Antologie - Primaria Mizil

timele sale cuvinte; după aceea, a ales să se zăvorască într-o muţenie
absolută, de parcă, în sfârşit, cuvintele, la care fusese atent întreaga
lui viaţă, nu cumva să-i fie răstălmăcite cumva şi să aibă
apoi de tras, se dovedeau de prisos…
Acolo unde negociatorul dădu greş, trimiseră, în dimineaţa
următoare, un popă. Presupuneau că, născut în România,
nea Grigore nu putea fi decât ortodox. Şi chiar dacă ar fi fost
altceva, lucru puţin probabil, încă nu era târziu să se căiască şi să
îmbrăţişeze, chiar şi în ceasul din urmă, adevărata şi dreapta credinţă,
ştiut fiind că lui Dumnezeu îi plac cu deosebire astfel de
cazuri pierdute. Cu burtică, Rolex şi unghii lăcuite discret, în plină
afirmare socială, tânărul slujitor din oastea Domnului i se înfăţişă
lui nea Grigore în uniformă regulamentară, cu odăjdiile cele mai
scumpe, şi secondat de doi diaconi aproape imberbi, uşor efeminaţi
(prietenii ştiu de ce!), cu cădelniţele pregătite, în privirea cărora
se putea citi o licărire care, transpusă pe note muzicale de
Dimitrie Cantemir, ar fi sunat, cel mai probabil, în felul următor:
„Miluieşte, Doamne, poporul tău, şi binecuvântează moştenirea
Ta”. Cu acesta avu un dialog cel puţin ciudat. „Moşule, crezi în
Dumnezeu” La ridicarea lui nehotărâtă din umeri, preotul reveni
cu un atac pieziş, neaşteptat: „Dar în puterea tămăduitoare a jazzului”
Cum nea Grigore nu se obosi să-i dea niciun răspuns, preotul
încercă să-i pună, la telefonul mobil, pe care i-l tot îndesa în
ureche, un extras demonstrativ din sfântul Coltrane, după care, iritat
de lipsa lui totală de reacţie, îl lăsă, la fel de regulamentar, în
plata Domnului, dându-i zdravăn cu mâna, la pupat, peste gură, şi
cu crucea-n creştetul capului, declarând apoi, solemn, suficient de
tare ca să-l audă oamenii şi ziariştii de pe margine, că se va ruga
fără preget şi neostoit pentru mântuirea ba chiar şi odihnirea în
pace a sufletului său. (Dar nu chiar acum. Şi nu chiar de tot. Nu
avea, din păcate, prea mult timp de pierdut, tocmai îl sunase contabila
că îi picase pe cap un control, la firmă, din partea Gărzii Financiare.
Plocon de la un bun adversar politic. Aşa că o zbughi
spre maşină, dezbrăcându-se din mers de odăjdii şi fluierând ceva
în care iubitorii rockului ar fi descoperit o linie melodică foarte
apropiată de Iron Maiden, ceva de genul: Heaven can wait,
171