. 

Exemple 

La nivel mondial se înregistrează o medie de 30% din populatia urbană care 

preferă să practice turismul de sfârşit de săptămână, dar sunt şi ţări în care 

media este cu mult depăşită (Austria – 55%, Elveţia – 50%, Franţa – 40%). 

In timp s-au înregistrat o serie de mutaţii în desfăşurarea turismului de week-end, 

în sensul distanţelor şi duratei deplasărilor, al motivaţiei şi preferinţelor pentru anumite 

destinaţii, modalităţilor de organizare, tipurilor de activităţi şi echipamente de agrement 

etc. 

Trăsăturile specifice turismului de weekend sunt: 

- sejur de scurtă durată – 1-2 zile; 

- deplasări pe distanţe relativ apropiate de reşedinţa permanentă; 

- acces uşor în zonă; 

- posibilităţi variate de petrecere a timpului etc. 

Particularităţi în amenajarea turistică a zonelor periurbane 

Delimitarea ariei teritoriale presupune selecţia unui teritoriu care să cuprindă o 

gamă largă de atracţii şi să poată oferi condiţii pentru desfăşurarea unor activităţi turistice 

variate, dar şi realizarea unei unităţi între zona ce urmează a fi amenajată şi teritoriile 

învecinate. 

Stabilirea amplasamentelor microzonelor porneşte de la faptul că în arealul 

determinat există o serie de restricţii privind destinaţiile teritoriului – perimetre 

industriale, agricole, forestiere, urbane etc – ce trebuie respectate. 

Asigurarea accesului în zonă reprezintă una dintre preocupările majore în 

amenajarea zonelor preorăşeneşti. Accesul trebuie să fie comod şi rapid, să se poată 

realiza cu cele mai diverse mijloace, iar zonele să poată fi abordate pe mai multe direcţii. 

In cazul deplasărilor mai lungi este necesară dezvoltarea unor servicii specifice: 

alimentare cu carburanţi, autoservice, cazare, alimentaţie. 

Dimensiunile şi structura echipamentelor se stabilesc în funcţie de capacitatea de 

primire a zonei şi particularităţile cererii. Capacităţile de cazare se realizează, de regulă, 

din construcţii uşoare, nepretenţioase, care să nu reclame investiţii mari şi să poată fi 

adaptate rapid variaţiilor cererii. Unităţile de alimentaţie trebuie să aibă o structură variată 

115

din punct de vedere al confortului, tarifelor, profilului, distribuţiei în teritoriu etc. In plus, 

ele ar trebui să funcţioneze tot timpul anului. Dotările de agrement vor ţine seama că în 

turismul de weekend călătoria se face cu familia şi prin urmare este necesar să se asigure 

condiţii adecvate tuturor categoriilor de vârstă, ocupaţii etc. 

Parcurile destinate recreerii şi sporturilor de tipul joggingului şi ciclismului, 

ştranduri şi expoziţii în aer liber, stadioane şi campinguri sunt amenajările cele mai des 

întâlnite în spaţiul periurban. 

Pornind de la potenţialul turistic natural şi de la gradul de amenajare a spaţiului 

periurban se diferenţiază mai multe modele de amenajări 27 : 

a. amenajări cu un ridicat potenţial natural pentru turism şi în care factorul 

tradiţie a mişcării turistice au un rol însemnat. 

Exemple 

In această categorie se includ zonele periurbane Braşov, Sibiu, Reşiţa cu 

staţiuni de odihnă şi sport renumite pe plan naţional şi internaţional ( Poiana 

Braşov, Păltiniş, Semenic-Văliug). 

Nivelul dotărilor şi capacitatea de primire sunt superioare necesităţilor populaţiei 

centrelor urbane polarizatoare. Turismul de sfârşit de săptămână practicat în tot cursul 

anului este completat de turismul de sejur prelungit. 

b. Amenajări cu ridicat potenţial balnear, bine valorificat, cu dotări la nivel 

internaţional: Constanţa şi Oradea. 

Exemple 

Cele două arii periurbane includ staţiuni renumite: Eforie Nord, Eforie Sud, 

Techirghiol, Mangalia, Mamaia, Băile Felix şi Băile 1 Mai. Turismul de 

sfârşit de săptămână este subsidiar turismului de tratament şi odihnă. 

c. Amenajări cu însemnat potenţial natural şi dotări satisfăcătoare, servind 

predominant turismului de sfârşit de săptămână.: 

Exemple 

Cluj-Napoca, Iaşi, Timişoara, Baia Mare, Ploieşti, Bucureşti. 

d. Zone periurbane cu un potenţial natural relativ limitat şi dotări turistice 

modeste: Târgu Mureş, Satu-Mare, Galaţi, Bacău, Craiova, Buzău. Cele mai multe se află 

în zone cu un relief relativ monoton, iar factorul tradiţie în deplasările în weekend este şi 

el absent. Valorificarea elementelor naturale specifice, cum este cursul Dunării în cazul 

oraşelor Brăila şi Galaţi nu se ridică la nivelul potenţialului natural. 

In practica amenajării periurbane s-au conturat câteva soluţii şi modele. In 

elaborarea acestor concepţii factorii luaţi în calcul sunt timpul de deplasare şi timpul de 

odihnă. 

27 Erdeli, G., Istrate, I., Amenajări turistice, Editura Universităţii din Bucureşti, 1996, p. 129 

116

In cadrul arealelor periurbane s-au distins două subzone: una pentru odihnă de o 

zi, în limitele a 50 km şi zona călătoriilor mai lungi, de 1,5-2,5 zile, în cadrul fiecăreia 

echipamentele fiind adecvate cerinţelor. 

Alt element de referinţă se bazează pe concepţia potrivit căreia zonele de 

agrement periurbane completează sistemul general de dotări de agrement şi spaţii verzi 

din oraşe. In sistemele de recreere de mare suprafaţă se constată o tendinţă de asigurare a 

legăturilor dintre zonele de agrement interurbane şi sistemul de agrement din exterior, 

precum şi tendinţa de integrare a funcţiilor de agrement cu sistemul de zone verzi ce 

reglează condiţiile de mediu. 

Exemple 

Berlin, Hamburg, Moscova, Viena etc. 

In plus, apare necesitatea adaptării soluţiilor de amenajare particularităţilor ce 

decurg din situarea arealelor într-o zonă montană, rurală, forestieră, cu potenţial nautic 

etc. 

Caracterizaţi concepţia de amenajare turistică existentă în arealele periurbane 

din jurul Braşovului. 

U7.5. Rezumat 

Proiectarea turistică a unui oraş trebuie să aibă în vedere 

respectarea unor principii de bază: 

a) utilizarea stilurilor şi motivelor tradiţionale sau cu caracter istoric pentru a 

păstra unicitatea zonei; 

b) acoperişurile clădirilor trebuie să fie de înălţime medie şi mică; 

c) utilizarea materialelor de construcţii locale, fapt ce ar contribui la 

respectarea stilurilor arhitecturale şi la obţinerea de beneficii pe plan local; 

d) proiectarea unor holuri de hotel în aer liber pentru ventilaţie naturală şi 

vizibilitatea peisajului; 

e) asigurarea accesului la serviciile turistice pentru persoanele cu dizabilităţi. 

Proiectarea infrastructurii turistice trebuie să aibă în vedere 

asigurarea condiţiilor optime pentru desfăşurarea activităţii turistice prin 

îndeplinirea criteriilor legate de respectarea standardelor de încadrare pe 

categorii de confort, norme de igienă şi protejarea mediului, accesibilitate, 

siguranţa în exploatare şi costuri reduse. Totodată, parametrii de proiectare a 

clădirilor şi facilităţilor turistice trebuie să îndeplinească criterii estetice, 

design-ul acestora constituind un element esenţial atât în afirmarea identităţii 

culturale a spaţiului urban, cât şi ca cerinţă de bază în sporirea atractivităţii 

117

destinaţiei turistice. 

În amenajarea turistică a zonelor periurbane se remarcă o serie de 

particularităţi legate de: delimitarea ariei teritoriale, stabilirea 

amplasamentelor microzonelor, asigurarea accesului în zonă, dimensiunile şi 

structura echipamentelor. 


1. Care sunt principiile de care trebuie să ţină seama în proiectarea 

spaţiilor verzi din cadrul oraşelor 

2. Care sunt elementele de care trebuie să ţină seama în proiectarea 

infrastructurii turistice a unui oraş 

3. Cum caracterizaţi relaţia dintre arhitectură şi turism la nivelul unui 

oraş 

4. Care sunt particularităţile în amenajarea turistică a zonelor 

periurbane 


Formulaţi câteva propuneri pentru îmbunătăţirea amenajării turistice a 

oraşului în care v-aţi născut/locuiţi/studiaţi Justificaţi propunerile formulate. 

