Antologie - Primaria Mizil

simplu, sau vrei şi biscuiţi zahăr, poate
adevărul e că nu mai ţin minte când şi cum
ai bătut la poarta închipuirii mele. şi nici nu mai ştiu
de ce ţi-am deschis. deci, nu eşti al meu cu adevărat.
după ce ai plecat, grăbit, te-am urmărit de la fereastră
până ce te-ai topit în lumini albastre. am ferecat la loc
singurătatea-mi, stingând, pe rând, luminile din fiecare odaie,
cufundându-mi sufletul într-un rece întuneric.
dar cât mi-e de dor să iubesc
şi să nu ştiu nimic!
penaj
ca nişte note stâlcite se presarã cuvintele
nişte păsări nişte bătăi de aripi
câteodată nişte nimic.
e un tril neclar, o înghiţitură rămasă în gât,
aş vrea să-ţi mai spun ceva, dar ce
tu nu înţelegi limba păsărilor,
iar eu nu o înţeleg pe a oamenilor.
poate cã zeii se ascund in nisip
pe plajă sunt eu.
soarele se înalţă nesigur ca şi cum ar fi zmeul meu.
pescarul cerului stă aninat în nori cu undiţa
veşnic în căutare. pescuieşte el destinele altora,
sau caută doar de mâncare
sunt un peşte care se zbate pe plajă,
solzii îmi sunt nisip făcuţi din timp.
mă sufoc lângă mare, sub o transparentă vrajă –
e un vis care mă visează, o clepsidrã veche, înstelată,
fibra ei argintie pulsează buzele miilor de peşti ascunşi
de undiţe, de vise, de tot ce doare...
visul meu mă va pescui din nisip,
mă va conduce în zbor către zare
nu ştiu...zmeul s-a făcut nevăzut,
nu-i nimeni pe plajă, nici măcar marea.
60