Antologie - Primaria Mizil

spusese ceea ce ştiam, dar aşteptam să aud: că mă iubeşte.
Şi cum pluteam noi îmbrăţişaţi, atât cât ne permiteau
buchetele de flori, în dreptul bisericii era să picăm laţi, împiedicaţi
în picioarele Ruznacii, care dormea tologită chiar în poartă, sforăind
îngrozitor. Tot cerul era plin de fulgere ce anunţau o răpăială
zdravană, aşa că ne-am hotărât s-o cărăm spre gangul unde îşi făcea
veacul. Nu era departe, dar ni s-a părut o veşnicie, pentru că
bătrâna nu se lăsa deloc târâtă, se împotrivea din răsputeri. Gangul
ei parcă era decupat din „curtea gunoaielor”, iar şandramaua în
care se adăpostea arăta jalnic. Prin geamurile sparte vântul intra
ca la el acasă, uşa nu avea clanţă şi, cel mai groaznic, nu exista
nici un pic de lumină, bine că prietenul meu avea brichetă, iar eu
o minilanternă, cu breloc! Am împins uşa care bineînţeles că scârţâia
ca în filmele horror şi ne-am aplecat, ca să putem avea loc în
încăpere.
Ruznaca s-a aruncat într-un colţ şi până să ne dumerim
bine, i-am şi auzit sforăitul. Afară începuseră rafale atât de puternice,
încât ne temeam să nu fim luaţi pe sus, cu tot cu magherniţa
în care ne aflam.
La lumina unui fulger am zărit ceva de domeniul paranormalului:
două Ruznace. Una care dormea, beată, întinsă lângă
o alta , care ne privea fosforescent şi care a început să se târe spre
noi, gemând. Se târa pentru că era de fapt o jumătate de Ruznacă.
Una fără picioare, aidoma celei tefere.
– Ce vreţi voi Am auzit glasul jumătăţii de om, un glas
suav ca o adiere, bun şi duios. Aţi adus-o pe sora geamănă, ne-a
ajutat ea. Care probabil v-a înjurat rău, nu-i aşa
– Da, dar când e trează nu înjură, m-am auzit bâiguind.
– Şi cum nu prea e trează... vă spun eu că nu e bine să fii
treaz. Eu sunt trează mereu. Ce folos Eu sunt trează în locul ei,
iar ea cerşeşte pentru mine. De douăzeci de ani, de când m-a călcat
maşina şi am rămas oloagă. Şoferul era beat, el e afară în lumină,
iar eu în hruba asta întunecată, rugându-mi moartea. Asta presupunând
că aş fi vie...Nici nu mai ţin minte de când nu am mai
vorbit cu oamenii...Trec grăbiţi pe lângă gang şi-i privesc din ascunzătoarea
mea, încercând să-mi amintesc cum e să alergi sau să
72