Antologie - Primaria Mizil

Buzele groase ating pielea prăfuită şi sărată. Limba episcopului
se încolăceşte în jurul sfârcului închis la culoare şi zbârcit de atingere.
Urcă spre gâtul ţepos, spre bărbia despicată, trece lacomă
peste buzele închise ale ţăranului. Insistă cu linsul lasciv până Petrică
întredeschide gura. Şi se strecoară în voie între dinţi răcorindu-i,
umplându-i de salivă. Petrică participă pasiv un timp. Apoi
împinge uşor trunchiul grăsun lipit de el. Ie, mă, hai că încerc…
Episcopul se aşează pe pat în aşteptare. Petrică îşi trage peste cap
un tricou. Stă ca pe o sperietoare că el, Petrică, nu are nicio intenţie
de a-l potrivi. Episcopul se ridică cu un geamăt. Of, Petre iubitule…
Se lipeşte de trupul cald al ţăranului strecurându-şi mâna în
pantalonii lui. M-ai aşteptat cuminte Tu cu Tania nu… Îhî …nu,
nu, îi retează Petre vorba cu un mormăit scurt. Apoi încet, cu
mişcări rare, se dezbracă. Şi-a azvârlit şi tricoul cel nou şi pantalonii
vechi şi jegoşi. E gol cum l-a făcut mă-sa. Şi în capul lui
nătâng se înfiripă chipul Taniei. Ce-o fi făcând ea, biata, pe la
bucătărie Oare ce crede Tania că face el aici cu Sfinţia Sa Ridică
din umeri. Ca o replică indiferentă. În colţul lui şi episcopul a renunţat
la costumul negru, la boxeri şi la maieu. O burtă rotundă,
păroasă îi ascunde puţa. Iar Petre ar râde de cartoful ăsta dacă nu
ar fi prea obositor şi râsul. Tăcuţi, ca într-un joc, se vârâ amândoi
sub pătura ce acoperă patul. Of, ce-mi place cu tine, Petre scump…
Gâfâituri, icnituri umflă pătura într-o parte, apoi în cealaltă, până
când materialul se zbate ca o păsare şi dispare sub întunericul care
acoperă păcat şi neprihănire, deopotrivă. Dimineaţa cu rouă
proaspătă spală amintirea promiscuă a nopţii de pasiune interzisă.
Episcopul cască cu poftă în patul larg. Îşi întinde goliciunea, pânăi
pocnesc oasele, sub pănura înţepătoare. Dar unde-i Petre Când
l-a lăsat singur Se ridică în capul oaselor privind prin ceaţa ochilor
somnoroşi. Vrea să caşte din nou când îl ţintuieşte în loc un
strigăt de animal rănit. Sare din pat speriat. Apucă să-şi tragă boxerii
când uşa e izbită de pumni nerăbdători, furioşi. Preasfinţia Ta,
hai că-i mare bai…Ce-i, Ioane Doamne…Sper că nu… În cadrul
uşii, faţa lui Ion e congestionată, transfigurată de spaimă. Episcopul
trece pe lângă el lăsându-l năuc, prăbuşit. Coboară scara ce
geme sub tălpile lui, străbate curtea rememorând de unde s-a auzit
183