Antologie - Primaria Mizil

Miruna Ştefana
BELEA
DÂMBOVIŢA
Descântec pentru singurătate (fragmente)
Am ajuns. Pentru o clipă, doar cât zgomotul trenului încetează,
timpul pare a staţiona şi el în gara vremii. Apoi, toţi se
ridică şi ies din tren, învălmăşindu-se, lovindu-se, disputând prioritatea
de trecere, comentând. Cei bătrâni remarcă obrăznicia tinerilor;
cei tineri observă inutilitatea călătoriilor cu trenul făcute de
bătrâni. Unii grăbiţi, plecaţi la serviciu, alţii la plimbare, vânzători
ambulanţi, taximetrişti, funcţionari permanent confuzi şi călători
enervaţi, cerşetori şi hoţi de buzunare, toţi alcătuiesc acest torent
de energie asurzitoare, extenuantă, care pune stăpânie pe gară. Îmi
fac loc printre ei uşurel, aruncând o privire peste umăr, la ciulinii
îmbrăcaţi în fulgi de zăpadă. Parcă şi ei împărtăşesc acea agitaţie
stranie a oamenilor, foşnind şi lovindu-se unii de alţii. Dincolo de
ei, se deschide orizontul albicios şi îngândurat. Peisaj şoptit discret,
ca un descântec.
Singurătatea mă copleşeşte din momentul în care pădurea
vineţie şi curgătoare mă îneacă în tăcerea neagră a orizontului.
Pentru o clipă, sunt lovită de frumuseţea unui copac curajos, aplecat
pe marginea unei stânci, deasupra întunericului. Da, copacii
au curaj. Ei nu se tem. Nu îşi scot niciodată rădăcinile să o ia la
fugă, chiar dacă simt, în seva lor, că într-o zi vor veni tăietorii să
le curme viaţa. Nu cedează nici la auzul aripilor timpului, care le
foşneşte printre ramuri. Vorbind în limba lor, o limbă stranie
(limbă de cer, de pământ şi de ape), aşteaptă răbdători sfârşitul începutului,
doar pentru a o lua din nou de la capăt.
82