Antologie - Primaria Mizil

orice se putea întâmpla, dar ceva mă oprea. Degetele ei au zăbovit
un timp pe chipul meu invitându-mă. Pe naiba. Nu te vreau Chris.
Nu în seara asta, nu o să las ca prima ta dată să fie cu unul ca mine.
Nu. Am îndepărtat-o zâmbindu-i cu toate că ştiam că nu mă poate
vedea. Fără un alt cuvânt am condus-o şi pe ea acasă (la ea, desigur).
Înainte de a o lăsa să intre am îmbrăţişat-o şi o nouă durere
şi-a făcut loc în pieptul meu. Dar ea nu plângea. Îngheţase în
braţele mele şi nu dădea nici un semn că ar vrea să le părăsească.
Nu mă mai recunoşteam, ceva era diferit. Probabil că am fi stat
aşa, lipiţi unul de altul până dimineaţă dacă lumina unei ferestre
nu ne-ar fi trezit din beţie. I-am luat chipul în palme şi am sărutat-o,
nu era prima dată dar pentru mine era o experienţă nouă.
Buzele noastre s-au atins cu teamă, simţeam că ezită şi n-am insistat.
Încă un sărut tandru pe frunte şi apoi, o dată cu lumina din fereastră,
s-a stins şi ea.
– Sunt un idiot, am admis tremurând.
Dacă asta era ideea Celui de Sus pentru o noapte a ispăşirii
de păcate, apoi trebuia să ştie că avea un simţ al umorului
destul de straniu. Le-am rezervat şi surorilor Heine un sertar în
inima mea şi mi-am continuat misiunea. Doar o etapă mai aveam
de parcurs, cea mai dificilă şi mai imprevizibilă dintre toate.
Cu Luminiţa era altfel. Nu avea naturaleţea Marietei sau
nebunia surorilor, dar aveam impresia că abia zărisem vârful aisbergului.
Ea era diferită. O fată pe care trebuia s-o iubeşti, (şi care,
spre deosebire de tatăl ei, era iubită de tot satul) care provoca pur
şi simplu un lanţ de reacţii chimice cu o simplă privire. Dar ea trăia
în altă lume. Mă fascina modul unic în care percepea până şi
cel mai neînsemnat dintre lucruri. Cu o graţie demnă, aristocrată,
(părea a se potrivi mai bine familiei regale, nu a tontului de primar)
era atât de nevinovată încât părea cu adevărat un înger coborât
din rai. Cu ea trebuise să am grijă, să muncesc din greu, ba
chiar să-mi storc creierii pentru a găsi moduri de a o surprinde.
Cu ea eram întotdeauna prins pe picior greşit, întotdeauna ruşinat
de vizibila mea neînsemnătate (comparativ cu ea, desigur). Deci,
nu mică mi-a fost uimirea când ea mi-a trimis vorbă că mă aşteaptă
acasă la ea, şi încă fix la miezul nopţii. Bănuiam o scurtă şedinţă
149