Antologie - Primaria Mizil

– Nu. Dar e o gară ca toate gările.
– Din celelalte gări îmi doream să ies cât se poate de repede
şi să îmi rezolv problemele. Aici sunt un nebun fără niciun
rost. Nu mă interesează, cu toate că presupun că aş avea o mulţime
de proiecte de dus la îndeplinire.
– Dacă aţi ajuns aici, atunci v-aţi terminat toate proiectele,
dragă domnule, se aude o voce de femeie din spate.
Panică. Pentru prima oară de când stau aici sunt panicată.
Înţeleg şi nu vreau să aud. Vreau să simt şi totuşi, după câteva clipe,
mă părăseşte până şi frica, lăsând loc unei înţelegeri absurde,
prosteşti şi la fel de înstrăinate de mine precum propria-mi simţire.
– Eu nici măcar n-am terminat şcoala, oftez cu resemnare,
dacă resemnarea îşi poate modifica valenţele încât să ajungă un
fel de ignoranţă amestecată cu impresia stăruitoare a fatalităţii.
– Dacă eşti aici, înseamnă că nici nu a fost nevoie de
asta... nu-i nimic.
– Ştiu că nu e.
– Aveai note mari
– Nu ştiu, nu contează.
– Eu a-a-aveam o mulţime de proiecte, se bâlbâie nervos
domnul de lângă mine. Eu a-a-am trea-a-ba-ba mea!
– Acum nu mai contează.
– V-a fost frică, stimabile se interesează femeia pe un
ton ostentativ, aproape maliţios.
– De ce
– Aşa, pentru că păreţi speriat...
– De ce să-mi fie frică N-am motiv, a-a-ici e bi-bi-ne...
– Moartea e un motiv destul de întemeiat, bineînţeles, cu
marea condiţie de a o vedea cu ochii în ultimele clipe...
85