Antologie - Primaria Mizil

ei (în ciuda tuturor descrierilor cu care Părintele mă ameninţa când
făceam pe năzdrăvanul). N-a fost nevoie, imediat după primul
front de stejari, mă aştepta cu răsuflarea încinsă. M-am apropiat
precaut şi am încercat să o strâng la piept (poate-i era frig, nu
altceva). Palmele ei mici, translucide, m-au oprit.
– Nu! A exclamat furioasă. Cum îndrăzneşti
Dar eram obişnuit cu reacţiile ei. Ştiam ce trebuia să fac.
Mi-am lăsat braţele pe lângă corp şi i-am şoptit cu cea mai seducătoare
voce de care eram capabil:
– Toamna mi te fură!
Umerii ei s-au relaxat şi duritate expresiei i s-a topit ca
prin farmec. Era ca o parolă, ca un cod secret pe care numai eu îl
ştiam. Foarte sensibilă la tot ce însemna poezie, dura şi imposibil
de atins Luminiţa, devenea fragilă dacă ştiai cum s-o iei.
– Toamna nu te iubeşte ca mine!
Ochii mei se dilataseră probabil şi ameninţau să plece fără
mine în palmele Luminiţei. Era prima dată când îmi spunea că mă
iubeşte. Toate cuvintele, la care mă pricepeam atât de bine, au evadat
din mintea mea.
Ca şi cum ar fi înţeles că tocmai trecuse peste zidul invizibil
care forma bariera ce ne despărţea, a plutit câţiva paşi îndepărtându-se.
Eram într-o situaţie ciudată. Ştiam că ea aştepta ca
eu să fac primul pas dar eu nu reuşeam să deschid gura. Apoi am
observat că avea un mic rucsac în spate.
– Ce ai…, vocea îmi tremura aşa că m-am oprit.
A înţeles din privirea mea la ce mă refeream. Cu toată lumina
palidă a lunii de septembrie mi s-a părut c-a roşit. A respirat
adânc evitându-mi privirea şi a scos la iveală o păturică subţire. A
întins-o pe jos cu mişcări tremurate, repetând fiecare gest de două
ori (ca un om beat). S-a aşezat şi m-a privit fix în ochi pentru prima
dată.
– „Dacă se va întâmpla acum, nu va veni pe urmă. Dacă
nu va veni pe urmă, se va întâmpla acum. De nu se va întâmpla
acum, totuşi va veni pe urmă… Totul e să fi gata.”
Eram singurul care-i asculta citatele din Shakespeare, aşa
că mi se păreau normale venind din gura ei. De multe ori nici nu
151