Antologie - Primaria Mizil

părticică din trupul ei, a fost la început timid… Cele mai fantastice
sunete se năşteau în gâtul ei golindu-mi plămânii. Nici aerul
nu mai avea sens, îl pierduse. Descoperisem ceva mult mai dulce
şi mai vital. Timpul a început să curgă altfel apoi. Frânturi de poezie,
citate incomplete ale unor poeţi morţi, freamăt de inimi galopând…
Am reuşit să ajung acasă spre dimineaţă. Purtam pe trupul
meu semnele unui trecut care nu mai putea avea decât un nume:
Luminiţa. O dusesem în braţe până acasă promiţându-i în fiecare
moment că nu ne vom despărţi niciodată. Aşteptam zorii ca să le
spun părinţilor mei adoptivi că eu nu pot fi trimis la şcoală nicăieri.
Cel puţin nu într-un loc în care Lumi nu era. Nu mai ştiam şi nu
mai doream să ştiu cum să trăiesc fără ea.
O să înţeleagă, nu au de ales. Voi fi preot altă dată. Voi
ridica slavă cerului cu altă ocazie. Acum eram sigur că Dumnezeu
e acolo. Că puterea lui nu are limite, că El ne face daruri. Ea e un
dar pentru mine.
Dar dimineaţa a venit cu veşti noi şi sumbre. Părintele o
trimisese pe preoteasă acasă (la mama ei) şi era ferm hotărât să
mă însoţească la Cluj. Chemase deja un alt preot pentru slujba de
Duminică şi nu mai aştepta decât ca eu să fiu pregătit. Târât împotriva
voinţei mele am părăsit satul, am uitat iubirea. Oh, unde
eşti tu – dar al meu
153