Antologie - Primaria Mizil

Christina (căci ea era următoarea pe lista inimilor de
zdrobit) a întârziat politicoasă doar câteva minute. Nici nu aşteptam
altceva.
– Vicky nu vine, mi-a spus veselă de cum a ajuns. Parcă
detectam o uşoară ironie în vocea ei. Poate că nu auzeam eu bine.
Nu am insistat, în fond, şi aşa, treaba era al dracului de complicată.
– Tata…
Am înţeles repede.
– Tu cum ai ieşit Nu prea vroiam să aflu dar aveam disperată
nevoie de un subiect de discuţie. Marieta nu era cea mai
vorbăreaţă fată din lume. Am început să păşim alături fără să ne
atingem (fetele astea erau ca nişte ciute, trebuia să fi atent cu ele).
– Am coborât pe geam. Ştii…, a trebuit să alegem. Doar
una putea pleca. Eu am câştigat, a terminat ea mândră.
Am căscat ochii mari. Adică zgâtia asta de fată sărise din
dormitorul lor de la primul etaj… Am clătinat din cap încercând
să-mi imaginez saltul. Ar fi putut să se rănească. Ce mama dracului
a fost în capul lor A fost nevoie de tot controlul pe care îl
aveam să nu ţip la ea ca un nebun. Fără să-i răspund (pentru că nu
aveam încredere în reacţiile mele în acel moment) am luat-o de
mână admirând proiecţiile ciudate pe care le crea lumina difuză a
stelelor. Foarte frumos din partea lunii să se ascundă după un nor,
Chris n-a obiectat nimic. Am început să ne plimbăm. O vreme am
păstrat tăcerea, fiecare înotând în propriile gânduri. Deodată, mica
evreică a început să râdă.
– Eşti un idiot!
Poftim Bine, eu eram conştient de asta (că altminteri ce
aş fi căutat acolo), dar de unde şi până unde acest apelativ pe buzele
ei.
– Asta mi-a zis sor-mea să-ţi transmit, chicoti ea.
Am blestemat luna care nu dorea să lumineze măcar puţin
trăsăturile fetei. Apoi, am izbucnit. Râdeam ca un bezmetic fără
să ştiu de ce, fără să-mi pese de ce ar fi putut crede despre mine.
Eram liber să fac ce vreau! I-am simţit privirea cercetătoare apoi
m-a oprit. O mână mică şi caldă pe buzele mele m-a readus pe loc
lângă ea. Eram foarte conştient că eram singuri şi că (teoretic)
148