Antologie - Primaria Mizil

de explorat buze şi un şi mai scurt „la revedere” spus sec cu o
jumătate de gură. Însă cu Luminiţa nu se ştia niciodată…
Ca un băiat pe care se putea conta am ajuns acolo în exact
momentul în care limbile ceasului meu se confundau una cu cealaltă.
Nu eram deloc neliniştit, mă aşteptam la cel puţin o jumătate
de oră de suspans. Pe fete trebuie să le aştepţi. Fără excepţie. Timpul
meu de somn se diminua vizibil. Mă întrebam dacă mai avea
vreun rost să mai trec pe acasă. Dacă nu m-ar fi aşteptat două valize
(de dimensiuni gigantice) aş fi ales să aştept autobuzul de pe
acum. Nimic plăcut nu mă putea aştepta la casa parohială. Un
sunet sec în capul scărilor mi-a alungat toate gândurile. Inima, şi
ea, vroia parcă să mă părăsească. Un câine din vecini decise în
acel moment să-şi amintească că avea gură. Niciodată nu mi-au
plăcut câinii, prea aveau prostul obicei de a-mi strica socotelile.
Dacă nu mi-ar fi fost gura ca iasca probabil că mi-aş fi
înghiţit limba. Minunea cobora scările. Cum! Nu tu aşteptare
până-ţi intra frigul în oase Nu tu aruncat cu pietricele în geamul
camerei ei Oare fata asta avea de gând să-şi strice reputaţia tocmai
în ultima mea seară Ca pentru a-mi răspunde, s-a oprit. O
determinare bizară îi umbrea trăsăturile făcând-o să pară şi mai
frumoasă. Dacă aşa ceva era omeneşte posibil. L-a alungat aşa
cum hâşâi o muscă băgăreaţă şi a început să se grăbească. În câteva
clipe era lângă mine şi… Stupoare! M-a depăşit ca şi cum aş
fi fost un vrej uscat, sau un indicator rutier (deşi în toată comuna
nu erau decât două, la intrare şi la ieşire). Ceva din felul în care
îşi ţinea umerii mi-a dat de înţeles că trebuia s-o urmăresc. Zece
minute mai târziu încă mă chinuiam să mă ţin după ea. Încercasem
s-o ajung de vreo câteva ori dar fără succes. Începeam să văd asemănarea
cu tatăl ei – primarul nostru avea sănătosul obicei de a o
lua la goană când vreun sătean nemulţumit avea neinspirata idee
de a-i cere socoteală. Nu ştiam unde e Clujul dar dacă mai continuam
mult aşa cu siguranţă că nu mai aveam nevoie de nenorocitul
ăla de autobuz. La marginea pădurii a ezitat un moment apoi… a
dispărut. Poate că era o idee proastă până la urmă. Cum nu eram
recunoscut pentru inteligenţa mea sclipitoare am urmat-o. Înclin
să cred că aş fi urmat-o până în iad dacă aceea ar fi fost destinaţia
150