Antologie - Primaria Mizil

Era bine. Mirosea a caise şi a… a lapte, parcă. Dacă ar fi
fost fată, lui Gabi i-ar fi plăcut să aibă părul exact ca Bianca. „Şi
la anul…în vacanţă… mai veniţi, nu” Băiatul simţi ceva tare în
piept, ca o apăsare. Nu ştia de ce, dar îi venea să plângă. Tăcu, fiindcă
nu putea să vorbească şi nu voia ca Bianca să-l audă smiorcăindu-se.
Apoi, după un timp, şopti un „nu ştiu”; îi alergau o
mulţime de gânduri prin cap şi nu putea să mai adauge nimic. „Eu
cred că o să vin şi la iarnă, de Crăciun. Ar fi fain să vii şi tu; să
vezi ce zăpadă mare e pe-aici şi să ne dăm cu sania cu caii”
adăugă fata. Se uită la el, zâmbind, cu ochii mari şi căprui. Vântul
îi tot dădea părul pe faţă. Gabi, îi zâmbi înapoi, încurcat. Ar fi vrut
să-i dea el părul de pe faţă, să-l cuprindă cu mâna. În spate, uşa
hambarului continua să se lovească ritmic, numărând. Era târziu.
Când se auzi primul tunet spărgându-se înfundat, departe,
veni ca un ecou şi vocea mamei. „Ga-biii!... Ga-biii!”. Gabi se
dezmetici, aproape speriat. Bianca se dăduse jos din balansoar, şi
îl aştepta, zâmbind în continuare. Fugiră printre bălării, pe lângă
mormântul vrabiei, până la gard, prin care se strecurară, pe rând.
Acum trebuia ca Bianca s-o ia înapoi în josul străzii, iar Gabi să
treacă drumul, vizavi. Înainte să plece se opriră amândoi, într-un
timp care putea fi o secundă sau minute în şir. Îmbujorat, Gabi
scoase din buzunar soldaţii lui de plumb. Se uită la fiecare pe rând,
apoi îi întinse Biancăi indianul, singurul care era colorat, cu tunică
maro şi pene galbene şi roşii. „Uite… vreau să-ţi dau ţie ăsta.”
Bianca nu mai râdea. Luă indianul şi-l strânse în palmă, apoi dintro
dată se aplecă în faţă şi-l sărută pe Gabi pe obraz, scurt şi apăsat.
„Mulţumesc. Să vii la iarnă, da” Se întoarse pe călcâie şi o rupse
la fugă, ţinându-şi cu mâinile poalele rochiei. Începuse să plouă,
primii stropi, mari grei. Gabi fugi şi el. Când intră în casă, avea
obrajii umezi. Tata sosise deja.
***
Mă trezesc greu, în penumbra camerei. Nu ştiu dacă e
dimineaţă sau seară. Am dormit cu braţele desfăcute, adânc, crucificat.
Răscolesc cu mâna dreaptă cearşaful, locul de lângă mine,
sper să mai fie cald. Nu-mi dau seama, poate doar mâna mea e
caldă. Afară e înnorat, iar. Mă ridic în capul oaselor şi ascult, să te
191