118

Unitatea de învăţare 8. Amenajarea turistică a ariilor protejate 

Cuprins 

U8.1. Introducere.....................................................................................................119 

U8.2. Obiectivele unităţii de învăţare.......................................................................119 

U8.3. Tipuri de arii protejate şi managementul acestora...........................................119 

U8.4. Modele de amenajare turistică a parcurilor naţionale şi rezervaţiilor...............130 

U8.5. Rezumat.........................................................................................................138 



România are un capital natural deosebit de variat. Datorită condiţiilor 

fizico-geografice, care includ munţi, câmpii, reţele hidrografice majore, zone 

umede şi unul din cele mai frumoase sisteme de deltă (Delta Dunării), România 

este singura ţară de pe continent pe teritoriul căreia sunt prezente 5 din cele 11 

regiuni biogeografice europene (alpină, continentală, panonică, stepică şi 

pontică). Ţara noastră are o diversitate biologică ridicată, exprimată atât la nivel 

de ecosisteme, cât şi la nivel de specii. În plus, lipsa mecanizării în sectorul 

forestier şi slaba dezvoltare economică au determinat o exploatare mai redusă a 

resurselor decât în majoritatea altor zone din Europa. 



identifice tipurile de arii protejate; 

cunoască aspectele pe care le presupune managementul ariilor protejate; 

identifice diferitele modele de amenajare a parcurilor naţionale şi rezervaţiilor. 


U8.3. Tipuri de arii protejate şi managementul acestora 

Conform O.U.G. nr. 57/2007 1 , aria naturală protejată este definită ca „zona 

terestră, acvatică şi/sau subterană în care există specii de plante şi animale sălbatice, 

elemente şi formaţiuni biogeografice, peisagistice, geologice, paleontologice, speologice 

1 ***O.U.G. nr. 57/2007 privind regimul ariilor naturale protejate, conservarea habitatelor naturale, a florei 

şi faunei sălbatice cu modificările şi completările ulterioare. 

119

sau de altă natură, cu valoare ecologică, ştiinţifică ori culturală deosebită, care are un 

regim special de protecţie şi conservare, stabilit conform prevederilor legale”. 

Pentru asigurarea măsurilor speciale de protecţie şi conservare in situ a bunurilor 

patrimoniului natural se instituie un regim diferenţiat de protecţie, conservare şi utilizare, 

potrivit următoarelor categorii de arii naturale protejate: 

a) de interes naţional: rezervaţii ştiinţifice (categoria I IUCN), parcuri naţionale 

(categoria II IUCN), monumente ale naturii (categoria III IUCN), rezervaţii naturale 

(categoria IV IUCN), parcuri naturale (categoria V IUCN); 

b) de interes internaţional: situri naturale ale patrimoniului natural universal, 

geoparcuri, zone umede de importanţă internaţională, rezervaţii ale biosferei; 

c) de interes comunitar sau situri "Natura 2000": situri de importanţă comunitară, 

arii speciale de conservare, arii de protecţie specială avifaunistică; 

d) de interes judeţean sau local: stabilite numai pe domeniul public/privat al 

unităţilor administrativ-teritoriale, după caz. 

Conform INCDT care a realizat Strategia naţională de dezvoltare a ecoturismului 

în România, în septembrie 2009, ecosistemele naturale şi seminaturale reprezintă 

aproximativ 47% din suprafaţa ţării. Au fost identificate şi caracterizate 783 tipuri de 

habitate (13 habitate de coastă, 143 habitate specifice zonelor umede, 196 habitate 

specifice păşunilor şi fâneţelor, 206 habitate forestiere, 90 habitate specifice dunelor şi 

zonelor stâncoase şi 135 habitate specifice terenurilor agricole) în 261 de zone analizate la 

nivelul întregii ţări. 

Rezultatul general constă în diversitatea florei şi faunei. Datorită poziţiei 

geografice a României, flora şi fauna prezintă influenţe asiatice dinspre nord, 

mediteraneene dinspre sud şi componente continental-europene dinspre nord-vest. În 

România au fost identificate 3700 specii de plante, dintre care 23 sunt declarate 

monumente ale naturii, 39 sunt periclitate, 171 vulnerabile şi 1.253 sunt rare. 

În ceea ce priveşte fauna, au fost identificate un număr de 33.792 specii de 

animale, din care 33.085 nevertebrate şi 707 vertebrate. Dintre vertebrate, au fost 

identificate 191 specii de peşti (9 specii periclitate, 16 specii vulnerabile şi 11 specii rare), 

20 specii de amfibieni (3 specii periclitate, 9 specii vulnerabile), 30 specii de reptile (4 

specii periclitate, o specie vulnerabilă), 364 specii de păsări, din care 312 specii 

migratoare (18 specii periclitate şi 17 specii vulnerabile) şi 102 specii de mamifere (19 

specii periclitate, 26 specii vulnerabile şi 13 specii rare). Se remarcă existenţa unor 

importante populaţii de carnivore mari: lupi (3.000 exemplare - 40% din populaţia 

europeană), urşi bruni (5.600 exemplare - 60% din populaţia europeană) şi râşi (1.500 

exemplare - 40% din populaţia europeană), aceste specii fiind un simbol al vieţii sălbatice 

şi al habitatelor naturale. 

120

În vederea conservării diversităţii biologice, pe teritoriul României s-au constituit 

numeroase arii naturale protejate (peste 7% din suprafaţa ţării sau aproximativ 18% dacă 

sunt luate în considerare şi siturile Natura 2000), iar în viitor se are în vedere lărgirea 

acestei reţele. 

Comisia Monumentelor Naturii din cadrul Academiei Române a stabilit 

categoriile de zone protejate existente în ţara noastră, ţinând cont de clasificarea Uniunii 

Internaţionale pentru Conservarea Naturii (IUCN) 2 : 

a) Rezervaţii ştiinţifice 

Rezervaţiile ştiinţifice sunt acele arii naturale protejate al căror scop este protecţia 

şi conservarea unor habitate naturale terestre şi/sau acvatice, cuprinzând elemente 

reprezentative de interes ştiinţific sub aspect floristic, faunistic, geologic, speologic, 

paleontologic, pedologic sau de altă natură. Mărimea rezervaţiilor ştiinţifice este 

determinată de arealul necesar pentru asigurarea integrităţii zonei protejate. 

Managementul rezervaţiilor ştiinţifice asigură un regim strict de protecţie prin care 

habitatele sunt păstrate într-o stare pe cât posibil neperturbată. În perimetrul lor se pot 

desfăşura numai activităţi ştiinţifice, cu acordul forului ştiinţific competent. Rezervaţiile 

ştiinţifice corespund categoriei I IUCN (Uniunea Internaţională pentru Conservarea 

Naturii) - "Rezervaţie Naturală Strictă: arie protejată, administrată în principal în scopuri 

ştiinţifice". 

Exemple 

Rezervaţia ştiinţifică Pietrosul Mare din Munţii Rodnei 

b) Parcuri naţionale 

Parcurile naţionale sunt acele arii naturale protejate al căror scop este protecţia şi 

conservarea unor eşantioane reprezentative pentru spaţiul biogeografic naţional, 

cuprinzând elemente naturale cu valoare deosebită sub aspect fizico-geografic, floristic, 

faunistic, hidrologic, geologic, paleontologic, speologic, pedologic sau de altă natură, 

oferind posibilitatea vizitării în scopuri ştiinţifice, educative, recreative şi turistice. 

Managementul parcurilor naţionale asigură menţinerea cadrului fizico-geografic în 

stare naturală, protecţia ecosistemelor, conservarea resurselor genetice şi a diversităţii 

biologice în condiţii de stabilitate ecologică, excluderea oricărei forme de exploatare a 

resurselor naturale şi a folosinţelor terenurilor incompatibilă scopului atribuit. 

În perimetrul parcurilor naţionale sunt admise doar activităţile tradiţionale 

practicate numai de comunităţile din zona parcului naţional, activităţi tradiţionale ce vor fi 

reglementate prin planul de management. Parcurile naţionale corespund categoriei II 

IUCN - "Parc naţional: arie protejată administrată în special pentru protecţia 

ecosistemelor şi pentru recreere". 

2 Candrea, A.N., Ecoturism şi turism rural. Suport de curs pentru ID, Universitatea Transilvania din 

Braşov, 2009. 

121

Exemple 

Parcul Naţional Piatra Craiului, Parcul Naţional Retezat, Parcul 

Naţional Călimani 

c) Monumente ale naturii 

Monumente ale naturii sunt acele arii naturale protejate al căror scop este protecţia 

şi conservarea unor elemente naturale cu valoare şi semnificaţie ecologică, ştiinţifică, 

peisagistică deosebite, reprezentate de specii de plante sau animale sălbatice rare, 

endemice sau ameninţate cu dispariţia, arbori seculari, asociaţii floristice şi faunistice, 

fenomene geologice - peşteri, martori de eroziune, chei, cursuri de apă, cascade şi alte 

manifestări şi formaţiuni geologice, depozite fosilifere, precum şi alte elemente naturale 

cu valoare de patrimoniu natural prin unicitatea sau raritatea lor. 

Managementul monumentelor naturii se face după un regim strict de protecţie care 

asigură păstrarea trăsăturilor naturale specifice. În funcţie de gradul lor de vulnerabilitate, 

accesul populaţiei poate fi limitat sau interzis. Monumentele naturii corespund categoriei 

III IUCN - "Monument natural: arie protejată administrată în special pentru conservarea 

elementelor naturale, specifice". 

