Antologie - Primaria Mizil

oagă cu stăruinţă, concentrat, cu ochii închişi spre lumea asta din
care a muşcat păcatul. Interesant om! I-a povestit şoferul lui că îi
pune pe ditamai profesorii universitari să-i pupe vârfurile pantofilor
şi să jure în genunchi că nu-l trădează niciodată. Şi, cică,
ăia se execută. Nu crâcnesc în faţa lui, Şi din şpaga strânsă de pe
la examene are cotă parte că aşa e frumos. Că ăia degeaba şi-au
tocit coatele pe băncile şcolilor că tot nu ar avea o pâine pe masă
dacă nu ar fi el, Unchiu’. Ioane, nu mă înfuria, zău dacă nu! De
când aştept să ajung la Ohaba. Episcopul se încruntă. Ştii că acolo
mă… Vocea i se rupe brusc în două. Cu geamăt greu, chiar la câţiva
metri de botul negru al maşinii, trunchiul unui copac se frânge.
Crengile se întind uşor, abandonându-se pământului într-o ultimă
suflare. Episcopul scapă un ţipăt ascuţit printre buzele întredeschise.
Şoferul învârte abil de volan şi opreşte scurt.
Nu-i a bună.Tţţţ! Oftează zgomotos. I-a transpirat fruntea
de spaimă. Nu o să moară ca un câine prost doar ca să ajungă cu
15 minute mai devreme la Ohaba aia după care suspină din rărunchi
episcopul. Furtuna lu’ proces verbal! Bat-o Soarele s-o
bată! Scrâşneşte printre dinţii rari şi galbeni. Molfăie şi înghite înjurăturile
înghesuite la colţurile gurii. Sfinţia Sa s-ar supăra rău
de tot dacă l-ar auzi cum îl mânie pe Dumnezeu. Să fie ăsta un
semn Prelatul îşi face repede o cruce în timp ce Ion tace. Murmură
ceva ca o scurtă rugăciune. Mai desenează cu repeziciune
două cruci în aer. Şi respiră larg să împrăştie spaima premoniţiei.
O fi trecut ceva vreme de când Preasfinţia Sa şi Ion bat
drumul Ohabei. Prelatul priveşte stropii graşi de ploaie aţintinduşi
gândurile într-un singur punct. Barba rară i s-a albit pe alocuri.
Arată de parcă ar fi intrat în contact cu picături necruţătoare de
înălbitor.
D-apăi, Preasfinţia Ta, io lucrez de vreo cinşpe ani la
Episcopie. Se trezeşte Ion vorbind aşa ca într-o doară. Stă cu picioarele
răscrăcărate pe sub volan. Relaxat. Cu carnea moale ca
vata. Fixează parbrizul încercând să încremenească capriciile furtunii.
Să poată porni o dată din loc. Aşteptarea i se strecoară enervantă
în reţeaua fină a nervilor jucându-i, întinzându-i. Măcar la
Ohaba se odihneşte, mănâncă, bea şi nu mai are grija episcopului.
179