Antologie - Primaria Mizil

copilăriei cu atâţia copii în casa noastră: Eu - copilul mamei, tata
- copilul bunicului, bunicul - copilul străbunicului şi toţi, în culmea
vârstei lor, ţinteau spre suta de ani. Aşa că, aproape se ajungeau
unii pe alţii cu bătrâneţea şi tot copii se chema că erau !
Mă gândeam deseori cu îngrijorare la ziua când voi ajunge
şi eu bunic. Auzeam deseori că bătrânii dau în mintea copiilor.
Eu cred însă că bătrânii sunt nişte copii în toată firea. Nimic nu
poate fi mai minunat decât să rămâi, mereu, copil. Să fii la nesfârşit
copilul cuiva, dragostea puberă a cuiva...
Cu toate frământările acestea îmi doream cu nerăbdare să
ajung mai repede flăcău. Din ce pricină Vă mărturisesc chiar
acum; începuseră să-mi sfârâie călcâiele după fete, când abia îmi
răsărise puful sub nas.
Pubertatea o pierdusem, neştiută, undeva pe drum, gustasem
din ea o gură din cireşele niciodată coapte ale lunii mai, aşa
că adolescenţa mea începea în dimineaţa aceea de aprilie. Mirosea
a floare de cireş, a muşchi de pădure, a iarbă verde. Mama deschidea
larg fereastra, îndemna aerul răcăros şi proaspăt din pădurea
ce stătea să cadă peste acoperiş, să intre în casă. Apoi ţesea
de zor în timp ce eu leneveam în pat, trăgeam cuvertura peste urechi,
să nu aud zornăitul suveicii şi scârţâiala iţelor. În dreptul gurii
şi nasului lăsam o deschizătură să poată intra aerul cu toate aromele
proaspete din pădure. Atunci somnul era cel mai dulce şi
visele frumoase. De fapt, aveam mereu acelaşi vis, şi seara şi dimineaţa,
înainte de răsăritul soarelui. Se făcea de fiecare dată că
era toamnă şi alergam prin iarba Alunişului. Căldura aşternutului
îmi ţinea oasele moi, iar visele nu se încumetau nici ele, copleşite
de căldură, să se avânte spre anotimpurile reci. Se făcea că alergam
prin iarbă după Ilinca, fosta mea colegă din clasele primare. Nu
mai era fetiţa cu fundiţe roz, cu şosete albe, cu ghiozdănelul în
spate, pe care o tăvălisem naiv şi fără motivul incriminal al vreunei
alt fel de provocări de atâtea ori prin iarbă. Acum era aproape femeie.
Era, sau doar mie mi se părea, obişnuit s-o ştiu în nemişcarea
clipei Numai eu, parcă rămăsesem în urmă. Ea se tot depărta.
Alergam în spatele ei pe un drum imaginar, în timp ce distanţa
dintre noi se tot mărea. Alergam şi alergam după ea şi ea mergea
160