Exemple 

Stejarii seculari din specia stejarului brumăriu – monument al 

naturii- comuna M. Kogălniceanu, judeţul Constanţa. 

d) Rezervaţii naturale 

Rezervaţiile naturale sunt acele arii naturale protejate al căror scop este protecţia 

şi conservarea unor habitate şi specii naturale importante sub aspect floristic, faunistic, 

forestier, hidrologic, geologic, speologic, paleontologic, pedologic. Mărimea lor este 

determinată de arealul necesar asigurării integrităţii elementelor protejate. 

Managementul rezervaţiilor naturale se face diferenţiat, în funcţie de 

caracteristicile acestora, prin măsuri active de gospodărire pentru a asigura menţinerea 

habitatelor şi/sau în vederea protejării anumitor specii, grupuri de specii sau comunităţi 

biotice. Pe lângă activităţile ştiinţifice, după caz, pot fi admise activităţi turistice, 

educaţionale, organizate. Sunt admise unele activităţi de valorificare durabilă a unor 

resurse naturale. Sunt interzise folosinţe ale terenurilor sau exploatarea resurselor care 

dăunează obiectivelor atribuite. Potrivit scopului pentru care au fost desemnate, 

rezervaţiile naturale pot avea caracter predominant: botanic, zoologic, forestier, geologic, 

paleontologic, peisagistic, speologic, de zonă umedă, marină, de resurse genetice şi altele. 

Aceste rezervaţii corespund categoriei IV IUCN, şi anume arie de gestionare a 

habitatelor/speciilor: arie protejată administrată în special pentru conservare prin 

intervenţii de gospodărire. 

122

Exemple 

Lacul şi golul alpin Bâlea, Munţii Făgăraş, care ocroteşte peisajul 

glaciar, stâncăriile, flora şi fauna specific alpine. 

e) Parcuri naturale 

Parcurile naturale sunt acele arii naturale protejate al căror scop este protecţia şi 

conservarea unor ansambluri peisagistice în care interacţiunea activităţilor umane cu 

natura de-a lungul timpului a creat o zonă distinctă, cu valoare semnificativă peisagistică 

şi/sau culturală, deseori cu o mare diversitate biologică. 

Managementul parcurilor naturale urmăreşte menţinerea interacţiunii armonioase 

a omului cu natura prin protejarea diversităţii habitatelor şi peisajului, promovând 

păstrarea folosinţelor tradiţionale ale terenurilor, încurajarea şi consolidarea activităţilor, 

practicilor şi culturii tradiţionale ale populaţiei locale. Parcurile naturale corespund 

categoriei V IUCN - "Peisaj protejat: arie protejată administrată în principal pentru 

conservarea peisajului şi recreere". 

De asemenea, se oferă publicului posibilităţi de recreere şi turism şi se încurajează 

activităţile ştiinţifice şi educaţionale. 

Exemple 

Parcul Natural Apuseni, Parcul Natural Bucegi 

f) Rezervaţii ale biosferei 

Rezervaţiile biosferei sunt acele arii naturale protejate al căror scop este protecţia 

şi conservarea unor zone de habitat natural şi a diversităţii biologice specifice. 

Rezervaţiile biosferei se întind pe suprafeţe mari şi cuprind un complex de ecosisteme 

terestre şi/sau acvatice, lacuri şi cursuri de apă, zone umede cu comunităţi biocenotice 

floristice şi faunistice unice, cu peisaje armonioase naturale sau rezultate din amenajarea 

tradiţională a teritoriului, ecosisteme modificate sub influenţa omului şi care pot fi 

readuse la starea naturală, comunităţi umane a căror existenţă este bazată pe valorificarea 

resurselor naturale pe principiul dezvoltării durabile şi armonioase. 

Managementul rezervaţiilor biosferei se realizează conform unor regulamente şi 

planuri de protecţie şi conservare proprii, în conformitate cu recomandările Programului 

Om-Biosferă de sub egida UNESCO. Dacă în perimetrul rezervaţiilor biosferei sunt 

cuprinse şi situri naturale ale patrimoniului universal, managementul rezervaţiei se 

realizează cu respectarea prevederilor Convenţiei privind protecţia patrimoniului mondial 

cultural şi natural, de sub egida UNESCO. Rezervaţiile biosferei cu aşezări umane sunt 

astfel gestionate încât să constituie modele de dezvoltare a comunităţilor umane în 

armonie cu mediul natural. 

123

Exemple 

Rezervaţia Biosferei Delta Dunării 

g) Zone umede de importanţă internaţională 

Zonele umede de importanţă internaţională sunt acele arii naturale protejate al 

căror scop este de a se asigura protecţia şi conservarea siturilor naturale cu diversitatea 

biologică specifică zonelor umede. 

Managementul acestor zone se realizează în scopul conservării lor şi al utilizării 

durabile a resurselor biologice pe care le generează, în conformitate cu prevederile 

Convenţiei privind conservarea zonelor umede de importanţă internaţională în special ca 

habitat al păsărilor acvatice. 

h) Situri naturale ale patrimoniului natural universal 

Siturile naturale ale patrimoniului natural universal sunt acele arii naturale 

protejate al căror scop este ocrotirea şi conservarea unor zone de habitat natural în 

cuprinsul cărora există elemente naturale a căror valoare este recunoscută ca fiind de 

importanţă universală. Mărimea arealului lor este determinată de cerinţele pentru 

asigurarea integrităţii şi conservării elementelor supuse acestui regim de protecţie. În 

cuprinsul acestor zone pot exista comunităţi umane ale căror activităţi sunt orientate 

pentru o dezvoltare compatibilă cu cerinţele de ocrotire şi conservare a sitului natural. 

Managementul siturilor naturale ale patrimoniului natural universal se realizează 

în conformitate cu regulamentele şi planurile proprii de ocrotire şi conservare, cu 

respectarea prevederilor Convenţiei privind protecţia patrimoniului mondial cultural şi 

natural, de sub egida UNESCO. 

i) Arii speciale de conservare 

Ariile speciale de conservare sunt acele arii naturale protejate al căror scop este de 

a conserva, de a menţine şi, acolo unde este cazul, de a readuce într-o stare de conservare 

favorabilă habitatele naturale şi/sau populaţiile speciilor pentru care situl este desemnat. 

Managementul ariilor speciale de conservare necesită planuri de management 

adecvate specifice siturilor desemnate sau integrate în alte planuri de management şi 

măsuri legale, administrative sau contractuale în scopul evitării deteriorării habitatelor 

naturale şi a habitatelor speciilor, precum şi a perturbării speciilor pentru care zonele au 

fost desemnate. 

j) Arii de protecţie specială avifaunistică 

Ariile de protecţie specială avifaunistică sunt acele arii naturale protejate al căror 

scop este de a conserva, de a menţine şi, acolo unde este cazul, de a readuce într-o stare 

de conservare favorabilă habitatele specifice, desemnate pentru protecţia speciilor de 

păsări migratoare sălbatice. Managementul ariilor speciale de protecţie se realizează ca şi 

pentru ariile speciale de conservare. 

124

Acest sistem de clasificări are la bază o serie de obiective de management: 

cercetare ştiinţifică, protecţia sălbăticiei, protecţia diversităţii speciilor şi a diversităţii 

genetice, menţinerea serviciilor, protecţia unor trăsături naturale şi culturale specifice, 

turism şi recreere, educaţie, utilizarea durabilă a resurselor ecosistemelor naturale, 

menţinerea caracteristicilor culturale şi tradiţionale. 

În România există 28 de arii naturale protejate majore de interes naţional, şi 

anume: Rezervaţia Biosferei Delta Dunării, 13 parcuri naţionale şi 14 parcuri naturale 3 . 

În afara acestor arii protejate majore, la nivel naţional există 941 de rezervaţii 

ştiinţifice, monumente ale naturii şi rezervaţii naturale a căror suprafaţă totală este de 

aproximativ 316.012,6 hectare. Ţinând cont de faptul că o mare parte a acestor arii 

protejate sunt incluse în ariile protejate mari (în parcurile naţionale, parcurile naturale şi 

în rezervaţiile biosferei), suprafaţa totală a ariilor naturale protejate din România (cu 

excepţia siturilor Natura 2000) acoperă 1.702.112 ha, ceea ce reprezintă peste 7% din 

suprafaţa terestră a ţării. 

O bună parte din teritoriul naţional este acoperită de reţeaua comunitară de arii 

protejate Natura 2000 4 : 

- 108 situri SPA (Arii de Protecţie Specială Avifaunistică), reprezentând 

aproximativ 11,89% din teritoriul României – instituite prin H.G. nr. 1284/2007; 

- 273 situri SCI (Situri de Importanţă Comunitară), reprezentând aproximativ 

13,21% din teritoriul României – instituite prin Ordinul nr. 1964/2007 al Ministrului 

Mediului şi Dezvoltării Durabile. 

Cumulat, siturile incluse în Reţeaua Europeană Natura 2000 acoperă aproximativ 

17,84% din teritoriul naţional (o parte din SCI-uri şi SPA-uri se suprapun). 

