Antologie - Primaria Mizil

putea să-i ardă Ateului câteva cădelniţe peste căpăţâna aia tare,
nici că-mi mai păsa.
M-a observat la rândul ei şi s-a ridicat de pe băncuţă.
M-am oprit. Ce era cu mine Habar n-aveam, dar privind-o cum
tremura acolo, aşteptându-mă pe mine, am avut o revelaţie. N-o
meritam - pe ea şi cu siguranţă nici pe celelalte. Nu mai vroiam
să o văd. Aş fi alergat înapoi acasă dacă n-aş fi fost incapabil de a
schiţa vreun gest. Interpretând ezitarea mea ca pe o teamă (ceea
ce poate era, dar eu n-aş fi recunoscut nici mort), Marieta îşi roti
privirea căutând sursa ciudatului comportament. Negăsind nimic
suspect a început să alerge spre mine. M-a strâns apoi în braţe cu
toată puterea şi i-am simţit chipul ud lipindu-se de faţa mea.
– Răzvi! A exclamat fericită. Am crezut că nu mai vii,
m-a mustrat.
Dacă aş fi ştiut ce m-aşteaptă, ai fi avut dreptate.
– Cum să plec fără să te văd Am întrebat-o stins.
Foarte uşor, al naibii de prea uşor.
– Nu ştiu cum o să pot trăi fără tine…
Uite, tocmai vorbe din astea nu doream eu să aud acum.
– Nu vorbi aşa, ştii bine că ne vom scrie.
– Zilnic A întrebat plină de speranţă.
Ei asta-i!
– Da, zilnic.
Am simţit-o relaxându-se.
– Trebuie să plec. Am vrut doar să te văd.
– Nu spune asta! Mai stai puţin… te rog.
Şi am mai stat.
Dacă aş fi ştiut că fetele sunt atât de iubăreţe în astfel de
situaţii le-aş fi spus mai de mult că trebuie să plec… din sat, din
ţară, de pe planetă – găseam eu. Taman pe când lucrurile ameninţau
să degenereze şi să devină interesante, a trebuit s-o opresc.
Am sărutat-o din nou pe gât înfiorându-mă la geamătul ei surd şi
m-am ridicat. Deodată mi-era foarte frig. Pentru a nu ştiu câta oară
mi-a trecut prin minte că trebuia să găsesc o soluţie pentru a rămâne.
S-a ridicat şi ea oftând. Am condus-o până la poarta casei
şi am îmbrăţişat-o. Mâna ei nu o părăsise pe a mea tot timpul în
146