Antologie - Primaria Mizil

masă, iar pe cei mărişori îi lua la el în atelier pentru a-i iniţia în
meserie. De fete nu se ocupa câtuşi de puţin. Era treaba Aristiţei
să le înveţe să spele, să cârpească, să gătească, dar cel mai important
– să fie supuse. De măritat era musai ca până la şaptesprezece
ani să le mărite. Băieţii trebuiau să părăsească părintescul leagăn
la douăzeci şi doi de ani. Era lege. Cât erau în armată, le cumpăra
loc de casă, tocmea constructori şi ridica locuinţă înaltă, cu multe
camere. Dar nu o termina. Stoleria şi-o făcea fiecare stăpân al noului
cămin, dovedind prin aceasta că e demn de a fi acceptat în
breaslă. Tot atunci, ca anexă a gospodăriei, undeva mai în fundul
curţii, aceştia începeau să pună fundaţie atelierului de tâmplărie.
Acum Mircea îl mai avea alături doar pe mezin, pe Siprian. Lui îi
înălţa casă cu nivel. Poate din teamă că n-o să aibă pe cineva alături
la bătrâneţe, acestuia îi rostui silişte undeva prin vecini, la
două-trei garduri distanţă.
În ziua aceea mintea nu îi stătea tocmai la ce lucra, dar
se ştia prea rutinat ca să i se întâmple un accident. Şi totuşi, când
mâinile încordate porniră să împingă bucata de lemn spre pânza
ce se rotea într-o exaltare nebună, chiar atunci se auzi strigat de
undeva din spate, din pragul atelierului. În aceeaşi clipă, un fior
ascuţit, pornit din degetul arătător, îi trecu prin umăr, prin şira
spinării şi se opri în mijlocul creierului. Un lichid cald, lipicios îi
inundă palma dreaptă. Coborând privirea spre punctul de lucru,
zări la oarece distanţă de pânza circulară ceva suspect şi totodată
atât de familiar. Cum putea să nu-şi recunoască propriul deget
Refuzând să-şi focalizeze vederea, îşi ridică domol mâna până în
dreptul ochilor. Prin ceaţă îşi zărea podul palmei năclăit de parcă
era ignatul. Arătătorul, cele două falange şi jumătate lipsă, erau
înlocuite de o arteziană roşie.
– Prost! Prost! Prost!...
Rosti plin de ciudă Mircea când realiză situaţia. În felul
acesta se autoincluse în grupul celor ciuguliţi de sculele de muncă,
fiindcă atunci când auzea că unul sau altul din breaslă „a păţit-o”,
el zicea cu superioritate: „Proşti, dom’le, proşti!”. De altfel,
Mircea împărţea lumea în două categorii: deştepţi şi proşti. Acum
făcea parte dintre cei din urmă, fiind primul care admitea asta.
140