Antologie - Primaria Mizil

mâţă) am distins silueta gingaşei mele mame. Îi mai spuneam aşa
când vroiam să-i fac vreo plăcere. Era albă la faţă, asta aş fi putut
vedea şi în noaptea Sfântului Andrei, şi privea fix înainte. Cei doi
bărbaţi dănţuiau ca nişte maimuţe dezarticulate, măsurându-se
într-un ring imaginar. Situaţia ar fi fost al naibii de comică dacă
ar fi fost nişte străini, m-aş fi prăpădit de râs.
– Nu intri
Nici gând! Totuşi, de ce aş fi întrerupt bunătate de spectacol
Părintele se apucase să-i citeze Ateului Biblia (o cunoştea
pe dinafară, pe toată). Acesta, surd la pilde şi sfinte învăţături, tocmai
rupea cu dinţii gâtul unei alte sticle de bere. Eh, acum înţelegeam
şi eu de ce avea buzunare aşa de largi la haine. Că doar
berile alea nu se teleportau la el gâtlej aşa, de nebune. Scumpa
mea mamă se ascunsese şi ea, ca nemţii de ruşi (sau invers că nu
mai ştiu) şi aştepta să treacă ciclonu’. O auzeam oftând supărată.
Aşa-ţi trebuie dacă te de-dai la toţi ateii…
Cu uimire am băgat de seamă că sticla de bere nu a încheiat
contactul cu buzele necredinciosului meu vecin până când
nu a gâlgâit a gol. Îl durea pe el în cot de popă. Stomacul meu cârâi
nemulţumit amintindu-mi că-l tratasem cu răceală întraga zi.
– E gata mâncarea Am întrebat pe sub voce.
– În bucătărie. Să nu te vadă, a adăugat ea.
– Mamă
– Da…
– Cum a ajuns acasă aşa de repede Eram curios că doar
îl lăsasem în biserică.
– L-a adus primarul cu maşina. Bate-l-ar Dumnezo!
Era clar. Dacă eu aveam intenţia de a o scuti pe preoteasă
de întreruperi neplăcute, apoi de bună seamă că vai-de-capul lui
de primar ce-l aveam.
– Du-te prin spate, mă sfătui ea.
Normal. Că doar nu era să mă duc prin faţă. Ştiam că
Părintele era abia la Testamentul Vechi, Ateul se înscrisese fără să
vrea la o predică al naibii de lungă. Nu că n-ar fi meritat-o, dar pe
undeva îmi era milă de el.
Furişându-mă hoţeşte prin spatele casei, trebuia să hopăi
144