Antologie - Primaria Mizil

Paul
MIHALACHE
IAŞI
Jocuri nevinovate (fragmente)
Când zic Ilva Mică nu pot să mă gândesc la Adriana,
scăldându-se goală în şuvoiul repede, cu apă rece ca gheaţa, în
care abia îndrăzneam să-mi moi vârfurile degetelor. Sau odihnindu-se
în iarbă, la soare, cu capul pe braţe şi pielea încă udă,
prefăcându-se că nu-mi simte privirea din spatele pâlcului de copaci
înfrunziţi; şi, închizând ochii, povestea ar continua de fiecare
dată altfel.
Eram în clasa a şaptea, iar ea cu un an mai mare şi mult
mai înaltă. Ultimele case ale satului abia se zăreau, undeva, în depărtare,
nu mai mari decât un con de brad. S-a ridicat şi s-a îmbrăcat
alene, întinzând câte o mână, privind-o cum strălucea, udă,
în lumina soarelui, aplecându-se lent, apoi dându-şi părul pe spate,
admirându-şi pielea arămie, comparând bronzul de pe braţe cu cel
de pe un picior, de pe celălalt, parcă nehotărâtă dacă să-şi îmbrace
hainele, ori să pornească goală în vreo direcţie ştiută numai de ea.
După ce şi-a pus pantalonii trei sferturi, pescăreşti, tricoul alb şi
teneşii, s-a mai uitat de câteva ori împrejur, ca pentru a-şi lua
rămas bun de la râu, de la poieniţă şi de la flori, apoi s-a îndreptat
spre munte, pe poteca ce ducea în partea opusă satului. Era a treia
oară când o spionam. Am hotărât să-i tai calea câteva sute de metri
mai încolo, ca din întâmplare, pentru a nu-i da de bănuit (deşi eram
sigur că ştie) că, de fapt, o urmărisem încă de acasă, şi o privisem
în timp ce se scălda goală. Seara se lăsa, odată cu roiurile de
ţânţari, şi de tot felul de alte insecte, cuprinzând muntele ca un
sentiment amestecat, de putere, linişte şi teamă. După câteva
minute de mers de unul singur printre copaci, paralel cu poteca
154