Antologie - Primaria Mizil

Tincuţa Horonceanu BERNEVIC
Atacul
Fusese până mai ieri un bărbat normal. Adică unul cu un
serviciu stabil, cu o leafă bună, garsonieră confort I, sporit de mâinile
lui dibace, care făcuseră din vechea locuinţă o adevărată bijuterie.
Un bărbat politicos atât cât trebuie, educat ca măcar o dată
pe săptămână să cedeze locul în autobuz, nu conta cui, să arunce
un bănuţ cerşetorilor din faţa Catedralei, să ducă bucheţele de flori
colegelor de birou de ziua lor de naştere. Un bărbat pe care multe
femei şi l-ar fi dorit în coastă, în serile cu lună plină.
Dar în dimineaţa zilei de 22 aprilie, făcuse, în timp ce se
bărbierea în oglinda cu spoturi luminoase, din baia sa în nuanţe
verzui, ca tot omul care se respectă, un atac. Nu era vorba de un
atac de cord, nici măcar de unul cerebral, după care tânjise în zilele
ce au urmat. Făcuse un atac de panică, evident. Din oglindă îl privi
un chip străin de care îi fu frică. Din acea zi a evitat oglinzile. În
timpul atacului şi mult după, a văzut lumea cu alţi ochi. Cu nişte
ochi care nu erau ai lui, ca şi cum ţi-ai pune ochelarii de soare prin
care vezi lumea în tonuri luminoase sau întunecate, după caz.
De multe ori ar fi vrut să-şi dea aceşti ochi străini jos, dar
nu reuşea de parcă îi lipise cineva cu un adeziv minune, pe locul
foştilor săi ochi albaştri. Pentru că el avea nişte ochi albaştri, după
care oftau adânc multe suflete în jur. La clipirea genelor lui, ca o
bătaie de aripă a unui fluture, putea uneori să cadă Bursa, sau să
apară fisuri în Marele Zid Chinezesc. Acum, ochii prin care vedea
lumea păreau să aibă o culoare gri-negricioasă, pentru că în sufletul
său ajungeau doar tonuri închise.
Săptămâni în şir fu convins că nu mai are ochii albaştri
şi că lumea şi-a înclinat puţin axa, aşa încât, pe stradă avea tendinţa
să meargă aplecat într-o parte. Temerile sale le strânsese ca
pe nişte cocoloaşe de hârtie şi nu avea curajul să le arunce la coş.
Le ţinea bine ascunse în sufletul său şi nimeni din jur nu ghicea
ce număr impresionant adunase în interior.
Liniştea devenea violentă, se aşeza ca o masă vâscoasă
pe ferestre, îi apăsa tâmplele şi-l făcea să transpire instantaneu.
86