Valoarea resurselor turistice la nivelul fiecărei unităţi administrativ teritoriale 

aflate în interiorul sau în imediata apropiere a celor 28 de arii protejate majore poate fi 

redată pe baza datelor din documentaţia ce a stat la baza Legii nr. 190/2009 pentru 

aprobarea O.U.G. nr. 142 / 2008 privind aprobarea Planului de amenajare a teritoriului 

naţional Secţiunea a VIII-a - zone cu resurse turistice 5 . 

Astfel, din cele 276 de localităţi situate pe teritoriul sau în apropierea ariilor 

protejate majore din România, se apreciază că 35 de localităţi au o valoare foarte mare a 

resurselor turistice, 148 de localităţi deţin resurse turistice cu valoare mare, 89 de 

localităţi deţin resurse turistice cu valoare medie şi doar 4 localităţi au o valoare scăzută a 

resurselor turistice. 

3 INCDT, Strategia naţională de dezvoltare a ecoturismului în România, septembrie 2009, Figura nr. 3.1. şi 

Anexele nr. 3 şi 4. 

4 MADR, Programul Naţional de Dezvoltare Rurală 2007-2013, martie 2009. 

5 INCDT, Planul de Amenajarea a Teritoriului Naţional – Secţiunea VIII - Zone Turistice. Proiect de 

fundamentare - Analiza şi diagnoza potenţialului turistic la nivelul unităţilor administrativ-teritoriale, 


125

Managementul ariilor protejate 

Pentru categoria Ia - rezervaţie naturală strictă, managementul poate să fie foarte 

simplu, implicând prevenirea oricărei activităţi dăunătoare, dar pentru celelalte categorii 

managementul este un proces complex, implicând mai mult de un singur scop şi o mare 

varietate de grupuri de interes. 

Planul de management al unei arii protejate este documentul oficial de stabilire a 

obiectivelor acesteia şi a măsurilor de management care trebuie întreprinse pentru 

realizarea unei gestionări eficiente, responsabile a zonelor respective 6 . Acesta sintetizează 

informaţia existentă la data întocmirii planului, stabileşte domeniile majore şi obiectivele 

de management, precum şi un plan de acţiune pe un anumit orizont de timp, de regulă 5 

ani. Planul stă la baza activităţii ariei protejate şi se constituie ca document de referinţă 

pentru planificarea tuturor activităţilor pe termen scurt şi mediu legate de aceasta pentru 

toţi deţinătorii/administratorii de terenuri şi pentru toţi cei ce doresc să iniţieze şi să 

desfăşoare activităţi pe teritoriul său. 

Prin intermediul acestui document se realizează zonarea internă a ariei protejate 

(conform O.U.G. nr. 57/2007), prin definirea şi delimitarea, după caz a unor: 

- zone cu protecţie strictă – zonele din ariile naturale protejate, de mare 

importanţă ştiinţifică, ce cuprind zone sălbatice în care nu au existat intervenţii antropice 

sau nivelul acestora a fost foarte redus. Aici sunt interzise desfăşurarea oricăror activităţi 

umane. Excepţii fac activităţile de cercetare, educaţie şi ecoturism, cu limitările descrise 

în planurile de management. 

- zone de protecţie integrală – cuprind cele mai valoroase bunuri ale patrimoniului 

natural din interiorul ariilor naturale protejate. În aceste zone sunt permise activităţi de 

ecoturism care nu necesită realizarea de construcţii-investiţii; 

- zone-tampon (în parcurile naţionale sunt denumite zone de conservare durabilă, 

iar în parcurile naturale sunt denumite zone de management durabil) - fac trecerea între 

zonele cu protecţie integrală şi cele de dezvoltare durabilă. De asemenea, şi în aceste zone 

sunt permise activităţi de ecoturism care nu necesită realizarea de construcţii-investiţii; 

- zone de dezvoltare durabilă a activităţilor umane - sunt zonele în care se permit 

activităţi de investiţii/dezvoltare, cu prioritate cele de interes turistic, dar cu respectarea 

principiului de utilizare durabilă a resurselor naturale şi de prevenire a oricăror efecte 

negative semnificative asupra biodiversităţii. 

Principalele obiective de management ale planului sunt grupate pe următoarele 

teme 7 : 

- Conservarea biodiversităţii; 

- Utilizarea terenului şi a resurselor naturale; 

6 INCDT, Strategia naţională de dezvoltare a ecoturismului în România, Bucureşti, sept. 2009, p. 27-28. 

7 Idem. 

126

- Conservarea şi promovarea moştenirii culturale; 

- Managementul turismului şi recreerii; 

- Educaţie şi conştientizare; 

- Managementul parcului; 

- Alte activităţi specifice fiecărui parc. 

În prezent, deşi majoritatea parcurilor au elaborat planul de management, datorită 

procedurii greoaie (prin Hotărâre de Guvern), dar şi a inadvertenţelor legislative 

(nefuncţionalitatea Agenţiei Naţionale pentru Arii Naturale Protejate) nu este aprobat nici 

un astfel de plan. 

Un alt instrument deosebit de util în managementul turistic al ariilor protejate îl 

constituie planul de management al vizitatorilor. Acesta direcţionează tipul potrivit de 

vizitator către zona potrivită din parc sau vecinătatea acestuia, creând cele mai bune 

oportunităţi pentru îndeplinirea experienţei imaginată de vizitator, de a petrece timpul 

liber în natură, producând un impact negativ minim asupra naturii şi a comunităţilor 

locale şi creând cele mai bune şanse pentru dezvoltarea de afaceri locale ecologice din 

sfera turismului. 

În ultimul timp, ca urmare a cerinţelor impuse în cadru Programului Operaţional 

Sectorial Mediu, numeroase parcuri au realizat un astfel de plan de management al 

vizitatorilor (Parcurile Naţionale Retezat, Piatra Craiului, Buila-Vânturariţa, Munţii 

Rodnei, Călimani, Cheile Bicazului - Hăşmaş, Cheile Nerei - Beuşniţa, Cozia, Defileul 

Jiului, Domogled - Valea Cernei, Munţii Măcinului, Porţile de Fier, Semenic - Cheile 

Caraşului, Parcurile Naturale Lunca Mureşului, Vânători Neamţ, Bucegi, Grădiştea 

Muncelului - Cioclovina, Munţii Maramureşului, Putna Vrancea, Balta Mică a Brăilei, 

Apuseni). 

Studiaţi planul de management al vizitatorilor realizat pentru unul dintre 

parcurile menţionate mai sus. 

Infrastructura turistică şi tehnică 

Structurile turistice de cazare reprezintă componenta cea mai importantă a bazei 

tehnico-materiale specifice, întrucât răspunde uneia dintre necesităţile fundamentale ale 

turistului, şi anume odihna, înnoptarea. Dimensiunile şi distribuţia spaţială a mijloacelor 

de cazare, determină caracteristicile tuturor celorlalte componente ale bazei tehnicomateriale 

a turismului şi, implicit, amploarea fluxurilor turistice. 

În decursul timpului au fost construite diverse tipuri de unităţi de cazare, atât în 

interiorul ariilor, dar şi la marginea sau în apropierea acestora. 

Numărul şi tipul de unităţi de cazare din ariile protejate variază considerabil. 

Chiar dacă anumite arii protejate nu dispun de un număr suficient de unităţi de cazare (de 

exemplu Parcul Naţional Munţii Măcinului, Parcul Natural Balta Mică a Brăilei, Parcul 

127

Natural Grădiştea Muncelului Cioclovina, Parcul Natural Comana), totuşi în majoritatea 

cazurilor acest lucru este compensat de unităţile de cazare situate în imediata vecinătate a 

ariilor protejate (de exemplu Parcul Naţional Munţii Rodnei, Parcul Naţional Ceahlău, 

Parcul Natural Bucegi, Parcul Naţional Cozia, Parcul Naţional Piatra Craiului). RNP 

Romsilva consideră că nu sunt probleme legate de capacitatea de primire a vizitatorilor în 

parcurile aflate în administrarea sa şi că există locuri suficiente pentru creşterea controlată 

fără a pune în pericol mediul 8 . 

Pentru parcurile situate în zona montană o importanţă aparte o au refugiile 

turistice şi locurile de campare amenajate, structuri deficitare în majoritatea acestor 

areale. Amenajarea de locuri de campare a devenit o prioritate în cadrul majorităţii 

parcurilor, deoarece această formă de cazare este adaptată unui număr destul de mare de 

turişti români, iar lipsa unor astfel de spaţii organizate poate fi dăunătoare pentru mediul 

înconjurător. 

O altă formă de cazare de mare importanţă pentru zonele naturale, ce ar putea fi 

integrată în cadrul programelor ecoturistice o reprezintă cabanele de vânătoare 9 (223 la 

nivel naţional). 

RNP a dezvoltat această reţea de cabane pentru susţinerea turismului de vânătoare. 

Dintre acestea, unele cabane au un nivel de confort surprinzător de ridicat, fiind utilizate 

pentru vizitele de protocol şi constituie un important potenţial pentru dezvoltarea 

ecoturismului. 

Un rol deosebit în cadrul infrastructurii turistice a parcurilor naţionale şi naturale 

îl au centrele de vizitare şi punctele de informare. 

