Antologie - Primaria Mizil

Ion
LAZĂR
VRANCEA
Degetul (fragmente)
Mulţi se minunau cum se făcea că iscusitul Mircea scăpase
neatins de sculele sale de tâmplărie. A, vreo zgârietură, două
purta pe mâini, pe braţe, însă nu ceva care să bată la ochi. Mai toţi
breslaşii, îndeosebi cei din generaţia lui, aveau câte ceva ciopârţit
de uneltele folosite. Poate că invidia lor nu ar fi fost atât de mare
şi ar fi trecut neobservată ciudăţenia că Mircea se păstra întreg
dacă acesta nu ar fi lucrat şi în zile de sărbătoare, ba mai mult, dacă
măcar s-ar fi închinat Celui care pe la treizeci de ani a abandonat
această meserie şi a plecat să mântuiască lumea. De fapt,
Mircea era ateu. Dar nu unul oarecare.
Cu toată atitudinea sa trufaşă la adresa bisericii, soţia
blândă şi supusă, mărginită şi ascunsă la inimă – Aristiţa – nu era
împiedicată să meargă la slujbele religioase. Dar cum duminica
trebuiau să facă piaţa pentru o săptămână întreagă, ei îi venea rând
la hrana sufletului doar în sărbătorile creştine din zilele de rând.
Nici pe copii nu îi împiedica să se roage. Totuşi, când cei cinci băieţi
se făceau mărişori, îmbrăţişau, din spirit de frondă, opiniile
tatălui lor şi rămâneau cu ele, cel mai adesea până se însurau. Fetele,
trei la număr, o urmau strict pe mama lor. Încă şi praznice cu
rânduri de mese întindea la el în curte. Şi-a trimis copiii la şcoală,
însă nu i-a obligat să fie premianţi, ba dimpotrivă, se mulţumea
să vadă că plozii ştiu să scrie, să citească şi să facă operaţii simple
de aritmetică şi geometrie, că ştiu puţină istorie şi geografie, atâta
cât să-şi dea seama pe ce lume trăiesc. Pe cei mici îi trimitea cu
caprele – cinci-şase la număr, ca să aibă lapte proaspăt la fiecare
139