Antologie - Primaria Mizil

Muzica îi chinuia sufletul cu zornăituri de lanţuri ruginite.
Nimic nu mai era ca înainte.
Din neatenţie însă, într-o zi posomorâtă, cu ploaie măruntă,
îşi tăie degetul arătător într-o conservă de peşte. Îl apucase
o foame teribilă, pe neaşteptate, la birou. Din rană ţâşni sângele
roşu-spumos şi lumea începu să se clatine. O transpiraţie rece îi
apăru pe frunte. Panica i se strecura deja pe sub piele, când apăru
ea. Cu mişcări sigure şi liniştite, îi pansă degetul tăiat, apoi îi aminti
zâmbitoare:
– Ai cei mai frumoşi ochi albaştri pe care i-am văzut vreodată!
Casa de cărămidă (fragment)
La 20 de ani trebuia să mă mărit cu o casă de cărămidă.
Casa era solidă, avea încăperi luminoase, soarele intra ca la el
acasă, prin spaţiile lăsate pentru geamuri. Aveam mână liberă să
îmi pun visele prin colţuri, să le desprăfuiesc din când în când, în
nenumăratele camere de cărămidă roşie, să îmi plimb inocenţa pe
aleea pietruită, până la poarta de fier, atât de forjat, că-ţi dădeau
lacrimile. (...)
Casa de cărămidă era foarte liniştită. Adică putea fi un
partener de încredere. Respira prin zidurile groase numai spre
seară, nu râdea niciodată de nimic, nu-şi propusese nicicum să-şi
îmbunătăţească aspectul. (...)
Aveam la brâu 99 de chei pentru cele 100 de camere. Şi
casa nu şi-a deschis ultima uşă pentru mine niciodată. Camera
aceea nu avea cheie. Trebuia să rămână încuiată pentru totdeauna.
După ce-au înflorit primii bujori, am rupt o floare şi am atins uşa
misterioasă. Camera în care nu trebuia să intru mi s-a deschis nedumerită.
Aici, o inimă singură bătea mai repede când eu râdeam
bucuroasă M-am înfăşurat ca un cocon într-o rază subţire ca un
foşnet de frunză şi am părăsit casa cu bujori înfloriţi şi poarta de
fier forjat. Am intrat într-o lume în care fetele de 20 de ani se măritau
cu Feţi-Frumoşi şi trăiau fericiţi până la adânci bătrâneţi. În
urma mea, casa transpira prin toate cărămizile sale roşii, încercând
să mă transforme într-o fată din cărămidă.
87