Antologie - Primaria Mizil

unul tot îmi ghiorăiau maţele.
De obicei stăteam afară, ghemuit în dosul uşii de stejar
masiv, până când Părintele ieşea. Astfel aveam ocazia de a-l mai
chestiona în legătura cu cine ştie ce predică (al naibii de lungă întotdeauna)
cuvântase pentru norod în acea zi. Dar acum ştiam că
îl oprise domnu’ primar. Vai de capul lui de primar nenorocit! Îmi
mai trag o palmă - dar mai încet, că mă vedea lumea - şi o iau repede
la picior spre casă. Doamna Preoteasă nu venea la vecernii.
Cică erau prea multe babe care veneau în faţă şi o arătau cu degetul
fluturându-şi nasurile încovoiate. Nu putea fi plăcut dar soţului
ei nu vroia să-i intre în cap şi basta. Eu o înţelegeam din motive
doar de noi ştiute, că te pomeneşti că află Părintele şi ne afuriseşte
pe amândoi de „orbim şi chinuim până ne-a chema Dumnezău”.
Ştiam bine ce imagini mă vor întâmpina la casa parohială: paturi
vraişte, câte o farfurie lipsă ale cărei cioburi vor fi bine ascunse
în găleata cu gunoi, o preoteasă mult mai bine dispusă decât cea
pe care am lăsat-o gătind când eu şi Părintele am plecat la slujbă
şi multă mâncare de să-ţi lingi degetele până la os nu alta!
Dacă m-aş fi grăbit prea tare poate dădeam nas în nas cu
Ateul (ăsta era cel mai necredincios vecin pe care l-a avut vreo
casă parohială de la Sfântu’ Petru încoace) şi nu mă încânta ideea.
Nu-i prea plăcea lui împărăţia cerurilor dar avea ce avea cu împărăţia
preotesei. Prin urmare am domolit pasul şi am prins a păşi
agale, ca unul care nu ştie de merge ori vine, minunându-mă pentru
a nu ştiu câta oară de isteţimea preotesei căreia îi mersese faima
până pe la ateii din satele vecine. O altă vorbă cu faimă chiar mai
faimoasă decât popadia care (cu chiu cu vai) participase la ecumenica
mea educaţie, era chiar Părintele. Zvonurile despre puţinele
lui abilităţi în a procrea erau tot mai dese. Mai ales după ce
satul se pomenise într-o zi de sărbătoare cu un băiat de popă gata
crescut. Mare tărăboi mi-a fost dat să-ndur anul acela. Cum necum,
Părintele reuşi să abată atenţia sătenilor de la mine, micul
băieţel de nouă ani înfiat de la Casa de Copii (eram un adevărat
Oliver Twist în varianta creştină desigur), şi s-o manevreze cu abilitate
spre „cele sfinte”. Au trecut însă aproape şapte ani de
atunci…
142