Antologie - Primaria Mizil

Roxana
SAHANAGIU
BUCUREŞTI
Legenda ochiului
La începutul timpului a fost întuneric. Pământul respira
singur sub cerul liber înstelat, profund tăcut, iar mările se legănau
odată cu sclipirea sorilor îndepărtaţi. Dumnezeu privea toate ce le
crease şi se gândea cum să le facă mai frumoase, aşa că a hotărât
să creeze Omul – el avea să le vadă, să le simtă şi să se bucure de
ele.
A luat un pumn de ţărână şi l-a lăsat să se scurgă printre
degete ca nisipul într-o clepsidră. Apoi şi-a cufundat mâna în mare
şi a turnat din căuşul palmei picuri peste grămăjoara de pământ.
A frământat lutul şi după ce i-a dat formă, a luat iar ţărână şi apă.
A frământat totul timp de câteva veşnicii şi când a văzut în sfârşit
că înfăţişarea Omului e întocmai cum o dorise, s-a ridicat şi l-a
privit. Trupul lui încă umed stătea imobil pe spate. Avea ochii
închişi şi fruntea senină. Ca să îi incălzească şi să îi usuce corpul,
Dumnezeu s-a gândit să transforme treptat noaptea eternă în zi.
Atunci a împărţit timpul în milenii, secole şi ani, luni, săptămâni
şi zile, ore, minute şi secunde, pentru ca Omul să aprecieze mai
mult ceea ce are şi pentru ca trecerea către lumină să nu fie bruscă;
în ceea ce privea noaptea, Omul avea să aibă parte în mod egal şi
de aceasta, căci ea trebuia să-i amintească de clipa naşterii sale.
Creaţia I s-a părut atât de frumoasă, cum zăcea adormită
pe pământ, încât Dumnezeu i-a dat cu toată dragostea frânturi din
propria Sa magie. A mângâiat chipul Omului şi a suflat către el
175