Infrastructura de vizitare şi informare are un rol important în promovarea 

obiectivelor de management ale ariei naturale protejate şi pentru conştientizarea de către 

publicul larg a măsurilor de conservare a speciilor/habitatelor naturale în contextul 

gestionării durabile a resurselor naturale. În general, o clădire care are rolul de centru de 

vizitare cuprinde spaţii expoziţionale, punct de informare turistică, sală de conferinţe, 

birourile administraţiei parcului şi spaţii de cazare. 

În prezent cele 28 de arii protejate mari din România sunt destul de slab echipate 

din acest punct de vedere, iar acolo unde aceste structuri au fost dezvoltate, există în 

general probleme în exploatarea acestora datorate lipsei de fonduri sau în alte cazuri 

datorită proastei colaborări între administraţia parcului şi autorităţile publice locale (de 

exemplu în Parcul Natural Balta Mică a Brăilei centrul de vizitare a fost închis din această 

cauză). Există totuşi oportunitatea ca în perioada următoare aceste structuri să poată fi 

dezvoltate prin POS Mediu – Axa 4 “Implementarea sistemelor adecvate de management 

8 OMT, Master Planul pentru Dezvoltarea Turismului Naţional 2007-2026, p. 14 

9 OMT, Technical assistance for the elaboration of the ecotourism strategy of Romania (Final report), 2005 

128

pentru protecţia naturii”. Pentru a putea fi finanţate prin intermediul acestui program, 

centrele de vizitare vor trebui să nu includă facilităţi de cazare cu scop turistic. 

În cadrul procesului de valorificare turistică a ariilor protejate un rol important îl 

joacă infrastructura specifică de acces (drumuri, poteci, trasee amenajate). Accesul în 

interiorul parcului se poate realiza, în funcţie de configuraţia terenului cu variate 

mijloace, incluzând: mersul pe jos, vehicule private, bărci, vaporaşe, biciclete, mijloace 

de transport pe cablu etc. 

În majoritatea parcurilor naţionale şi naturale din România au fost create reţele de 

trasee turistice, în mare parte omologate sau în curs de omologare. Cele mai multe trasee 

sunt de drumeţie, dar au fost amenajate şi trasee cicloturistice sau trasee pe apă (în 

parcurile constituite în zone umede). În ultima perioadă s-au realizat şi câteva trasee 

educative, prin intermediul unor proiecte Life Natura (Ceahlău, Munţii Rodnei, Balta 

Mică a Brăilei), GEF (Vânători Neamţ, Munţii Măcinului) sau proiecte finanţate prin 

Fundaţia pentru Parteneriat (Buila Vânturariţa, Retezat). În majoritatea cazurilor de 

administrarea traseelor turistice se ocupă Consiliile Judeţene, administraţiile parcurilor 

sau serviciile publice de salvamont. 

În anumite parcuri cu veche tradiţie în turism, s-au dezvoltat de-a lungul timpului 

şi diverse alte variante de acces în interiorul acestora, respectiv mijloace de transport pe 

cablu (Parcul Natural Bucegi, Parcul Naţional Munţii Rodnei, Parcul Natural Apuseni), 

transport pe cale ferată îngustă (mocăniţa de pe Valea Vaserului – Parcul Natural Munţii 

Maramureşului), transport cu bărci şi nave de diferite dimensiuni (Rezervaţia Biosferei 

Delta Dunării). 

Se apreciază totuşi că accesibilitatea internă în parcurile naturale şi naţionale este 

redusă (trasee în stare proastă) şi că ar trebui îmbunătăţită (nu atât cantitativ, cât mai ales 

calitativ), ţinând cont de nevoile de conservare, de nevoile de dezvoltare locală şi de 

calitatea experienţei turistice. De exemplu, Parcul Natural Grădiştea Muncelului 

beneficiază de existenţa unor obiective culturale de importanţă internaţională (cetăţile 

dacice), înscrise pe lista monumentelor UNESCO, dar care nu sunt valorificate din punct 

de vedere turistic. 

În cadrul ariilor naturale în care se doreşte dezvoltarea şi promovarea unor 

activităţi precum observarea speciilor de animale s-a demarat construirea infrastructurii 

specifice (Rezervaţia Biosferei Delta Dunării, Parcul Natural Lunca Mureşului, Parcul 

Natural Balta Mică a Brăilei, Parcul Natural Lunca Joasă a Prutului Inferior, Parcul 

Naţional Buila Vânturariţa), dar totuşi iniţiativele în acest domeniu sunt încă în faza de 

pionierat. 

O evaluare cu privire la situaţia infrastructurii turistice din interiorul şi din 

vecinătatea ariilor protejate majore se poate face cu ajutorul documentaţiei ce a stat la 

baza Legii nr. 190/2009 pentru aprobarea O.U.G. nr. 142 / 2008 privind aprobarea 

129

Planului de amenajare a teritoriului naţional Secţiunea a VIII-a - zone cu resurse 

turistice, din cele 276 de localităţi aflate în interiorul sau în apropierea celor 28 de arii 

protejate mari, doar în 60 de localităţi nu sunt probleme legate de infrastructura turistică. 

Este vorba de localităţi situate în Delta Dunării şi în interiorul sau în apropierea unor 

parcuri uşor accesibile, aflate pe traseul unor importante fluxuri turistice, cum ar fi: Parcul 

Natural Bucegi, Parcul Naţional Piatra Craiului, Parcul Natural Apuseni, şi unde turismul 

este o activitate economică cu o veche tradiţie. 

În alte cazuri infrastructura turistică se concentrează în oraşele şi staţiunile 

importante existente în apropierea parcului, acestea constituind puncte de plecare pentru 

vizitarea acestuia. 

Exemple 

Brăila pentru Parcul Natural Balta Mică a Brăilei, Galaţi pentru Parcul 

Natural Lunca Joasă a Prutului Inferior, Arad pentru Parcul Natural Lunca 

Mureşului, Drobeta Turnu Severin pentru Parcul Natural Porţile de Fier şi 

pentru Geoparcul Platoul Mehedinţi, Reşiţa pentru Parcul Naţional Semenic 

– Cheile Caraşului, Petroşani pentru Parcul Naţional Defileul Jiului, 

Călimăneşti-Căciulata pentru Parcul Naţional Cozia, Sângeorz Băi şi Borşa 

pentru Parcul Naţional Munţii Rodnei etc. 

O altă componentă deosebit de importantă, ce oferă indicii în legătură cu 

potenţialul de dezvoltare a turismului la nivelul localităţilor situate în interiorul şi în 

apropierea ariilor protejate majore, este infrastructura tehnică. Conform aceleaşi surse, din 

cele 276 de localităţi, doar 114 pot fi considerate fără probleme din punct de vedere al 

infrastructurii tehnice. 

U8.4. Modele de amenajare turistică a parcurilor naţionale şi rezervaţiilor 

Odată cu eforturile depuse pentru protejarea şi conservarea naturii s-a pus şi 

problema dezvoltării durabile a acestor areale, fiind trasate strategii de dezvoltare, iar 

unul dintre domeniile principale de acţiune îl constituie ecoturismul. 

La nivel mondial, primele demersuri oficiale privind organizarea şi reglementarea 

ariilor naturale protejate au aparţinut Statelor Unite ale Americii. Pentru anul 2008, 

datele arată că în această ţară există 6.770 de areale terestre (27,08 % din teritoriul 

terestru naţional) şi 787 areale marine protejate (circa 67% din suprafaţa marină a ţării) 10 . 

Exemple 

Există o reţea de 58 parcuri naţionale, dintre care se remarcă 

Parcurile Naţionale - Yellowstone din Munţii Stâncoşi, declarat încă din 

1872 şi Yosemite de pe valea omonimă, din California, declarat în 1880. 

10 INCDT, Strategia naţională de dezvoltare a ecoturismului în România, Bucureşti, sept. 2009, p. 19. 

130

Guvernul federal american nu a stabilit politici speciale pentru turismul 

durabil şi ecoturism dar a realizat un set de legi privind ariile protejate şi 

protecţia mediului. 

SUA este considerat liderul mondial în privinţa organizării sistemului de arii 

protejate atât din punct de vedere al modului de conservare şi protecţie, cât şi din punct de 

vedere al valorificării turistice. 

Gestionarea resurselor se face prin intermediul centrelor de administraţie pentru 

parcuri şi pentru ariile protejate mari, conduse de supraintendenţi care au înglobat şi 

birourile serviciilor de pază. Pentru susţinerea activităţilor turistice au fost create centre 

de vizitare cu minime dotări pentru prezentarea specificului şi a obiectivelor floristice şi 

faunistice deosebite, vânzarea de pliante, hărţi şi suveniruri, micro-unităţi de alimentaţie 

publică şi grupuri sanitare. În zonele marginale, iar în unele cazuri chiar şi în zona de 

tampon a marilor parcuri naţionale şi naturale au fost create, în ultimele 5-6 decenii, 

numeroase condiţii de cazare turistică. 

