Antologie - Primaria Mizil

M-am uitat la el surâzând. M-a observat şi a deschis gura
să zică ceva, dar s-a răzgândit între timp. După câteva minute se
hotărăşte să mă întrebe:
– Dumneata unde vrei să te duci
Stau puţin să mă gândesc, pe jumătate mirată, dar păstrându-mi
acelaşi sentiment degajat de superficialitate, de indiferenţă
în faţa vorbelor. Adevărul e că nu îmi pusesem problema.
– Eu nu vreau să ajung decât la ieşire, îi spun, mai în glumă,
mai în serios.
Râde nervos şi îşi continuă legănatul. Apoi îmi destăinuie
pricina nervozităţii:
– Eu nu mai ştiu unde mă duceam.Vroiam să merg undeva,
dar nu mai ştiu unde. Acum nu mai vreau nimic. De-asta am
întrebat, poate mergem cu toţii în acelaşi loc.
– Poate, zic eu. Aveţi amnezie întreb pe un ton surprinzător
de liniştit. Nu sunt deloc îngrijorată pentru starea lui. Nu mai
sunt în niciun fel.
– Nu, îmi răspunde, sunt doar un pic debusolat. De fapt,
aici nu mai am nicio grijă, deşi nu se poate spune că petrecem prea
bine. Sunteţi sigură totuşi că mergem în acelaşi loc
– Nu, dar ce contează O să aflăm...
Chiar nu aveam de unde să ştiu răspunsul întrebărilor. Nu
cunosc pe nimeni de aici, deşi îmi sunt cu toţii familiari. Trăieşti
o stare foarte ciudată, aproape confuză, când stai într-o gară în
care nici măcar nu vroiai să ajungi, sau probabil că intenţionai să
cobori aici, dar nu în condiţiile de faţă.
– Şi dacă o să stăm aici pe veci îi vine ideea domului de
lângă mine.
– Pe veci râd eu, deşi iarăşi nu mi se pare nimic grav,
rău sau neaşteptat în aşa ceva. Nu avem motiv, ceva trebuie să se
întâmple...
– Până acum nu s-a întâmplat nimic...
– Nu o să ţină o veşnicie.
– De unde ştii
– Nimic nu durează atât.
– Ai mai fost aici
84