Antologie - Primaria Mizil

un mic gărduleţ de sârmă împletită. Nu era o problemă. O făcusem
de multe ori când eram fugărit de dulăul Ateului. În bucătărie era
aproape linişte. Doar strigătele pline de zel ale tatălui meu adoptiv
mai răzbăteau înfundate până aici. Masa era gata pregătită, mâncărica
aburindă în farfurii, chiar şi tacâmurile erau aranjate – că
aşa îi plăcea Părintelui. Nu m-am obosit prea tare cu mestecatul
(o bătaie de cap şi de dinţi pe care nu o deprinsesem cum se cade)
şi mi-am refăcut în minte planurile. Era ora nouă şi vreo patru
minute, destul timp ca să ajung până dincolo de deal…
Pentru că era ultima mea seară în sat, convenisem cu toate
doamnele inimii mele să le spun rămas bun. Adică amânasem momentul,
pe care-l intuiam a fi plin de lacrimi, cât de mult posibil.
Nu mai aveam ce lungi, mâine urma să-mi iau tălpăşiţa şi eu încă
nu-mi îmbrăţişasem fetele. Marieta era prima mea prietenă, pe ea
trebuia s-o văd la zece fix. O oră mai târziu, în grădina şcolii erau
programate surorile Heine la interval de o jumătate de oră (nu deodată,
că nu eram fiul lui Terente), iar apoi Luminiţa. Aveam vaga
bănuială că urma o seară lungă, în care se vor face promisiuni ce
nu se vor respecta în veci (pomenirea lor) şi în care era de datoria
mea să le fac pe toate doamnele să se simtă bine. Lucru mai uşor
de zis decât de făcut. Mi-am amintit cu ciudă că un scandal de
toată frumuseţea era la câţiva paşi de mine. Hmm, deznodământul
era incert. Deşi prevedeam că, la un moment dat, Ateul va hotărî
că i-a ajuns şi îşi va aminti că el nu dă doi bani pe toate pildele
creştinismului. Apoi va jura că nu mai pune mâna cât trăieşte el
pe preoteasă, aşa să-i ajute Dumnezeu (ha, ha, ha! Pe acest Ateu
nu-l durea gura). Înşfăcând încă o pulpă de pui, m-am repezit din
nou afară. Era linişte. Pentru un necunoscător ar fi părut că problema
era rezolvată. Nici pe departe! Părintele îşi umezea probabil
buzele pe undeva (poate chiar cu una din sticlele vecinului). Fără
să mai pierd vremea, am zburat (la figurat, că la propriu aş fi vrut
eu…).
Am ajuns la Marieta cu zece minute înainte de ora stabilită.
Nu am fost deloc surprins s-o văd aşteptându-mă. Draga de
ea, cine ştie de când tremura de frig pe băncuţa de lângă poartă
Mi-au trecut toate supărările văzând-o, din partea mea Părintele
145