Pe baza legislaţiei naţionale şi a celei federale fiecare parc sau arie protejată 

importantă îşi stabileşte strategia proprie de gestionare a resurselor şi de valorificare 

economică. Această strategie este de fapt un plan general de management ce diferă de la o 

arie protejată la alta, dar cuprinde unele puncte comune referitoare la: evaluarea anuală a 

stării biodiversităţii şi redactarea unui raport final; realizarea unui business plan axat pe 

activităţi de menţinere şi diversificare a acţiunilor turistice prin prisma sumelor alocate de 

guvern şi din sursele proprii; demararea unor acţiuni speciale de conservare; acordarea 

unei foarte mari atenţii pentru educaţia pro-natura a vizitatorilor, pentru preîntâmpinarea 

unor dezastre naturale; realizarea de prognoze privind posibilităţile de dezvoltarea a 

turismului, pentru a menţine fluxuri de turişti relativ constante şi evitarea conflictelor de 

interese economice cu comunităţile locale. 

Canada acordă, de asemenea, o mare importanţă teritoriilor cu viaţă sălbatică. 

Suprafaţa totală a zonelor protejate este de 11,8 milioane ha. (6,3% din suprafaţa ţării) şi 

cuprinde un total de 5.285 de arii protejate, dintre care 42 parcuri naţionale. Majoritatea 

parcurilor ocrotesc păduri boreale de conifere şi foioase cu multe alte elemente specifice 

de floră şi faună, izvoare termale, cascade, zone cu gheţari. Toate parcurile sunt incluse în 

Agenţia Parcurilor, fondată în 1998 aflată în subordinea Agenţiei Guvernamentale de 

Evaluare a Mediului, ce a realizat un Cod de Etică privind personalul şi activitatea 

administraţiei parcurilor, o cartă a acestora şi mai redactează un buletin de informare 

trimestrial. 

Exemple 

Fiecare parc şi arie cu natură sălbatică îşi creează un plan director de 

gestionare integrată, iar ulterior acestea sunt supuse aprobării ministrului 

responsabil cu aceste arii naturale deosebite. Aceste planuri pun foarte mare 

131

accent pe integritatea ecologică şi pe formarea unei atitudini civice privind 

protecţia şi conservarea acestor arii protejate. Orice plan director cuprinde: 

monitorizarea foarte strictă a speciilor, a stării lor de conservare şi 

interacţiunea cu activităţile umane din zonele adiacente; evaluarea surselor 

de finanţare (bugetul naţional, venituri proprii, sponsorizări şi donaţii, 

parteneriate public-private); stabilirea anuală a arealelor şi traseelor care 

sunt deschise pentru cercetare şi vizitare; realizarea unor propuneri de 

modernizare şi / sau extindere a centrelor administrative şi a celor de 

vizitare; colaborarea cu unităţile de învăţământ pentru realizarea de proiecte 

comune privind educaţia şi cunoaşterea naturii; propuneri privind editarea şi 

tipărirea de materiale promoţionale despre aria protejată respectivă. 

Parcurile naţionale şi arealele cu viaţă sălbatică ce deţin aşezări umane pe 

teritoriul lor pun accent pe informarea şi participarea activă a locuitorilor la conservarea 

mediului şi a biodiversităţii. În acest context, legislaţia canadiană este cea mai restrictivă 

faţă de susţinerea altor activităţi secundare la nivelul acestora tocmai pentru a nu aduce 

atingeri calităţii vieţii sălbatice. Astfel, este interzisă orice construcţie de unitate turistică, 

campare sezonieră, orice amenajare de poteci etc. Pentru informarea turiştilor există doar 

centrele de vizitare, informare şi educaţie (denumite centre de resurse educative) care 

folosesc cele mai moderne mijloace în prezentarea parcurilor naţionale (videoproiecţii, 

sistem 3D, expoziţii fotografice, sală media, bibliotecă etc.), iar o singură serie de 

vizitatori include între 15-20 persoane. 

Australia – datorită suprafeţei extinse şi a unor caracteristici naturale aparte, aici 

s-a creat de-a lungul timpului o puternică reţea de arii protejate. Pe teritoriul său există 

516 parcuri naţionale, 145 de zone marine, 20 de arii protejate pentru populaţiile 

indigene, 30 de situri naturale cu viaţă sălbatică şi peisaje naturale deosebite - cuprinzând 

peste 7,5% din teritoriul naţional. 

Exemple 

Primul parc desemnat pe teritoriul continentului australian (Royal 

National Park) a fost fondat în anul 1879. 

Toate ariile protejate australiene sunt coordonate de Departamentul Federal pentru 

Mediu, Apă, Patrimoniu şi Arte şi funcţionează în baza unei legi din 1979. Prin 

intermediul acestui departament şi a Ministerului de Resurse Naturale s-a elaborat 

Strategia Naţională de Conservare a Biodiversităţii prin care sunt date direcţiile generale 

de gestionare a marilor arii protejate. În reţeaua de arii protejate australiene accentul este 

pus atât pe conservare şi protecţie, cât şi pe educaţie ecologică şi pe vizitare. 

În aceste trei ţări cu experienţă relevantă pentru ecoturism, ideea de strategie este 

valoroasă numai raportată la nivel local şi regional, prin aplicarea conceptului de 

132

dezvoltare integrată. Prin urmare, la nivelul instituţiilor guvernamentale se pun bazele 

unor coordonate macroeconomice care pot influenţa în mod deosebit turismul, în rest se 

realizează planuri de dezvoltare economică la nivelul unităţilor administrativ teritoriale 

(SUA - state federale, Canada - regiuni, Australia - state şi districte autonome) şi apoi 

pentru fiecare aşezare rurală şi urbană prin procesul de descentralizare, dat fiind faptul că 

autorităţile locale trebuie să ia deciziile alături de populaţia locală. 

La nivel european, la baza dezvoltării durabile a turismului prin conceptul de 

ecoturism, stă ca document esenţial Declaraţia de la Berlin din 1997, cu titlul generic de 

„Diversitate Biologică şi Turism Durabil”. 

Olanda deţine 20 de parcuri naţionale (din care 7 parcuri fac parte din patrimoniul 

UNESCO), 330 de rezervaţii naturale, 25 de zone umede Ramsar, cu un total de 26,2% 

din teritoriul naţional. 

Exemple 

Cele mai vechi sunt parcurile naţionale Hoge Veluwe şi 

Veluvezoom, create din iniţiativă privată la începutul secolului XX. 

În ultimii 20 de ani s-a acordat o mare atenţiei siturilor create pentru conservarea 

de peisaje naturale, fiind create 27 de asemenea teritorii de interes naţional, reprezentând 

18,6% din suprafaţa toată a ţării. În urma colaborării dintre Ministerul Locuinţei, 

Planificării Teritoriale şi Mediului şi Ministerul pentru Afaceri Economice a fost creat un 

Comitet pentru Mediu, Natură şi Recreere. Acest comitet a permis funcţionarea unui grup 

de iniţiativă pentru turism (IDNT) care pune în relaţie marea majoritate a ONG-urilor de 

turism şi protecţia mediului, cu autorităţile şi populaţia locală. 

Principalele acţiuni sunt orientate către protecţia şi dezvoltarea ecologică a 

peisajelor, recrearea în aer liber, educaţie, cercetare ştiinţifică. În teritoriu, există o reţea 

de inspectorate subordonate ministerului, ce monitorizează calitatea componentelor 

principale de mediu. 

În anul 2003, Ministerul de Afaceri Economice a elaborat un plan pentru 

următoarele două decenii denumit Agenda Noului Turism cu 12 puncte principale de 

acţiune. Domeniul ecoturismului este privit prin prisma vizitării şi nu a sejururilor în 

locurile cu natură sălbatică şi este strâns legat de acţiuni educative pentru turişti şi 

populaţia locală. Principalele servicii turistice sunt asigurate în localităţile aflate în 

vecinătatea acestor spaţii naturale autentice şi originale şi care deţin certificare oficială 

pentru turism verde. Turismul este practicat prin parteneriatul dintre Federaţia Arealelor 

Protejate Private, Asociaţiei Peisajelor Regionale, Fundaţia Parcurilor Naţionale şi 

agenţiile de turism. 

Austria se remarcă prin cele 1.226 de arii protejate din care se detaşează 6 parcuri 

naţionale, 45 parcuri naturale, 5 rezervaţii ale biosferei, 11 zone umede Ramsar etc., 

înglobând 36,2 % din teritoriul său naţional. În Austria funcţionează, începând cu anul 

133

1971, un sistem integrat de dezvoltare generală pentru parcurile naţionale şi naturale. 

Reglementările juridice de protecţie şi gestionare sunt iniţiate la nivel guvernamental, dar 

şi landurile federale componente au capacitatea de a lua unele decizii proprii. 

Exemple 

Fiecare tip de arie protejată este valorificată prin intermediul unor 

asociaţii – Asociaţia pentru Parcurile Naţionale, Asociaţia pentru Parcurile 

Naturale, Asociaţia pentru Natură şi Peisaje, care stabilesc un sistem de 

acţiuni general valabile pentru toate spaţiile naturale ocrotite. 

