Antologie - Primaria Mizil

care am fost acolo. Urmele unghiilor se vor vedea câteva zile. Bine
că era întuneric şi nu trebuia să dau cine ştie ce explicaţii.
– O să-mi scrii, nu-i aşa M-a întrebat cu o voce gravă
pe care nu o mai auzisem.
– Desigur, prinţeso! Am promis! (când am să pot)
Eram sigur că aveam deja un loc călduţ pregătit în iad.
S-a mai repezit o dată în braţele mele zdrobindu-şi sânii (care mă
înnebuniseră de când o văzusem) de pieptul meu şi dusă a fost.
– Te iubesc, am mai auzit-o şoptind ca pentru ea.
Am încercat să mă rup cumva de amintirea ei, să uit cât
de confortabil mă simţeam în preajma Marietei. Cum spuneam
ceva mai devreme, unele lucruri sunt infinit mai uşor de zis decât
de făcut. Dar, aici eu eram diferit, aici eram altfel decât ceilalţi.
Descoperisem la o vârstă fragedă că îmi pot alege amintirile, că
pot să decid ce anume să păstrez şi ce să arunc în gaura neantului.
Toţi orfanii sunt la fel. În momentul în care pricepem că adevărul
crunt e că nimeni nu ne vrea, ne dezvoltăm această abilitate. E
pentru protecţia noastră, ne ascundem în spatele unui zid de piatră
indestructibil. Acolo noi suntem cei puternici, acolo nimeni nu ne
lasă în urmă. E locul unde noi jucăm roluri de călăi…
Fără noduri în gât, fără fasoane, am plecat. Că doar mai
aveam de suferit, seara abia începuse. Iar, dacă surorile Heine nu
mă speriau, întâlnirea de la miezul nopţii îmi trimitea un curent
rece pe şira spinării. Luminiţa avea darul ei…
Am ajuns într-o grădină a şcolii ce nu avea nimic în comun
cu locul pe care-l cunoşteam atât de bine. Locul în care îmi
petrecusem copilăria arăta sumbru în lumina palidă a lunii de
toamnă.
Cu Vicky şi Chris aveam un pact special. Ele se prefăceau
că nu ştiau că mă întâlneam cu amândouă, iar eu mă prefăceam
că nu observ prefăcătoria lor. Ei, fiecare cu mâncarea care-i place!
Amândouă erau foarte, foarte-ridicol de blonde, ca nişte nemţoaice
veritabile ce erau. Mici de statură, cu părul creţ şi ochi scânteietori
erau de o bună dispoziţie imposibil de alterat. Probabil că aşa aş
fi arătat şi eu dacă aş fi fost nepotul unicului evreu care a reuşit să
scape cu averea intactă dintr-o Germanie în agonie.
147