Antologie - Primaria Mizil

Senzaţia de durere vizuală durează doar o clipă. Apoi intru în gară.
– Ce faci, dragă domnule
– Ia nu mai împinge, nu e destulă îmbulzeală!
– Parcă am fi pe vremea lu’ Ceaşcă!
– Eh, las’, că pe vremea lui era bine, nu ca acu’!
– Ce vorbeşti, securistule Ai tu idee câţi oamenii au
murit atunci nevinovaţi! Habar n-aveţi, mucoşilor, securiştilor,
criminalilor, nu vă mai înghi...
– Da’ de ce se ceartă, acolo, în faţă
– Eh, face unu’ scandal, nu vezi şi matale efectele crizei
mondiale...
– Da, dom’ne, că tot din cauza crizei nu ne mai măreşte
nici pensiile, nu că pe vremuri ni le-ar fi mărit, dar aşa, că tot ziceau
că se recalculează şi...
Stăm zgribuliţi, aşteptând să ieşim din gară. Nu ştim când
se va petrece asta, căci deocamdată uşile sunt toate închise, iar noi
ne îngrămădim aici, discutând lucruri fără sens. De parcă pensiile,
criza mondială şi regimul comunist ne-ar ajuta cu ceva. Îmi amintesc
ce liberă era cealaltă gară, de unde am luat trenul.Aici e zăpuşeală
şi aer închis, un amestec ciudat de lumină lăptoasă cu
miros de smoală şi noi, pe măsură ce trece timpul, parcă ne-am
pierde substanţa. În gara asta nu mai sunt ceasuri, aici zace eternitatea,
galeşă, plictisitoare, domolind orice speranţă.
Larma e din ce în ce mai mare. Oamenii nu contenesc să
se ciondănească din lucruri de nimic, deşi disputele lor nu fac
decât să sporească impresia statică şi persistentă de lipsă a reperelor,
de dezorientare şi de inutilitate. Ciudat că vânzoleala din
jur nu mă plictiseşte, aşa cum ar fi fost de obicei. Dar statul în gara
asta nu e tocmai un obicei, iar plictisul, care provine din aşteptarea
înfrigurată a ceva mai interesant decât momentele actuale, pur şi
simplu nu îşi găseşte rostul, din moment ce eu nu mai am nicio
dorinţă.
– Băi, aici chiar e cald ca în iad! se aude o voce din apropierea
mea. Toţi din jur îl privesc însă ca pe un neserios.
– Şi lumină ca în rai! îi răspunde un domn de lângă mine,
care în tot timpul aşteptării s-a legănat nervos pe picioare.
83