Antologie - Primaria Mizil

Realdo
TOKACS
TIMIŞOARA
Să nu pleci când plouă
Băiatul ieşi din casă puţin după prânz. Voiau să-l culce,
dar maică-sa cedase smiorcăielilor. În fond, era ultima zi de vară,
ultima zi în satul bunicii. „Să nu te duci departe, Gabi. La şase
vine tata să ne ia.” Mama îi deschise poarta masivă de lemn, care
se urnea greu, proptită într-o singură balama. „Şi vezi că s-ar putea
să plouă, să nu-mi vii ud acasă”. Mama se întoarse în curte. Împachetau
de zor, ea şi bunica. Mai erau câteva valize de umplut,
mobila plecase cu un camion de dimineaţă. În hol, ceasul vechi
cu pendul se balansa într-un timp suspendat.
În drum, linişte. Trecu doar o căruţă din aceea mare, cu
platformă, ridicând în urma ei praful. Drumul însuşi era un brâu
de praf printre casele bătrâneşti şi prunii trecuţi de vremea pârgului,
desperecheaţi de rod. Gabi păşi târşâindu-şi sandalele prin
praf, până peste drum.
Vizavi de casa bunicii lui era o casă mare, străjuită de un
nuc uriaş. Ziceau că a fost a unor evrei ce ţineau o prăvălie pe vremuri.
Gabi nu ştia ce înseamnă evrei; îi plăcea casa zugrăvită în
gălbui-crem învechit, cu obloane mari de lemn maro. Se aşeză pe
podeţul de piatră din faţa intrării, o poartă mereu închisă, părăsită,
şi aşteptă privind prin scândurile gardului date cu smoală. În curte,
undeva în spate, uşa deschisă a hambarului se legăna lovindu-se
ritmic în bătaia vântului. „Uf, nu mai vine Bianca odată…”
Îşi scoase din buzunarul pantalonilor scurţi cei trei soldaţi
188