Conceptul de ecoturism este aplicat în special în cadrul ariilor protejate, dar şi în 

regiuni cu peisaje naturale de excepţie şi bunuri culturale deosebite. Austria şi-a stabilit şi 

definit clar o reţea de ecoregiuni care au anumite particularităţi naturale, culturale şi 

estetice. O atenţie deosebită este acordată ecocertificării unităţilor turistice care trebuie să 

respecte cerinţele de conservare a naturii şi derulare a afacerii la scară mică. De 

asemenea, este sprijinit transportul de grup şi nu individual pentru a reduce impactul 

negativ asupra mediului. 

În ţările din Europa Centrală şi de Est cele mai rapide progrese privind 

conservarea biodiversităţii şi dezvoltarea durabilă se remarcă în Slovenia, Polonia, 

Ungaria, Croaţia, Bulgaria. Aceste ţări au demarat multiple iniţiative legislative, au creat 

o reţea de arii protejate, au sprijinit unităţile economice din turism să aplice cerinţele 

internaţionale de turism durabil şi de ecoturism. 

Bulgaria deţine 1.117 de arii protejate şi monumente ale naturii, din care 75 în 

categoriile I şi II IUCN, 518 în categoriile III, IV, V şi 523 în categoria VI, reprezentând 

10,1% din teritoriul naţional. Toate spaţiile naturale cu regim special sunt sub controlul 

Ministerului Mediului şi Apelor. Prima strategie pentru dezvoltarea ecoturismului a fost 

demarată prin proiectul Conservarea Biodiversităţii şi Creşterea Economică – BCEG 

Project (2000-2004), cu sprijin din partea USAID. Scopul principal era acela de a asigura 

dezvoltarea locală, prin mici firme private, prin participarea directă a populaţiei locale, în 

conformitate cu protejarea mediului şi spaţiilor protejate. Obiectivele Strategiei Naţionale 

de Ecoturism sunt grupate pe patru domenii majore: 

- conservarea biodiversităţii şi prezervarea patrimoniului cultural - prin elaborarea 

planurilor de management a ariilor protejate, a planurilor regionale pentru dezvoltarea 

durabilă a turismului şi a planurilor de prezervare a patrimoniului cultural, pentru a crea 

condiţiile necesare dezvoltării ecoturismului; 

- dezvoltarea clusterelor sau reţelelor de întreprinderi ecoturistice - prin îmbunătăţirea 

capacităţii antreprenoriale a întreprinderilor, instruirea comunităţilor locale cu privire la 

furnizarea serviciilor ecoturistice, extinderea accesului la mecanismele de finanţare şi 

investiţii; 

134

- îmbunătăţirea cadrului legislativ şi organizatoric - prin încurajarea politicii de 

coordonare şi cooperare între instituţiile guvernamentale pentru formularea şi 

implementarea strategiei de dezvoltare ecoturistică, examinarea şi revizuirea 

reglementărilor şi legislaţiei naţionale pentru promovarea dezvoltării ecoturismului; 

- dezvoltarea regională şi locală - prin sprijinirea populaţiei locale în procesul de 

planificare şi integrarea ecoturismului în planurile de dezvoltare regională. 

În urma acestui proiect au rezultat 12 planuri regionale de acţiune ecoturistică. 

Ungaria deţine importante spaţii protejate (830), din care 10 parcuri naţionale, 

236 rezervaţii naturale de interes naţional, 147 rezervaţii pentru conservarea naturii, 24 

zone umede Ramsar, 9 situri naturale, 5 rezervaţii ale biosferei, reprezentând 7,6% din 

teritoriul naţional. Dincolo de aceste spaţii naturale cu regim special, în Ungaria s-a 

dezvoltat o reţea de ecorute turistice care pun în valoare peisaje naturale deosebite şi 

aşezări tradiţionale situate cu precădere în mediul rural. 

Exemple 

Cel mai ambiţios şi extins program de valorificare turistică se aplică 

în parcurile naţionale Balaton şi Aggtelek. 

Ecoturismul este aplicabil şi în localităţile rurale situate la periferia acestor spaţii 

geografice, acesta fiind axat pe observarea unor specii de faună, drumeţii în natură etc. De 

altfel, în Ungaria, ecoturismul este considerat o formă de turism prin care sunt valorificate 

economic peisajele naturale deosebite în asociere cu sate tradiţionale cu vechi ocupaţii 

agricole (viticultura, creşterea cailor etc.), meşteşuguri tradiţionale, artizanat. 

Serbia – situaţia economică dificilă, datorată aplicării embargoului din perioada 

1994- 1996, a făcut ca preocupările pentru probleme de conservare şi protecţie a mediului 

să fie foarte reduse. 

Exemple 

Pe teritoriul său există 5 parcuri naţionale, 20 parcuri naturale, 120 

rezervaţii naturale, 470 monumente ale naturii, 6 situri Ramsar, iar 

suprafaţa totală protejată reprezintă circa 5% din teritoriul naţional. 

În domeniul turismului, legea pentru turism a fost promulgată în anul 1994, iar 

prima strategie de dezvoltare a turismului naţional a fost realizată în 1999, cu prognoze, 

până în 2010. Accentul este pus pe turismul montan, rural, în arii protejate, fluvial şi de 

aventură. În mod concret, ecoturismul în această ţară se află abia la început şi este legat 

de localităţile rurale prezente în apropierea marilor arii protejate. Sistemul care se aplică 

este acela de „bed and breakfast” în mici unităţi de cazare şi realizarea de excursii în 

sistem organizat. Sprijinirea ecoturismului se face prin derularea unui proiect din cadrul 

Programului Euroregion Initiative-Carpathians Mountains, pentru perioada 2007-2009, 

prin care se determină zonele de practicare şi se face certificarea ecoturistică a unităţilor 

turistice şi a produselor oferite. 

135

Ucraina a demarat o politică proprie de dezvoltare socio-economică după anul 

1991, odată cu obţinerea independeţei. Din acest moment a început să îşi construiască 

propria legislaţie, astfel, la sfârşitul anului 1991 a fost promulgată prima lege de protecţie 

a mediului, în 1992 - legea pentru rezervaţiile naturale, în 1993 - legea pentru ocrotirea 

faunei sălbatice, în 1999 – legea pentru protecţia florei şi o alta pentru vânătoare etc. 

Exemple 

Pe teritoriul ţării se găsesc 6.728 areale şi monumente ale naturii, 

din care 10 parcuri naţionale, 16 rezervaţii naturale de interes naţional, 4 

rezervaţii ale biosferei, 2 parcuri regionale pentru peisaje, 24 de grădini 

botanice, 15 parcuri dendrologice, 84 parcuri memoriale, ceea ce reprezintă 

circa 4,0% din teritoriul naţional. 

Din 1998 până în 2007 suprafeţele de arii protejate au crescut pe măsura ce au fost 

finalizate o serie de studii de evaluare asupra unor specii de floră şi faună deosebite. În 

anul 1995 a fost creată Agenţia Naţională pentru Parcurile Naţionale şi Management în 

Ariile Protejate, transformată în 2001 în Serviciul Guvernamental pentru Arii Protejate. 

Ucraina face parte din reţeaua Carpatică Europeană, alături de Serbia, România, 

Ungaria, Cehia, Polonia, Slovacia, iar la Kiev a fost semnată în 2003 prima Convenţie 

Europeană pentru Regiunea Carpatică. 

Valorificarea pentru turism a ariilor protejate şi a peisajelor naturale se află într-o 

formă incipientă. Problema cu care se confruntă pe plan intern este slaba percepţie şi 

preocupare a populaţiei pentru problemele de conservare şi de protecţie a mediului. De 

asemenea, nu există o infrastructură de acces modernă care să pună în valoare aceste 

spaţii naturale deosebite, iar spaţiile de cazare turistică în mediul rural care să respecte 

cerinţele de calitate şi cele ecologice de mediu nu sunt suficiente, abia în ultimii ani a 

început să se contureze o reţea de pensiuni rurale şi agroturistice. Datorită acestor aspecte 

sunt agreate excursiile şi circuitele turistice pentru grupuri organizate, cu durate scurte de 

sejur, având un puternic caracter sezonier. 

Din analiza experienţei internaţionale rezultă că în statele cu o puternică reţea de 

arii protejate, politica elaborată la nivel guvernamental s-a orientat către anumite direcţii: 

- perfecţionarea sistemului de conservare a resurselor naturale din ariile protejate şi 

a metodelor de activare comportamentală a populaţiei locale, aplicarea sistemului 

de cluster şi de ierarhizare aplicată ariilor protejate; 

- limitarea impactului asupra ariilor protejate, realizarea de coduri pentru vizitatori 

şi touroperatorii din turism, introducerea de programe de evaluare periodică; 

- creşterea beneficiilor socio-economice ale comunităţilor locale din apropierea 

ariilor protejate, prin proiecte de păstrarea a ocupaţiilor vechi, tradiţionale, de 

realizare de proiecte socio-economice noi, şi aplicarea unor mecanisme echitabile 

pentru distribuirea veniturilor din economia locală. 

136

În ţările cu economie dezvoltată din Europa, accentul este pus pe procesul de 

conservare şi protecţie şi pe un control mai riguros asupra modului de exploatare a 

resurselor naturale aflate în habitate biologice deosebite. Un rol esenţial îl deţin proiectele 

de educaţie ecologică pentru turişti şi pentru populaţia gazdă. 

