Antologie - Primaria Mizil

le mai ascultam - acesta însă m-a înfiorat. Nu mai puteam sta în
picioare. M-am aşezat (adică am căzut ca un bolovan) lângă ea.
N-o priveam. Nici nu mai eram sigur că ştiu cum. Respira agitată
dar nici eu nu mă descurcam mai bine.
– Răzvi…
– Da
– Poate nu ai înţeles…
– Am înţeles foarte bine (să fi fost eu chiar aşa de idiot),
doar că m-ai surprins. Asta e… altceva.
A tăcut gânditoare apoi şi-a schimbat poziţia lipindu-se
de mine. Dumnezeule, deci exişti!
– M-am gândit mult, îşi plecă privirea.
Simpla ei atingere m-a încărcat. I-am îndreptat chipul
spre al meu atingând delicat pielea ilegal de catifelată a obrajilor.
Am sărutat-o uşor. Doar atât. Sau cel puţin aşa credeam eu… De
îndată ce buzele noastre s-au atins timide, ceva s-a rupt. Eram doar
noi doi într-o pădure. Era trecut de mult de miezul nopţii şi nimeni
nu ştia unde ne aflam. Buzele ei s-au întredeschis treptat… Nu
sunt cuvinte pentru asta. Am încercat să privesc în jur pentru un
punct de sprijin, am încercat să mă agăţ de ceva. Zadarnic. Am
alunecat în lumea ei, m-am pierdut în sărut, m-am rătăcit în ea.
– Răzvi
– Ha
Dacă vroia un răspuns mai inteligent din partea mea ar fi
cazul să îl ceară peste câteva zile. Dar se pare că fusese suficient.
Tot ce dorise era să mă îndepărteze puţin. Cămaşa pe care o purta
era deja aiurea şi am uitat să respir urmărind-o cum descheia nasturii.
Mă privea atât de intens încât uitasem unde mă aflam. Tot
ce mai conta acum era ea şi faptul că nu o atingeam în acel moment.
După ce şi-a scos cămăşuţa şi sutienul (de una singură pentru
că eu eram hipnotizat) am încercat s-o privesc, să mi-o descriu.
Nu doream să uit nimic. Niciodată. Printr-o vrajă necunoscută nu
am reuşit să leg nici măcar două cuvinte. Gândurile îmi dansau
aiurea, împrăştiate de noianul de senzaţii. Era atât de frumoasă!
Să fiu departe de ea, chiar şi doar un metru, a fost brusc imposibil.
Răspunsul ei, la sărutări şi la mâinile mele care explorau fiecare
152