Antologie - Primaria Mizil

cu pas domol şi sigur. Visul acela părea blestemat, se repeta la nesfârşit,
nu-mi îngăduia s-o prind, să-i vorbesc şi să-i opresc, în
ghiocul smereniei, şoaptele..
În dimineaţa aceea visul meu a fost altul. Părea desprins
dintr-o altă realitate, pe care inima şi sufletul o doreau. Povara nesiguranţei
şoimului când pleacă în primul său zbor mi se cuibărise
în suflet, o simţeam pe umeri, cine mai ştie ecoul ei de peşteră,
magia orei care va să vie De aceea vă spun cu atâta convingere
că adolescenţa mea a început în dimineaţa aceea de aprilie…
– Scoală-te, băiete! Trezeşte-te, mamă! Ce-ai de sufli aşa
de greu! Eşti ud leoarcă! Am deschis ochii. Privirile s-au oprit pe
chipul mamei. Dădea cuvertura într-o parte şi mă îndemna să-mi
ridic capul. Ai visat urât
Ştiam unde mă aflu. Am recunoscut pereţii, masa, lampa,
războiul. Eram în casa mea… Mă trezisem de-a binelea, dar gândul
rămăsese agăţat de visul minunat… Am ieşit în prispă, m-am
uitat spre soare. De ce se holba la mine Era pentru prima oară
când soarele se uita, atât de insistent, numai spre mine. Parcă îmi
reproşa ceva: că m-am trezit târziu, că nu-mi dau seama că sunt
de-acum băiat mare şi ar trebui s-o ajut mai mult pe mama. Am
rămas locului o clipă, mi-am pocnit oasele şi mi-am îmbrăcat
hainele de lucru. Erau multe treburi de făcut în gospodăria noastră.
Tot timpul mi se părea că sunt prea multe, încât, oricâtă silinţă miaş
fi dat eu, n-aveam să le isprăvesc niciodată.
– Azi avem multă treabă ! zise, în treacăt, mama.
– Ştiu, mi-a spus asta şi soarele, adineauri ! am răspuns
eu cu ton aproape iritat.
– Soarele ! Nu-l vezi cum se uită spre mine Stai binişor,
că-ţi fac pe plac! l-am liniştit eu dintr-o privire. Ţine cu tine,
mamă, soarele ăsta al nostru !
– De, las’ să fie mult soare, să terminăm şi noi treburile !
– Treburile nu se termină în veci ! Mereu apar altele şi
altele ! Omul cât trăieşte are treburi! Numai moartea îl scapă de
ele, nu-i aşa
161