Antologie - Primaria Mizil

Constantin
PIŞTEA
BUCUREŞTI
Răpirea (fragmente)
„Mama, hai că acum ajungem acasă!...” „Da, mămico,
acum...” „Drăguţu΄ mamei!” Era al ei, trup, carne din idealul ei,
plămădit în atâtea vise şi dorit atât de mult încât devenise realitate.
Avea un copil, căsnicia ei era salvată, soţul avea să o iubească la
fel ca înainte, viaţa îşi putea relua cursul normal, ba chiar abia
atunci începea viaţa adevărată. Şi nu o să mai muncească la acea
dugheană nenorocită, pentru că îngeraşul din braţe nu merită să
simtă în hainele ei mirosul de alcool, va trebui să îşi găsească un
serviciu mai bun, o servitoare pe undeva, dar totul, bineînţeles,
numai când îngeraşul avea să mai crească puţin.
„Un copil Aşa de repede Unde ai umblat atâta vreme
Ne-am făcut atâtea griji... Te-am căutat peste tot...” Vocea lui Nicu
acoperi plânsetul micuţului care, la primele zgomote, începu să
dea semne de supărare şi să protesteze aşa cum ştia el mai bine.
„Am născut... Nu te bucuri”, reuşi să mai spună până când socrii,
auzind voci la uşă, ieşiră să vadă minunea. Incredibil, dar adevărat,
familia lor era mai mare cu un membru. „Bine, dar cum e posibil
să naşti aşa, dintr-o dată”, rămase în aer întrebarea lui Nicu, pe
care evenimentul îl luă prin surprindere şi nu avu timp să se
dezmeticească. Să îşi facă probleme pentru ce se întâmplase între
timp, sau să ia totul de-a gata şi să se bucure că avea ce îşi dorise
atât de mult Un copil... În sfârşit se simţea împlinit.
Totul era armonie şi munca sa căpătase un alt sens, ştia
că robotea pentru micuţul care îl aştepta acasă şi care îi zâmbea
162