Antologie - Primaria Mizil

aţul unui tânăr, îmbrăcat într-o geacă de piele maro. Purta
ochelari de soare şi Maria nu l-a recunoscut din prima clipă. Abia
când Anca îi făcu prezentările şi au dat mâna şi-a dat seama că
este el. Fiorul era acelaşi, mâinile erau aceleaşi, iar când şi-a scos
ochelarii de soare a constatat că şi ochii erau aceiaşi. Anca stătea
în continuare agăţată de braţul lui şi nu îl slăbea din ochi. Era clar
foarte îndrăgostită. El nu zicea nimic, îşi pusese înapoi ochelarii
şi Maria era convinsă că o fixează cu privirea din spatele lor.
Fiorul rece n-o părăsea deloc. Au schimbat numere de telefon şi
au promis să se revadă curând la o bere. Era ferm hotărâtă să nu
accepte vreodată o întâlnire cu ei.
N-a auzit nimic din cursurile din ziua aceea. Era cu gândul
departe, inexplicabil, la mâinile lui ispititoare şi privirea de
gheaţă. Cât de îndrăgostită părea Anca. Se topea în ochii lui. De
când o ştia era veselă şi plină de viaţă, mereu dornică de aventură
şi sport, mereu pusă pe şotii. O fată deşteaptă care-i plăcuse întotdeauna.
A adormit cu gândul că Anca era norocoasă să poată iubi
aşa, cu toată fiinţa şi fără urmă de îndoială. Era ceva ciudat la tipul
ăla, dar dacă Ancăi îi plăcea atât... Şi-apoi fără chitară, Mozart şi
atitudinea de scenă nici nu era atât de înspăimântător.
Era întuneric, se auzea un şuierat şi i se părea că e frig.
Fereastra era deschisă. A vrut să se ducă s-o închidă, dar cineva
sau ceva o ţinea în pat. A vrut să strige, dar n-a putut. Un fior rece
cunoscut îi trecu pe şira spinării. Respira greu. S-a întors şi a văzut-o
pe Anca ţinând-o de mână. Cu ochii roşii de plâns, fără cuvinte,
Anca îi făcea semn să nu plece, să n-o lase singură. Cu
cealaltă mână îi arăta ceva în întuneric. Nu vedea nimic. Afară se
dezlănţuia furtuna şi tare ar fi vrut să închidă geamul. Pentru cât
de firavă era, Anca avea o forţă incredibilă. Când a privit-o din
nou, în locul ei era el, cu ochelarii de soare pe nas, ţinând-o de
mână strâns. Cu mâna liberă, Maria îi smulse ochelarii şi o lumină
puternică o lovi în faţă. Se trezise, soarele intrase în cameră prin
fereastra larg deschisă. În cameră era frig. Se scutură de urmele
visului şi se uită la ceas adormită.
Încă nu-şi băuse cafeaua când a sunat telefonul. Anca o
invita la o plimbare prin parc, să-şi mai depene din amintiri. Căută
165