Antologie - Primaria Mizil

Mădălin
ROŞIORU
CONSTANŢA
Odihna
Într-o dimineaţă oarecare de luni, chiar în ziua în care împlinea,
neştiut de nimeni, uitat până şi de urmaşii săi risipiţi carencotro
prin lumea largă, venerabila vârstă de optzeci şi opt de ani,
nea Grigore simţi, pentru prima oară în viaţă, că i se înmoaie genunchii
şi că nu-i mai ajunge suflul. Se trase lângă un copac din
parcul prin care îşi plimba bătrâneţile în fiecare zi de când ieşise
la pensie şi rămăsese vădan şi se aşeză în fund, oarecum turceşte,
să-şi odihnească ciolanele ostenite, lăsându-şi braţele vânoase să
îi atârne pe lângă corp, ca şi când n-ar mai fi fost ale sale. La drept
vorbind, nu-şi prea mai simţea corpul, în afara unor furnicături
ciudate prin extremităţile acestuia. Nu se nelinişti prea tare, avea,
totuşi, o vârstă, invidiată de foarte mulţi pensionari din circumscripţia
lui electorală, poate mai tineri, în acte, dar mult mai rablagiţi
ca dânsul. „Am obosit”, îşi spuse. Avea şi dreptul, după
atâţia ani de muncă grea şi de trezit cu noaptea-n cap, la care se
adăugaseră crescutul copiilor şi apoi al nepoţilor, construirea casei,
cu mâinile sale, plata angaralelor, a ratelor la bancă, ale lui, apoi
ale copiilor şi ale nepoţilor, care între timp se hotărâseră, până la
ultimul, să vâneze câinii de prin alte părţi ale lumii, să le înşface
covrigii din coadă. Treaba lor!
Era aşa de bine să se odihnească, încât nici nu observă
cum trece timpul. În mod straniu, nu-i era nici foame. Destul se
167