În ţările europene cu economie în tranziţie, procesul de valorificare a 

ecoregiunilor (bioregiunilor) se află într-un stadiu incipient. Astfel după 1990 au fost 

regândite instituţiile centrale şi locale, a fost schimbată legislaţia şi au fost evaluate şi 

nominalizate ariile protejate, peisajele naturale conform cerinţelor europene. De 

asemenea, au intrat în acţiune numeroase ONG-uri cu activitate ecologică, de ecoturism 

sau agroturism, care au facilitat crearea de parteneriate cu populaţia locală. 

În România, INCDT a realizat în noiembrie 2009, Strategia naţională de 

dezvoltare a ecoturismului în România - Faza II - PLANUL STRATEGIC DE 

DEZVOLTARE A ECOTURISMULUI ÎN ROMÂNIA, având la bază un set de domenii 

prioritare, la nivelul cărora s-au trasat obiectivele şi acţiunile strategice. Unul dintre 

obiective îl reprezintă Infrastructură turistică şi amenajarea teritoriului. 

Exemple 

Obiectivul nr. B.1. Dezvoltarea unei infrastructuri ecoturistice 

specifice la nivelul destinaţiilor cu potenţial ecoturistic care să permită 

lărgirea gamei de servicii oferite fără un impact negativ asupra mediului 

Acţiunea nr. B.1.1. Realizarea infrastructurii şi facilităţilor de 

vizitare şi informare la nivelul destinaţiilor cu potenţial ecoturistic: 

1) amenajarea unor centre de vizitare – prevăzute cu săli de prezentare 

a diferitelor exponate din aria protejată, de proiectare de diapozitive şi filme 

privind zona respectivă, de desfăşurare a unor activităţi cu caracter socialcultural 

etc. 

2) amenajarea unor puncte de informare în locurile principale de acces 

în zonă; 

3) înfiinţarea unor centre locale de informare şi promovare turistică; 

4) realizarea unor trasee speciale (tematice, ecvestre6, de biciclete, de 

schi fond, tracking, photo-hanting, punţi suspendate etc.) - cu locuri de 

popas, panouri informative şi de interpretare, săgeţi de orientare; 

5) refacerea traseelor turistice existente şi amenajarea altor noi trasee; 

6) amenajarea punctelor (foişoarelor) de observare şi a punctelor de 

belvedere – cu panouri de interpretare, infrastructură de observare; 

7) amenajarea unor locuri de campare – cu delimitarea zonelor, 

panouri informative şi de avertizare, vetre pentru foc, toalete ecologice; 

8) amenajarea / refacerea unor refugii montane şi a unor cabane 

137

turistice – acolo unde lungimea traseelor turistice impune asemenea lucru; 

9) amenajarea unor parcări în apropierea locurilor de acces în parc – 

cu toalete ecologice, sistem de management al deşeurilor, panouri 

informative şi de avertizare; 

10) amplasarea panourilor indicatoare, informative, de avertizare, de 

promovare a parcurilor. 

Studiaţi Strategia naţională de dezvoltare a ecoturismului în România 

realizată de INCDT în noiembrie 2009, evidenţiind atât obiectivele 

prevăzute, cât şi acţiunile strategice pentru atingerea acestora în ceea ce 

priveşte Domeniul B. INFRASTRUCTURĂ TURISTICĂ ŞI 

AMENAJAREA TERITORIULUI. 

U8.5. Rezumat 

- Categorii de arii naturale protejate: 

a) de interes naţional: rezervaţii ştiinţifice (categoria I IUCN), parcuri 

naţionale (categoria II IUCN), monumente ale naturii (categoria III IUCN), 

rezervaţii naturale (categoria IV IUCN), parcuri naturale (categoria V IUCN); 

b) de interes internaţional: situri naturale ale patrimoniului natural 

universal, geoparcuri, zone umede de importanţă internaţională, rezervaţii ale 

biosferei; 

c) de interes comunitar sau situri "Natura 2000": situri de importanţă 

comunitară, arii speciale de conservare, arii de protecţie specială avifaunistică; 

d) de interes judeţean sau local: stabilite numai pe domeniul public/privat 

al unităţilor administrativ-teritoriale, după caz. 

- Zonarea ariei protejate presupune definirea şi delimitarea următoarelor tipuri 

de zone: zone cu protecţie strictă, zone de protecţie integrală, zone-tampon, 

zone de dezvoltare durabilă a activităţilor umane. 


1. Care sunt principalele obiective incluse în planul de management al unei 

arii protejate 

2. Care sunt tipurile de arii protejate Exemplificaţi pe cazul României. 

3. Descrieţi procesul de amenajare turistică, obiectivele acestuia şi 

variabilele care trebuie luate în considerare în cadrul unei arii protejate. 

138


Realizaţi o cercetare documentară/bibliografică pentru o arie protejată 

din România şi analizaţi infrastructura turistică, zonarea acesteia şi existenţa 

unui plan de management al vizitatorilor. 

139

Bibliografie selectivă 

1. Berbecaru, I., Botez, M., Teoria şi practica amenajării turistice, Editura Sportturism, 


2. Candrea, A., Ecoturism şi turism rural. Suport de curs pentru ID, Universitatea 

Transilvania din Braşov, 2009. 

3. Cazes, G., Lanquar, R., Raynonard, Y. L’amenagement touristique, Presses 

Universitaire de France, Paris, 1986. 

4. Defert, P., La localisation touristique, Ed. Gurten, Berna, 1966 

5. Erdeli, G., Gheorghilaş, A., Amenajări turistice, Editura Universitară, Bucureşti, 

2006 

6. Erdeli, G., Istrate, I., Amenajări turistice, Ed. Universităţii din Bucureşti, 1996. 

7. Florincescu, A., Arhitectura peisajului, Ed Dyvia, Cluj-Napoca, 1999 

8. Gologan, G., Neagu, G., Propuneri privind calculul domeniului schiabil într-o 

staţiune de iarnă, în Revista „Arhitectura”, numărul 6/1979 

9. Gologan Gh., Turismul montan de iarnă. Noi domenii schiabile în România, în 

“Actualităţi în turism”, nr. 6/1989. 

10. Herbin, J., Le tourisme au Tyrol Autrichien ou la montagne aux montagnarde, Ed. 

Des cahiers de l’Alpes, Grenoble 

11. Iancu, A., Elemente de arhitectura şi urbanism, Editura UT Pres, Cluj-Napoca, 

2002 

12. Ispas, A., Contribuţii metodologice la dezvoltarea activităţilor terţiare în staţiunile 

turistice, Teză de doctorat, A. S. E., Bucureşti, 1999 

13. Istrate, I., Concepţii şi strategii de dezvoltare a turismului montan, în Actualităţi în 

Turism, nr.56/1986. 

14. Kotler Ph., Haider D., Rein I., Marketingul locurilor, Editura Teora, Bucureşti, 

2001. 

15. Manolescu, I. T., Evaluare şi amenajare turistică a teritoriului. Strategii de 

amenajare şi dezvoltare durabilă, Editura Sedcom Libris, Iaşi, 2004 

16. Minciu, R., Amenajarea turistică a teritoriului, Editura Sylvi, Bucureşti, 1995 

17. Patriche, D., Ristea, A. L., Patriche, I., Urbanism comercial, Editura Uranus, 


18. Grofu (Pădurean), A.M., Strategii de dezvoltare a urbanismului turistic,Teză de 

doctorat, A.S.E. Bucureşti, 2006. 

19. Pearce, D., Tourism development, 2nd ed., John Wiley & Sons, New York, 1989. 

20. Stănciulescu, G., Managementul turismului durabil în centrele urbane, Editura 

Economică, Bucureşti, 2004. 

21. Ţigu, G., Turismul montan, editura Uranus, Bucureşti, 2001 

140

22. Flash EB No 291, Survey on the attitudes of Europeans towards tourism, wave 2, 

Analytical report 

23. ***O.U.G. nr. 57/2007 privind regimul ariilor naturale protejate, conservarea 

habitatelor naturale, a florei şi faunei sălbatice cu modificările şi completările 

ulterioare. 

24. Institutul de Cercetări pentru Turism, Strategii de modernizare, dezvoltare şi 

promovare a ofertei de sporturi de iarnă din România, Bucureşti, 1997 

25. INCDT, Strategia naţională de dezvoltare a ecoturismului în România, septembrie 

2009MADR, Programul Naţional de Dezvoltare Rurală 2007-2013, martie 2009. 

26. INCDT, Planul de Amenajarea a Teritoriului Naţional – Secţiunea VIII - Zone 

Turistice. Proiect de fundamentare - Analiza şi diagnoza potenţialului turistic la 

nivelul unităţilor administrativ-teritoriale, Bucureşti, 2007. 

27. OMT, Master Planul pentru Dezvoltarea Turismului Naţional 2007-2026 

28. OMT, Technical assistance for the elaboration of the ecotourism strategy of 

Romania (Final report), 2005 

29. SEATM, L’ amenagement touristique de la montagne en France, 1992 

141

AMENAJAREA TURISTICĂ A TERITORIULUI

You also want an ePaper? Increase the reach of your titles

Delete template?

Save as template?