Antologie - Primaria Mizil

să întrebe…
„Vii să ne dăm huţa” Bianca aruncă ciorchinele golit de
struguri şi sări de pe bordură pe iarbă. Gabi îşi îndesă în buzunar
soldaţii şi fugi după ea. La capătul gardului de la casa evreilor, era
o scândură desprinsă, de care dacă trăgeai într-o parte, puteai să
te strecori în curtea pustie, cu bălării şi cu un balansoar ruginit,
prins sub nucul uriaş. Însă nu puteai să intri singur, trebuia să-ţi
tragă cineva scândura, şi după ce intrai, o trăgeai la rândul tău.
Gabi trase scândura, iar Bianca se aplecă să intre. Abia păşi înăuntru
că ţipă scurt, speriată. „Ce-i, ce s-a întâmplat” Fata trase de
scândură ca să poată intra şi el. Chiar lângă intrare, pe cărarea ce
o făcuseră printre bălării în drumurile lor repetate la balansoar, era
o vrabie mică, moartă. Gabi o luă în mână, iar Bianca îşi feri ochii.
O scutură ca să vadă dacă mai e vie. Nu. Ochii mici erau închişi,
iar picioruşele subţiri stăteau drepte şi ţepene. „Ce-o fi păţit” „Nu
ştiu, dar trebuie s-o îngropăm, o s-o găsească furnicile”, hotărî
Gabi, grav.
Copiii duseră pasărea moartă, în mijlocul curţii, acolo
unde fusese odată un rondou de flori şi pământul era mai moale,
afânat. Gabi scobi cu un băţ o groapă mică şi puse vrabia în pământ,
acoperind-o uşor. Apăsă pământul cu palma, netezindu-l.
Afară se înnorase. „Trebuie să punem şi o cruce la mormânt”, zise
Bianca şi Gabi rupse în două o crenguţă verde din nuc. Se căută
prin buzunare, dar nu avea nici o bucată de sfoară. Bianca îşi
scoase una din fundiţele care îi legau părul şi i-o întinse. Părul îi
veni în faţă, dar îl dădu cu mâna la o parte; Gabi legă crucea care
nu voia nicicum sa stea dreaptă şi o înfipse în pământul moale. Se
ridică în picioare şi priviră amândoi în jos câteva minute, la mormântul
proaspăt al vrabiei, uscându-se repede, chiar dacă nu era
soare. În jur, vântul se înteţise puţin şi răscolea bălăriile. Era totuşi
cald, aproape zăpuşeală.
Se legănau în balansoarul de lemn, prins cu sârmă ruginită
care scârţâia înfundat. „Plecaţi mâine” , întrebă fata. „Azi.
Vine tata la şase”, răspunse Gabi, şi dădu o dată tare din picioare,
fiindcă balansoarul aproape se oprise. Părul lung al Biancăi îl
atingea pe umăr, cum stăteau, mici în balansoarul mare, scârţâind.
190