Antologie - Primaria Mizil

zis când a revenit înăuntru, dar cuvintele erau mai mult pentru
mine, se vedea că ea nu le credea. Ajută-mă să aprind focul. Aşează
lemnele în formă de piramidă, eu o să atârn o legătură de usturoi
la uşă, să ne apere de ce-i mai rău.
– Ce vrei să spui prin ce-i mai rău am întrebat.
– Nimic, dar e bine să fii prevăzător. Niciodată nu ştii ce
se poate întâmpla.
Mai dormisem odată în pădure, cu unchiu’ Marian, la
cort, dar el avea cuţit de vânătoare, sac de dormit, şi-mi spusese
că nu am de ce să mă tem. Dacă urma să fie frig, mă gândeam,
poate aveam să dormim îmbrăţişaţi, ghemuindu-ne unul în altul,
dar acum nu mi-o puteam imagina pe Adriana goală, cu pielea
strălucind de stropi şi de raze, ci voiam doar să mă simt protejat,
să fiu sigur că nu-s singur acolo, în mijlocul unei păduri care se
trezea la viaţa ei nevăzută şi pe care putea deja s-o aud prin pereţii
şubrezi, de lemn.
Adriana s-a întors zâmbind, încântată de isprava cu legătura
de usturoi ce avea să ne apere de spiritele pădurii.
– De fapt, pădurea nu e rea - mi-a spus - dar niciodată nu
se ştie cum o să se poarte cu noii veniţi.
A reaşezat lemnele, transformând grămăjoara făcută de
mine într-o formă conică, aproape perfectă, pe care a aprins-o cu
ajutorul unor cârpe şi bucăţi de hârtie, vârâte cu grijă în mijloc.
– Să nu-ţi faci griji de fum. Avem şi horn, şi a ridicat un
deget spre acoperiş. Buuun. Acum bea. Dacă nu-ţi place te ţii de
nas. O să-ţi facă bine. E făcută de mine, din rădăcini de pini şi
miere de albine. Mai am câteva sticle. Nea Gurmâz, pădurarul care
a stat aici până anul trecut, m-a învăţat cum se face.
– Şi de ce nu mai stă aici am întrebat.
– A murit. Într-o zi l-am găsit mort şi l-am îngropat în
spatele casei, cum mă rugase când a ştiut că-i vine sorocul. Să nu
spui la nimeni. Nimeni altcineva nu mai ştie. Aşa a vrut el.
– Dar de unde a ştiut că-i vine sorocul
– Ştia multe. Asculta pădurea şi pădurea îi vorbea.
– Te-a învăţat şi pe tine, aşa-i
– Acum bea. După aceea o să jucăm un joc.
156